Olandezul

(din cartea Povești moscovite)

Pentru prima oară fost remarcat pe la ora 11 seara (în procesul-verbal se scria așa: „În preajma orei 23.00...” pe Kutuzovski prospekt.

Era ianuarie, șerpi de zăpadă se târau pe drumul guvernamental deja pustiu la ora aceasta, traficul — vă rog să mă scuzați, mi-e lene să-l înlocuiesc cu un cuvânt mai rusesc, dar oare și ăsta, oare nu devenise rusesc? — era aproape zero, numai din când în când goneau în direcția celebrelor suburbii automobile cu mărci și modele dintre cele mai scumpe și se îndrepta încăpățânat, nu se știe unde, un singur „Moskvici” 412 cu un portbagaj strâmb pe capotă, plin cu tot felul de vechituri, care tremura în ger prin toate aripile sale și clipea aproape adormit din farurile sale murdare. Iar în direcția centrului chiar că nu se îndrepta nimeni, numai un „GAZ” speriat a sărit aproape neobservat pe banda din dreapta și a dat colțul pe o alee întunecoasă, la treburile sale de mic angrosist.

Și atunci a început totul.

Eroul tragic al întâmplării care a avut loc după un scurt timp — sau al cazului care s-a întâmplat- în aceste ținuturi mergea în direcția regiunii pe prima bandă din stânga, încălcând regimul de viteză și încă o serie de reguli de circulație; mergea, la drept vorbind, nici măcar pe banda stângă, ci pe banda de avarie, cu un girofar aprins, strălucitor, pentru care nu avea documentele solicitate de lege, se afla în stare de ebrietate, dar și de consum de droguri și-i vedea pe toți în... De fapt, nu prea sunt mult de spus aici, oricum este clar. Șoferul se numea Abstulhanov Ruslan Ivanovici și de ce circula el așa de incorect în mașina mare japoneză 4 × 4 (jeep) numai Allah putea ști, cel atotputernic și atotștiutor, dar și el probabil acum a uitat deja, pentru că asta a fost demult, informațiile de acest fel sunt în mod clar peste măsură...

Și de ce Ruslan Ivanovici, în clubul de noapte aparținând, apropo, bunului său prieten, deputat și tânăr progresist Volodicika Trofimer... bine, despre Volodicika altă dată... așa că uite: de ce Abstulhanov Ruslan, pe care prietenii și organele de ordine îl numeau adesea, pentru a fi mai ușor, Abstul, bea în clubul de noapte whisky, priza cocaină și la sfârșit a mai adăugat și niște șampanie, deși susmenționatul Allah interzice categoric lucrurile acestea? Bine, lui Abstul, așa cum știe toată lumea, îi plăcea whisky-ul, cocaina de data aceasta era de o calitate extraordinară, iar șampania franțuzească adevărată, chiar și în supermarket se ține sub tejghea, ce să mai vorbim de club..., dar de ce a băut înainte de a pleca?! Ei, nu știu. Mai bine zis, mi se pare că știu, dar nu pot să vă explic. Înțelegeți, el poate. El, Abstul, poate merge beat pe axul drumului, uite, întrebați de ce axul drumului, dacă de fapt drumul este gol, și cu o viteză de 160 de kilometri pe oră, și cu girofar, pentru că viața este construită cum se cuvine, ea este pregătită pentru el și prietenii lui, în niciun caz nu pentru dumneavoastră, ce vă tot legați de asta, pe cuvânt! Și Allah, care, de fapt, este pur și simplu Dumnezeu, unul pentru toți, aici nu are nimic a face. Abstul a vrut și a băut, a tras pe nas, a îmbrățișat și pe frumoasele oferite de Volodocika, a vrut mai apoi să se urce în mașină și a plecat. Și dacă dumneavoastră nu vă urcați niciodată la volan beți, iar cocaină ați văzut de fapt numai în filme, foarte bine, nici nu trebuie să faceți asta, liniștiți-vă.

Da.

Deci, să continuăm.

Jeepul gonea pe axul șoselei, numeroasele felinare ale Moscovei străluceau de o parte și de alta deasupra drumului, iar sărmanul Ruslan, ținând convins (trebuie să-i recunoaștem asta) direcția, moțăia, se trezea, își aducea aminte unde merge, din nou moțăia, iar mașina uriașă gonea în voie...

