Lev Tolstoi este un om liber

(fragment)

Mătușicile

În Amintiri Tolstoi scrie că cea mai importantă figură din educația lui („în sensul influenței asupra vieții mele”) a avut-o mătușica Tatiana Aleksandrovna Ergolskaia.

Dar cum de s-a putut întâmpla asta? Doar ea era o rudă îndepărtată a lui. Tatăl Ergolskăi era văr al bunicii lui pe linie paternă — Pelagheia Nikolaevna Tolstaia.

Apariția Tanecikăi Ergolskaia în casa bunicului și a bunicii lui Tolstoi, Ilia Andreevici și Pelagheia Nikolaevna, este descrisă în Amintiri: „ea și sora ei Liza rămăseseră niște fetițe, orfane sărmane după moartea părinților lor. Mai erau câțiva frați pe care rudele i-au aranjat cumva, dar pe fete a decis să le educe Tatiana Semionovna Skuratova, o femeie celebră în cercul ei în județul Cernski, autoritară și importantă la vremea ei, alături de bunica mea. Au împăturit bilețelele, le-au pus la icoane, s-au rugat, le-au scos și Lizanka a ajuns la Tatiana Semio­novna, iar cea negruță — la bunica”.

„Negruța” era Tanecika.

În sistemul complex al amplasării eroilor și prototipurilor pentruRăzboi și pace, Tania a primit un rol modest de față crescută de familia Rostov — Sonia. Este una dintre cele mai neobservate imagini feminine din roman. Nu se poate să judecăm după ea despre adevărata Tatiana Aleksandrovna. Dar este adevărat că, așa cum Sonia era îndrăgostită de Nikolai Rostov și Nikolai Rostov o iubea, așa și tatăl lui Tolstoi, Nikolai Ilici și Tatiana Aleksandrovna se iubeau din copilărie.

Tatiana Aleksandrovna era, de fapt, o femeie întreținută, deși nu era într-o casă străină. La început a crescut împreună cu Nikolai Tolstoi și, cum se întâmplă adesea în romane, era îndrăgostită de el. Și Nikolai Tolstoi era îndrăgostit la rândul său de verișoara sa, și într-un grad mult mai mare decât Nikolai Rostov de ruda sa sărmană. Nikolai Tolstoi a fost obligat să se însoare cu Maria Volkonskaia fără iubire, din interes, dar, după ce s-a căsătorit, a fost fericit. Soția lui știa de iubirea soțului pentru Toinette Ergolskaia era frumoasă sau, în orice caz, atrăgătoare. Dar Maria Nikolaevna niciodată nu a fost geloasă pe Toinette care începuse să trăiască împreună cu ei la Iasnaia Poliana. Când s-au despărțit o perioadă, în timpul plecării Ergolskăi la sora Elizaveta, la Pokrovskoe, Maria Nikolaevna îi scria scrisori în care se simt o tandrețe și un respect autentice. Cu toate acestea problema „triunghiului amoros” exista. Pur și simplu nu se dezvolta. Toți participanții „triunghiului” înțelegeau forța situației create.

Dar această situație s-a schimbat după moartea Mariei Nikolaevna. Toinette pe atunci avea 38 de ani, iar Nikolai Ilici 36. Și el a cerut-o în căsătorie. Pe cea pe care a iubit-o toată viața. Dar Toinette a refuzat.

După moartea subită a lui Nikolai Ilici, copiii lui au rămas orfani. Cel mai mare, Nikolai, în ziua morții tatălui împlinise 14 ani. Încă înainte de moartea lui Nikolai Ilici, în ianuarie 1837, familia se mutase la Moscova, se instalase într-o casă spațioasă închiriată pe Pliușciha. Scopul mutării era ca băieții „să se obișnuiască cu lumea bună”. Mai mult, cel mare se pregătea să dea la universitate.

La Moscova bunica Pelagheia Nikolaevna, care se obișnuise cu viața fără de griji și în timpul soțului său, și în timpul vieții fiului Nikolai, era preocupată de sine și de durerea sa după pierderea fiului favorit. De fapt, frații au ajuns în mâinile unui guvernant francez, Thomas, pe care micul Lev îl ura foarte tare.