Când, deodată, Abstul a simțit că nu este singur, că cineva îl studiază, ca și cum vizorul unei uși s-a întredeschis fără zgomot.

Abstul s-a uitat mai întâi la dreapta — nu este nimeni, scaunul de piele, gol, al pasagerului, deasupra lui este fereastra laterală întunecată, afară este prospektul pustiu.

Și atunci Abstul s-a uitat la stânga și l-a văzut.

Era un automobil de tip universal, numit de regulă de către iubitorii noștri de mașini „magazie” și îndrăgit în Europa de familiile numeroase, iar la noi în principal de către întreprinzătorii care nu au personalitate juridică, ci pur și simplu fac comerț la târgurile de haine cu tot felul de țoale care sunt ușor de transportat în asemenea automobile. Modelul acestui automobil popular pe care Abstulhanov Ruslav îl vedea în stânga sa devenise cel mai răspândit în Rusia cam la vreo zece ani după ce încetase să mai fie produs în Germania.

„Nu-i rău, își spuse Abstul, eu merg cu 160, merge și el cu 160, și eu merg pe axul drumului și el merge concret pe contrasens, cum de o asemenea „magazie” primitivă merge cu 160, de ce nu se teme de gabori și cum o să ocolească el arcul, ciocănitoarea, dacă arcul ăsta este cam peste un kilometru, chiar mai puțin, drace!”

Adică, desigur, nu se gândise la nimic, își spusese numai: „Ia uite, al dracului!”, mai bine zis, nu chiar așa, ci... De fapt, aici nici nu avem când nuanța cuvintelor, pentru că umbra imperială a Arcului de Trumf era deja aproape.

Abstul ține mai tare volanul, o ia la dreapta, pe banda potrivită și, trecând pe lângă monument, se uită în oglinda stângă, așteptând să vadă în ea o rostogolire, ca într-un film american și trage cu urechea, așteptând să audă scârțâit de cauciuc și o lovitură de fier, dar nu vede și nu aude nimic. În spate este drumul întunecat și pustiu, numai reclamele strălucesc pe cerul negru cu o lumină anemică, aude numai un cântec sentimental la un post de radio bun la care este mereu deschis radioul din jeep. Și Abstul, scuturând ușor din cap, pentru a se înviora definitiv, reduce puțin viteza, pentru că în curând va trebui s-o cotească pe Rubliovka, iar peste jumătate de oră va frâna în fața casei sau, cum se spune, a vilei al cărui parter este practic gata, acolo locuiește familia Abstulhanov, și la vară brigada va termina tot, casa lui Ruslan Ivanovici va fi la fel de frumoasă ca a vecinilor, oameni stimați chiar și după măsura acestei șosele, și atunci va putea să mai aducă din frați și să-i pună pe ei să țină magazinele, ar fi timpul ca el s-o ia cumva mai calm, un club, să spunem, ca al lui Volodicika, apoi...

Nu a mai întors capul, a văzut imediat această „magazie” blestemată. Acum ruina ruginită era în dreapta, mergea lângă el, bord la bord, împiedicându-l să schimbe banda lângă cotitură. „Ei, ca să vezi, își spuse din nou cam așa Abstul, eu merg cu 100, și el merge cu 100, dar, de fapt, de unde dracu a ajuns în dreapta?”

Nu a mai găsit răspuns la această întrebare, ca și la precedentele, nici nu le putea găsi, pentru că deja în clipa următoare a văzut ceea ce va fi descris în detaliu mai jos și și-a pierdut mințile.

Salonul universalului, fără a reduce viteza și zburând în dreapta jeepului, a fost luminat de o lumină albastră rotundă, de parcă în el fusese aprins un bec deloc anemic, în plafon, ci un proiector antiaerian. În lumina aceasta au început să se vadă clar șoferul și pasagerii echipajului blestemat. Toți erau îmbrăcați destul de obișnuit: scurte negre de piele și căciuli tot negre. Dar între gulerul scurtelor și căciuli cetățeanul deja bolnav mintal Abstulhanov R. I. nu văzut niște fețe oacheșe, acoperite cu o barbă naturală la modă și etnică, lucru la care s-ar fi așteptat mai degrabă; nu niște obraji palizi, acoperiți de o grăsime nesănătoasă și gâturi puternice ca la halterofilii de naționalitate titulară, lucru care nu ar fi fost de dorit, dar era la fel de înțeles; nici niște mutre fără sens, de bețivani, ale unor adolescenți care fumaseră până amețiseră, ceea ce ar fi fost respingător, dar deloc periculos; nici măcar chipurile unor gabori în civil, care emanau a obrăznicie de serviciu și lăcomie, lucru care nu ar fi fost nicio problemă, în afară de pierderea unor verzișori serioși... Nu, o nu, nefericitul nu văzu nimic de felul acesta!

În mașina care strălucea cu un foc albastru își rânjeau niște dinți lungi strâmbi niște cranii cenușii, oasele subțiri ale încheieturilor se ițeau din mânecile de piele și falangele goale, netede, strălucitoare prin galbenul lor lucios se aflau pe volan.

„Acum le arăt eu”, își spuse prostește Abstul, apăsă cu talpa ghetei italienești cu vârf lung pe pedală și, după ce ce luă fața la secundă creaturilor din iad — funcționă de la sine motorica unui descurcăreț cu experiență —, imediat o luă puternic înainte. În oglinzi — și în dreapta, și în stânga, și în cea de sus — apăru un vid negru. „Au rămas în unghiul mort, jigodiile”, își spuse de data aceasta perfect logic Abstul și începu să râdă cu voce tare și râsul lui, în ciuda faptului că ferestrele mașinii erau bine închise, se auzea pe tot prospektul.

1

Hohotul nebunesc se întinse deasupra caselor prestigioase ale construcțiilor totalitare ale căror ferestre erau în principal deja noi, cu rame albe și împreună cu farfuriile de televiziune demonstrau schimbul elitelor din societatea noastră; deasupra magazinelor scumpe și a restaurantelor cu bucătărie sino-italiană, într-unul din ele nimerise odată Abstul în timpul unui tir automat, însă avusese noroc, doar se zgâriase la frunte în tejgheaua barului; deasupra construcției elitare de locuit care se înălța spre cerurile moscovite intangibile, unde zboară, rămânând pe loc, norii, noaptea negru-invizibili, ziua argintiu-fumurii, iar în zori și în amurg liliachiu-aurii, și pe acești nori stau sufletele noastre, se uită în jos, unde deocamdată ne purtăm agitația zadarnică a trupurilor și se gândesc dacă nu cumva ar fi timpul să scuipe de sus peste tot și să zboare de la noi pentru totdeauna undeva mai sus, în straturile rarefiate... Și mulți locuitori de pe Kutuzovski, care încă nu dormeau, care luaseră o cină cu vin sau se consacraseră unor emisiuni la televizor, discutau într-un cerc de prieteni sau erau cuprinși de nerușinarea iubirii, au auzit acest hohot sălbatic, dar unii au considerat că este ecoul unei explozii obișnuite, alții — urletul unui DJ care străpunsese pereții vreunui club, iar cei care deja dormeau își spuneau în somn că visează.

Între timp Ruslan o cotise deja pe Rubliovka, deja ieșise drept pe MKAD*, fuma o țigară, mijindu-și, din cauza fumului, ochiul stâng și mintea, agitându-se și bolborosind, încet-încet se readuna din nou din spațiul înconjurător unde cât pe ce fusese să se facă mici fărâmele în capul sărmanului om. Dacă totul s-ar fi încheiat aici, probabil spre dimineață nu ar fi rămas nicio urmare, în afară de starea obișnuită după beție.

Totuși echipajul diavolesc, așa cum trebuia să ne așteptăm, a apărut din nou. Cum îți imaginezi, noi ne aflam acolo, în jeepul condamnat... Sfințenie, sfințenie, sfințenie, forța crucii este cu noi, salvează-ne și păzește-ne!

Automobilul diavolesc mergea înainte, de parcă așa și trebuia: „Passat Variant” din 1990 depășește un Land-Cruiser nou-nouț cu 150.

Și din nou se lumină, ca de un fulger lung, salonul cu morți, și doi de pe canapeaua din spate au ieșit pe fereastră, pe o parte și pe alta, s-au întors și craniile, ca pe balamale, s-au întors la 180 de grade, și-au rânjit zâmbetele ticăloase, și-au ațintit asupra lui Abstul găvanele negre, fără fund și unul dintre ei, glumeț, a dat încurajator din oasele palmei — cică depășește-ne, băiete, ce tot dormi așa în urmă...