Moscova nu a fost pe sufletul lui Lev. Era uimit că oamenii, când se întâlnesc cu el, nu-și scot căciulile și nu-l salută. Pentru prima oară în viață i-a trecut prin minte întrebarea: oare ce-i poate interesa așa de mult pe acei oameni, „dacă nu au deloc grijă de noi”? Nu apreciase nici farmecul distracțiilor urbane. Era uimit că paznicul nu-i lăsa să se plimbe într-o grădină privată care le plăcea așa de mult copiilor. La Bolșoi teatr, când stătea în lojă, nu putea pricepe că trebuie să te uiți dintr-o parte la scenă și în tot timpul spectacolului se uita la lojele de vizavi. Moscova era zgomotoasă, plină de praf, aglomerată și își amintea melancolic de „pajiștea din fața casei, teii înalți din grădină, iazul curat deasupra căruia zburau rândunele, cerul albastru pe care se opreau nori albi, transparenți, snopii proaspeți de fân frumos mirositori” și de multe altele, pentru care toată viața sa a iubit așa de mult Iasnaia Poliana sa.

Totul s-a schimbat după moartea bunicii. Ea a murit în primăvara anului 1838. În timpul bunicii era imposibil să schimbe modul de viață aristocratic, pe picior mare, al vieții de la Moscova. După moartea ei s-a pus problema reducerii cheltuielilor.

După moartea bunicii tutore al copiilor minori a devenit sora mai mare a tatălui lor, Aleksandra Ilinicina Osten-Sacken. Ei, ca femeie, îi era greu să se ocupe de afacerile încurcate ale finanțelor fratelui. Mai mult, și ea avea probleme în viața personală. Aleksandra (Aline) Tolstaia se căsătorise de timpuriu cu un conte bogat din Țările Baltice. Acela se dovedise a fi bolnav psihic, care suferea de gelozie fără niciun motiv. Când soția lui era însărcinată, și-a spus că „dușmanii” vor să i-o ia, a pus-o într-o trăsură, iar pe drum, scoțând două pistoale dintr-o cutie, i-a propus să se ucidă reciproc. El s-a împușcat primul. Din fericire, rana nu a fost mortală, dar, după o tulburare nervoasă, Aline a dat naștere unui copil mort. Nu i s-a transmis acest lucru, ci i s-a arătat copilul soției bucătarului, care născuse în același timp. Aleksandra Ilinicina l-a părăsit pe soț și a început să trăiască cu părinții, dar după căsătoria fratelui Nikolai s-a mutat la Iasnaia Poliana, iar apoi împreună cu toată familia Tolstoi, la Moscova. Cu ei locuia atunci și fata ei adoptivă, Pașenka, cea pe care i-o prezentaseră drept copilul ei mort. Tolstoi își amintea de „mirosul extrem de acru al mătușicii Aleksandra Ilinicina, care venea probabil de la toaleta ei neîngrijită. Și era acea Aline grațioasă, cu ochi albaștri minunați, poetică, căreia îi plăcea să citească și să scoată versuri franțuzești, care cânta la harpă și care mergeu avea mare succes la cele mai mari baluri”...

S-a stabilit să rămână la Moscova, cu Aleksandra Ilinicina și guvernatorul Thomas, cei doi băieți mai mari, Nikolai și Serghei, iar cei mici, Mitia și Lev, împreună cu sora Mașa să fie trimiși înapoi la Iasnaia Poliana cu Tatiana Aleksandrovna și guvernatorul Fiodor Ressel care, în ciuda înclinației sale spre băutură, a fost primit înapoi. Partea „moscovită” a familiei a renunțat la casa mare, s-a mutat într-un apartament mic, ieftin, iar cei de la Iasnaia Poliana s-au întors cu bucurie acasă.