Sub piciorul puternic pedala a ajuns până jos, jeepul s-a smucit și a depășit totuși mașina morții și ultimul lucru pe care l-a remarcat Abstulhanov R. I., născut în anul 1978, născut în orașul Nalcik, o etichetă fugară ovală pe portbagajul cenușiu al dușmanului, cu două litere străine NL, lucru care, din câte nu știa el, dar mulți erau la curent, înseamnă Netherlands, adică Olanda.

Ce s-a întâmplat mai departe? Se știe ce. Jeepul, fără să reducă viteza, a intrat în protecția unei treceri de pietoni terestre, parțial a distrus această protecție, el s-a transformat în tablă, într-un ghem de metal boțit și rupt, într-un coșmar nocturn. Nu au fost victime, cu excepția lui Abstulhanov pe care îl cunoșteam deja. Se afla în stare de ebrietate, depășise viteza permisă în acest sector pe șoseaua Rubliovskoe, a pierdut direcția și a murit pe loc. Salvatorii, cu ajutorul tehnicii speciale, au separat trupul celui mort de automobilul său, dar nici ei, nici lucrătorii de la circulație nu au putut stabili din ce nod al jeepului Land Cruiser a zburat un obiect care-i străpunsese de tot pieptul accidentatului, îi străpunsese inima, ieșise sub omoplatul stâng și se înfipsese adânc în spătarul scaunului de piele, astfel încât mortul se dovedise a fi înfipt în mașină, așa cum este fixat un fluture prins de un naturalist crud, tânăr. Obiectul era o vergea de aproape un metru lungime dintr-un lemn neted de tip necunoscut, la un capăt al lui era lipită o bucată ascuțită, triunghiulară de metal, iar la celălalt câteva pene de pasăre. Supoziția unuia dintre milițienii de la circulație despre o crimă făcută cu acest obiect încă înainte de accident, astfel încât accidentul trebuie considerat urmare a unui act criminal și, poate, ar trebui să fie chemat grupul operativ, a fost respinsă de șef cu aceste cuvinte: „Ei, drace, termină aici cu scormonitul rahatului. Ce, l-au omorât niște băștinași? Dă încoa săgeata, tâmpitule, și treci la treabă, sună să vină jigodia aia de evacuator, că o să urlăm aici până dimineață, iar dimineață o să vină alaiurile în oraș, o să vadă Formula 1 asta, cine știe ce-o să mai vedem? Ai înțeles, da?” Și de aceea a luat acea săgeată trimisă din întuneric, care nu a figurat niciodată în niciun document.

Iar la intersecția șoselei Rubliovskoe cu Autostrada Circulară a Moscovei făcea de serviciu un angajat al Inspecției de Stat pentru Siguranța Circulației, locotenent-major de miliție Profosov N. P. Cam pe la ora 23 și 15 minute în aceeași seară a remarcat un automobil Volkswagen Passat Variant care se deplasa cu viteză mare. Inspectorul nu a putut înregistra numărul, pentru că a fost orbit de o lumină puternică albăstruie ce venea din mașină, dar apucă să remarce în această lumină că mașina este goală de tot, adică literalmente nu era niciun șofer. Locotenentul-major, după obiceiul pe care și-l formase pe șoseaua guvernamentală, a vrut să dea onorul acestui mijloc de transport, fără îndoială, special, dar după aceea și-a venit în fire și, schimbând cu greu mișcarea mâinii în mâneca groasă a scurtei de iarnă, și-a făcut cruce. Iar automobilul gol gonea în direcția Razdorurilor, Jukovkilor și altor Gorki și abia peste vreo cinci minute de acolo de unde licărea strălucirea albastră, îndepărtându-se repede, la picioarele lui Nikolai Petrovici Profosov a aterizat un obiect rotund, mic, ca un pepene verde modest. Kolia s-a aplecat să vadă fenomenul mai de aproape și a văzut un craniu cu un păienjeniș rar al îmbinărilor din creștet, cu niște dinți mari, într-unul din care strălucea, cu o rază aurie, o plombă veche, cu adânciturile enigmatice ale orbitelor și triunghiul gol al nasului. O vreme milițianul a rămas aplecat, abia începând să-și piardă cunoștința, dar atunci dinspre nord-vest a venit în zbor un schelet desfăcut al unei palme omenești și cu oasele tari l-a pocnit după ceafă, exact sub marginea căciulii cu urechi. Din cauza asta cel lovit a căzut cu nasul în zăpadă, s-a ridicat în patru labe, a stat așa cam jumătate de minut și s-a lăsat încet într-o parte, cu picioarele strânse sub burtă, ca un embrion. Iar craniul și oasele s-au făcut instantaneu cenușă.

Nu se știe ce drum a avut în continuare soarta acestui om. Adică și-a dat demisia din organe, asta este sigur, pentru că nu putea suporta neîncrederea colegilor în fața povestirii sale, dar nimeni nu știe sigur unde s-a angajat după aceea și cum trăiește acum. Au fost zvonuri că uneori, în nopțile cu lună, apare chiar în acel loc unde a murit sufletul lui Profosov, milițianul de la circulație, din care iradiază o lumină albastră, și că în mâinile lui în locul baghetei dungate are un femur mare, dar, desigur, asta este o prostie. Cine ar fi permis ca pe o șosea cu regim special să se afle un asemenea milițian de la circulație?

Dar uite, faptul că Passat-ul necurat a fost văzut mai târziu de mai mulți și în locuri diferite, aici nu sunt îndoieli. Unii chiar au rămas în viață, așa că impresiile lor ne-au fost accesibile direct, nu prin intermediul fanteziei noastre artistice, precum gândurile și sentimentele de dinaintea morții ale răposatului Ruslan Abstulhanov.

De exemplu, se știe că odată, dis-de-dimineață, într-o zi răcoroasă de vară, un automobil îngrozitor mergea foarte încet pe Leningradski prospekt, uscat după ploaia de noaptea trecută.

Pe această magistrală moscovită celebră prin ambuteiajele sale și care se golea numai înainte de venirea zorilor mergea într-un automobil Peugeot 206 o doamnă tânără fermecătoare. O chema — și azi o cheamă — Olesia Grunt, dar Grunt era numele primului soț, numele de familie, desigur, era Terebilko. Acum vreo șase ani venise în capitala Rusiei din stațiunea Feodosia, o vreme a trăit în sărăcie, fără viză, locuință și loc de muncă, se hrănea cum necum în cluburi de noapte (apropo, fusese și la Volodicika Trofimer, dar așa, printre altele, pentru a vă reaminti ce mică e lumea și ce mic este cercul oamenilor cunoscuți) și se îmbrăca de la piețele de haine, dar în scurt timp a făcut cunoștință cu un tânăr finanțist, Boris Matveevici Grunt, care tocmai își încheiase drumul vieții de la secretar al comitetului de comsomol din institut la milionar și s-a căsătorit cu el. Slavă Domnului, copii nu au fost și Grunt, deja peste un an și jumătate, a divorțat de Olga, i-a lăsat numele, un apartament cu patru camere renovat și mobilat pe Usevici, format din unirea a două apartamente ale unor foști oameni de cultură, numele elegant Olesia în locul naturalului Olga Mitrofanovna și niște bani. Iar Boria s-a aflat scurt timp prin anchete și la tribunal, a apărut puțin la televizor și s-a instalat în provincia spaniolă Catalonia, acolo clima chiar că este bună. Iar Olesia a început din nou să meargă mai des prin cluburi, acum nu pentru a se întreține, ci pentru propria plăcere, bucurându-se de mare succes, binemeritat, la bărbații-prieteni — denumireaboyfriend este respingătoare pentru noi. Iar prietenii aceștia se schimbau ritmic și încet și fiecare îi lăsa Olesei o amintire frumoasă. Unul sub forma unui ineluș, chiar că foarte drăguț, nu de carate era vorba, altul sub forma moale a unei haine de blană, scumpă, desigur, dar, lucrul cel mai important, călduroasă și ușoară, cum este chinchilla, chiar dacă vopsită în culoarea roz actuală, alții pur și simplu un card de platină, unul dintre cele mai populare sisteme de plată... În mersul unei asemenea dezvoltări a vieții a apărut și un domn pe termen scurt care s-a remarcat în biografia doamnei din lumea bună prin automobilul menționat mai sus, Peugeot 206, o mașinuță la modă, de un verde deschis, cu care în acea dimineață fatidică Olesia Grunt își relua, folosindu-se de curățenia drumului, deprinderile de condus obținute cândva pentru viitor.

2

Și atunci a apărut el, emisarul pe patru roți al Infernului.