Este greu de spus cum ar fi evoluat universul lui Tolstoi dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru. Dar aceasta este situația. Frații mai mari, Nikolai și Serghei, educați de francezul Thomas, care, pentru a fi și mai important, îi obliga să i se spună Saint-Thomas, adică „sfânt”, în viitor s-au dovedit a fi niște oameni indiferenți din punct de vedere religios. Mai simplu: atei. Iar Mitia, Lev și Mașa au mers, fiecare în felul său, pe drumul religiei.

De fapt, toate mătușicile lui Tolstoi erau femei religioase. La Aleksandra Ilinicina acest lucru avea trăsături de exaltare religioasă. Când, după moartea tatălui, s-a instalat la fratele său, la Iasnaia Poliana, s-a înconjurat de „pelerini, săraci cu duhul, călugări și călugărițe dintre care unii trăiau tot timpul în casa noastră, ia alții doar o vizitau pe mătușica. Printre persoanele care locuiau aproape permanent la noi erau călugărița Maria Gherasimovna, nașa surorii mele, care în tinerețe pornise în pelerinaj sub înfățișarea lui Ivanușka, sărac cu duhul. Maria Gherasimovna a fost nașă a surorii mele pentru că mama îi promisese s-o facă cumătră, dacă ea se va ruga la Dumnezeu pentru o fată pe care mama o voia tare mult s-o aibă după cei patru băieți. Fata s-a născut și Maria Gherasimovna a devenit nașa ei și locuia parțial la mănăstirea de femei din Tula, adesea și în casa noastră”, scrie Tolstoi în Amintiri. Aleksandrei Ilinicina îi plăcea că comunice cu călugări cunoscuți, cu starețul Leonid de la Optina Pustîn. Respecta toate posturile, se ruga mult. Niciodată nu avusese banii săi, pentru că dădea tot la cei care îi cereau.

În vara anului 1841 locuia la Optina Pustîn și s-a îmbolnăvit grav. A venit s-o viziteze Tatiana Aleksandrovna cu Nikolai și Mașa Tolstoi. Când i-a văzut pe nepoți, mătușica a început să plângă de bucurie și, după o zi, s-a stins fără suferință, fiind total conștientă. Conform legendei, când a binecuvântat-o pe Mașa, de 11 ani, duhovnicul mătușii, starețul Leonida (ca mirean Lev Nagolkin), spunea despre ea: „Mașa, o să fii a noastră”. Peste 49 de ani Maria Nikolaevna a devenit fiică spirituală a starețului Amvrosi de la Optina, al cărui învățător a fost părintele Leonid, iar mai apoi a devenit călugăriță la mănăstirea de femei Șamordinski.

Sora cea mică a Aleksandrei Ilinicina, Pelagheia (Polina) Ilinicina era și ea religioasă. Dar pasiunea ei pentru biserică avea mai degrabă un caracter laic. Locuind la Kazan, căsătorită cu un colonel de husari în rezervă și moșier, V. I. Iușkov, îi iubea pe arhierei, mănăstirile, lucrul la canava cu firul de aur, produse pe care mai apoi le dăruia mănăstirilor. Dar cel mai mult era preocupată de manierele, toaletele și aranjarea mobilei într-o casă mare.

După moartea surorii celei mari, în anul 1841 a primit de la nepotul Nikolai o scrisoare disperată în care acela o implora să nu-i lase singuri pe bieții orfani, pentru că, în afară de ea, nu mai au pe nimeni în lume. Ea lăcrimă și, cum scrie Sofia Andreevna Tolstaia, „își puse în gând se sacrifier”*. Frații Tolstoi și sora lor s-au mutat la Kazan. Tatiana Aleksandrovna Ergolskaia a rămas la Iasnaia Poliana. A refuzat să se mute la Kazan. Nu se împăca cu Pelagheia Ilinicina.