Olesia, fără să mărească viteza și fără să se abată de la direcție, adică făcând sfios și cu eforturi 20 de kilometri pe oră, cu mâinile înfipte în volan de se albiseră, aruncă o privire la stânga. Alături mergea o mașină mare cenușie, desigur, nu indentificase marca, dar remarcase, în primul rând, că este un automobil de genul celui care, la ea acasă, în Crimeea, era numit „pick-up” și era folosită de către vecinul înstărit la transportul întregii familii, cu găini cu tot, amplasate în cuști în spatele spătarelor; în al doilea rând, că mașina este jerpelită și ruginită peste tot, este mâncată de mucegai pe la îmbinări și marginile remorcii și, în al treilea rând, că ferestrele echipajului ciudat sunt absolut negre, parcă tunate extrem de nefiresc, până la o limită pe care nu o mai întâlnise până acum.

„Hm, își spune Olesia, ce mai mașină!”

Și imediat, de parcă cineva i-ar fi surprins interesul, fereastra din dreapta față a Passatului diavolesc — desigur, el era — se lăsă în jos.

Prinzând această mișcare cu colțul ochiului, Olesia se uită din nou în stânga, apoi făcu în același timp câteva acțiuni fiecare dintre care arăta că este o femeie adevărată, chiar dacă o călise viața dură de la Moscova, chiar dacă prietenele credeau (și cred și acum) că Olga este rece și calculată. În primul rând a țipat fără cuvinte, pur și simplu „iiiii!”, cu cea mai subțire voce pe care o avea. Concomitent apăsă cu piciorul prima pedală pe care o nimerise, drept pentru care nefericita mecanică franceză începu să urle și sări înainte ca un cangur, dar se ridică imediat, pentru că motorul muri, iar șoferița deja își mutase privirea pe pedala de alături, adică pe frână. Și, desigur, închise ochii.

Și uite ce văzu: în spatele ferestrei deschise se vedea nu interiorul unui automobil normal, luminat de lumina cenușiu-liliachie a dimineții, ci un spațiu infinit al întunericului, de parcă acolo, în salon, se acumulase tot întunericul din lume. Geamurile erau normale, transparente, dar dincolo de ele începea iadul. Și se uita din acest iad mobil la nefericita Olia Terebilko un craniu fără nas, rânjea, o ademenea cu privirea languroasă goală.

Sărmana, sărmana femeie! Uite, imaginați-vă numai grozăvia asta: o dimineață obișnuită, chiar minunată, centrul Moscovei în zona „Aeroport”, înainte totul este plăcut, nu are prea mulți ani, ei, hai, 30, oare ăștia sunt ani?, și deodată întuneric și moarte... O, ia-mă, Doamne, nu mă lăsa să mor!

Și când Olesia Grunt a deschis în cele din urmă ochii, Leningradski prospekt era pustiu și curat, nu mai rămăsese nicio urmă de la mașina arătare. Automobilul Olesiei stătea înfipt strâmb în bordură, semnalizarea, nu se știe de ce, urla, mâinile înfipte în volan tremurau încet și nu era nimeni, nimeni în jur.

Și ce să vezi? Isteria ca isterie, dar uite, a găsit deja în geantă micul telefon, a format cu ultimele puteri numărul prietenului cel mai credincios care imediat, îi dăm cezarului ce-i al cezarului, a venit cu o caravană întreagă, cu un Audi puternic și cu un Mercedes-Benz 5 class al pazei, Peugeot-ul, apropo, nu a avut nimic, a fost trimis în parcare, iar proprietara lui peste o oră, două a fost consultată de un psihoterapeut în cea mai scumpă dintre clinicile scumpe, i s-au prescris niște antidepresive bune, masaj, regim de consolidare, apoi ea s-a dus în munții elvețieni, de acolo pe insula neliniștită Ibiza, unde s-a veselit în voie, aproape uitând de coșmarul văzut și a revenit abia în sezonul de toamnă ca și cum nu se întâmplase nimic, și doar stilistul-cosmetician face acum niște eforturi speciale mici cu părul absolut cărunt. Mai întâi s-a gândit mult timp dacă nu ar merita, din cauza asta, să schimbe de tot imaginea, dar s-a oprit la o culoare obișnuită — desigur, cea mai de efect, dar nu numai.