Pelagheia Ilinicina abia de putea avea o influență serioasă asupra copiilor. De fapt, ea nu se bucura de autoritate în casă. Soțul n-o iubea, n-o respecta și ducea un mod de viață destul de depravat. Nepoții au crescut de capul lor, iar Mașa a fost trimisă la Institutul Rodionovski pentru fete de nobil. După ce nepoții au absolvit universitatea și au plecat din Kazan, iar Mașa a fost căsătorită, Pelagheia Ilinicina și-a părăsit soțul infidel și a început să trăiască pe la mănăstiri. În cele din urmă s-a instalat într-o chilie la o mănăstire de femei în apropiere de Tula. În anul 1875 Pelagheia Ilinicina s-a mutat la Iasnaia Poliana, la nepotul Lev, deja căsătorit și tată al unei familii cu mulți copii, și acolo s-a stins în scurtă vreme.

Când, în anul 1841, toți copiii au fost obligați să plece în Kazan la noua protectoare, Tatiana Aleksandrovna a rămas singură. Ea scrie în jurnal: „Singurătatea e groaznică! Dintre toate suferințele este cea mai grea. Ce să faci cu inima, dacă nu ai pe cine să iubești? Ce să faci cu viața, dacă nu ai cui s-o închini?”

Dar cu cinci ani înainte, pe 6 august 1836, ea nota pe o bucată de hârtie: „Nikolai mi-a făcut azi o propunere ciudată — să mă căsătoresc cu el, să iau locul de mamă pentru copiii lui și să nu-i părăsesc niciodată. I-am refuzat prima propunere, pe a doua am promis s-o îndeplinesc cât voi fi în viață”. Oare se gândise atunci Tatiana Aleksandrovna de ce propunerea aceasta nu venise după anul cuvenit, ci abia la șase ani de la moartea Mariei Nikolaevna? Moartea rapidă a lui Nikolai Ilici a așezat lucrurile la locul lor.

Era clar că propunerea lui Nikolai Ilici era pur și simplu un gest înțelept din partea lui. Se vede că-și presimțea moartea apropiată și voia ca ai lui copii să rămână sub aripa celei care îi iubise... ca pe copiii omului pe care îi iubise. Dar astfel ea ar fi avut toate drepturile legitime asupra copiilor și asupra averii lor. Tatiana Aleksandrovna gândea altfel. Și a făcut o greșeală care i-a costat pe copii chinuri din cauza celor două tutore, Osten-Sacken și Iușkova. Desigur, care îi iubeau și ele pe nepoți, dar erau mult prea împovărate de problemele personale.

Tolstoi scrie în Amintiri: „Probabil îl iubea pe tata și tata o iubea, dar ea nu s-a căsătorit cu el în tinerețe ca el să se poată însura cu mama mea bogată, iar, în cele din urmă, nu s-a căsătorit cu el pentru că nu voia să strice relațiile pure, poetice, cu el și cu noi”.

„Principala trăsătură a ei era iubirea, continuă Tolstoi, dar cât aș fi vrut să fie altfel — iubirea pentru un singur om — pentru tatăl meu. Numai că, pornind deja din acest centru, iubirea ei se răsfrângea și asupra tuturor oamenilor. Se simțea că și pe noi ne iubea pentru el, prin el îi iubea pe toți, pentru că toată viața ei era iubire”.

Religiozității celei de-a treia mătuși a lui, Tatiana Aleksandrovna, îi cântă un imn în Amintiri. Trebuie citite cu atenție rândurile acestea. Ele conțin nucleu din care a crescut ceea ce este numită așa de nefericit religia lui Tolstoi. Toată lumea a scris că Tolstoi și-a creat „religia sa”, l-a gândit „pe Dumnezeu în persoana sa”. De fapt, nu a fost nicio religie specială a lui Tolstoi. Dar multe fundamente spirituale ale credinței lui și înțelegerea faptului că trebuie să crezi ca religia să nu se transforme într-un ritual gol au fost sădite în el de către Tatiana Aleksandrovna Ergolskaia.

„Ea a făcut lucrul interior al iubirii și de aceea nu avea nevoie să se grăbească. Și aceste două calități — iubirea și lipsa de grabă — te atrăgeau pe neobservate aproape de ea și dădeau un farmec deosebit acestei apropieri. De aceea nu cunosc nicio situație în care ea să fi supărat pe cineva, nu știu pe nimeni care să n-o iubească. Nu vorbea niciodată despre sine, despre religie, despre cum trebuie să crezi, despre cum crede și se roagă. Credea în tot, dar respingea o singură dogmă, a marilor chinuri: „Dieu qui est la bonte meme ne peut pas vouloir nos souffrances”**. Eu nu am văzut-o niciodată cum se roagă, decât la molifte și slujbe de înmormântare... Numai după plăcerea deosebită cu care mă întâmpina când treceau uneori pe la ea seara târziu, după despărțire, ghiceam că-i întrerupsesem rugăciunea”.

Era gradul cel mai înalt de libertate religioasă, când oamenii cred așa cum se crede, nu așa cum este prescris sau inventat. Tatiana Aleksandrovna, spre deosebire de Tolstoi mai târziu, nu respingea toate dogmele bisericești. Poate pentru că ea niciodată nu se gândise la ele? Dar o dogmă, despre chinurile de dincolo de mormânt, o respingea cu fermitate. Poate pentru că el intrase în contradicție chiar cu natura credinței ei ce izvora din natura omenească și chiar feminină?

„Niciodată nu învățase cum trebuie să trăiești, în cuvinte, niciodată nu citea predici, toată activitatea ei moralizatoare fusese elaborată în interiorul ei, în afară răzbăteau numai faptele ei — și nu afaceri — nu erau afaceri, ci toată viața ei, liniștită, scurtă, supusă și căreia îi plăcea nu o iubire neliniștită, care se admira singură, ci una liniștită, nebăgată în seamă”.

Acesta era acel ideal religios la care Tolstoi visase toată viața. Și toate disensiunile lui morale cu epoca și chiar cu toată istoria civilizației izvorau de aici, din camera mătușii lui, unde el intra adesea seara târziu...

Ca și în cazul Mariei Nikolaevna Tolstaia, nu există niciun portret pictat al Tatianei Aleksandrovna. Și se vede că nu permisese să fie fotografiată.

Când Tatiana Aleksandrovna, uitând, i se adresa nepotului favorit Lev zicându-i Nicolas (sunt asemenea mărturii), ce trebuia el să simtă atunci? De fapt, ce gândea el despre tată și mamă, dându-și seama că este născut într-o căsătorie care este încheiată, poate și în ceruri, dar oricum nu din iubire?

După plecarea copiilor la Kazan s-a stabilit la soră, la Pokrovskoe. Când Lev, cel mic, a devenit proprietarul de la Iasnaia Poliana, a invitat-o să trăiască în casa lui. A fost nespus de fericită! În însemnările sale a dezvăluit un secret: pentru ce, mai bine zis pentru cine se ruga ea seara în camera sa.

„Am fost așa de fericită să mă simt iubită de el (Lev —P. B.), că în acest moment am uitat de suferința crudă care mi-a împovărat inima... Să văd că există un suflet atât de iubitor a fost o mare fericire pentru mine... Ziua și noaptea chem asupra lui binecuvântarea cerului”.

Uimitoare a fost moartea ei! „Deja când eram căsătorit și ea a început să slăbească, scrie Tolstoi, o dată, așteptând momentul când eu și soția mea eram în camera ei, ea, întorcându-se (am văzut că este gata să plângă), a spus: „Uite care-i situația, mes chers amis***, camera mea este foarte bună și o să aveți nevoie de ea. Și dacă o să mor în ea, spuse ea cu o voce tremurătoare, o să fie neplăcută amintirea, așa că mutați-mă, să nu mor aici”.

Mai târziu el a suferit că el și soția au ascultat-o pe mătușă și ea s-a mutat să locuiască într-o cameră înghesuită lângă cea a servitorilor, în care după moartea ei chiar nu locuia niciun membru al familiei. Și-i mai părea rău și că, din cauza avariției sale, uneori îi refuzase mici bucurii — curmale și ciocolată. Cu care îl servea chiar pe el...