Și prietenul care a venit în ajutor în momentul dificil, a aflat, din pură curiozitate, de fapt, prin canalele sale, despre toate accidentele, chiar mici, care au avut loc în acea dimineață îngrozitoare. Și a reieșit că aproximativ peste șapte minute după ce Olga și-a revenit și a cerut ajutor la telefon echipajul unei mașini de patrulare ale poliției rutiere care nu doarme niciodată a descoperit un Volkswagen Passat Variant cenușiu care aluneca încet prin mijlocului Leningradski prospekt în apropiere de stația de metrou „Sokol”, înainte de a ajunge la bifurcația spre șoseaua Volokolamsk și Leningradskoe. Atenția milițienilor vigilenți a fost atrasă se pare de mașina la prima vedere obișnuită, veche, au ajuns-o din urmă, fără prea mare greutate, pentru că universalul greu mergea ușor, parcă în vis, cu o viteză de nu mai mult de 40 de kilometri pe oră, au venit prin stânga și au văzut că toate geamurile Passatului erau coborâte — mașina e goală de tot. Bărbații serioși și plini de experință nu au căzut în isterie cu nuanțe mistice, considerând pe bună dreptate că vreun idiot a uitat să-și pună blocajul pe volan, el a pornit, crescând viteza când se abătea de la drum, bine că drumul deocamdată este gol, nu a intrat în nimeni. Au chemat imediat un camion tehnic, pentru a se pune în fața mașinii și a opri astfel fugarul, iar ei au continuat să-l însoțească, alungând rarele mașini de pe drum cu cerința fermă de a o lua la dreapta. Voiau, ca să nu piardă timpul, să trimită numărul prin stație și să înceapă căutarea proprietarului, dar atunci au observat că nu există niciun număr, exisată numai un abțibild oval cu literele NL care nu însemnau nimic în afară de faptul că automobilul fusese înregistrat în Regatul Netherlands, adică în Olanda.

Și atunci unul, cel mai cult din angajații care avuseseră această soartă îngrozitoare, se pare chiar student la seral la Drept, a spus niște cuvinte fatale.

„Ei, olandez futăcios!”, uite ce a spus.

Imediat Passatul fermecat a dispărut și în locul lui a rămas numai un morman de nisip cenușiu, dar și el într-o clipită a fost luat de vânt.

Mașina de poliție dispăru și ea, până acum este dată dispărută, la fel ca și tot echipajul ei.

Și prietenul Olesiei Grunt a dispărut, se pare, a plecat în Anglia, a cumpărat la Londra, în zona Highgate, o casă cuviincioasă, locuiește acolo cu familia și prietenii, dar probabil că nici acolo nu se află.

Și nici Olesia Grunt de mult nu mai este văzută nicăieri, nu a fost nici la prezentările Săptămânii modei înalte, și acolo anii trecuți fusese mereu prezentă. Nu, prietenii nu au niciun fel de temeri legate de destinul ei, se pare că totul este în ordine, dar unde se află?

Și nici Volkswagenul acela, fie el blestemat, deși, desigur, este blestemat și fără urările noastre.

Sau este?

Dracu mai știe.

Uite, se ducea odată la casa de vacanță un politician cunoscut N., n-o să-i spunem numele, oricum toată țara îl știe. Un politician mare, probabil îl știți, l-ați văzut și auzit de multe ori la televizor. Și uite, se ducea el odată la casa de vacanță pe șoseaua Minskoe, acolo are o casă de vacanță frumoasă, jumătate de hectar, două nivele, ei, șemineu, bazin, ce mai trebuie. Este însă sigur că totul este construit cu bani primiți de la cursurile de la universitățile din străinătate, așa scrie în declarația lui. Ei, uite, se ducea el la casa de vacanță, dar nu a mai ajuns. Se pare că l-ar fi văzut cineva cum l-a ajuns din urmă o mașină de stat produsă de o fabrică de automobile bavareză, un universal cenușiu vechi, care se dezmembra pe drum, i-a tăiat fața, i-a blocat drumul și ăsta a fost sfârșitul politicianului.

Rădvanul ruginit a avut ce a avut, dar BMW-ul nou s-a făcut praf.

Și, într-un mod uimitor, o margine a capacului portbagajului, care a zburat, literalmente i-a tăiat capul lui N., vă imaginați asta?

Și din mașina banditească — se pare totuși că era Passat, au ieșit niște schelete și au început să se joace chiar pe șosea cu unul dintre cele mai bune capete din Rusia. Fotbal, drace!

De fapt, nu pot să cred în prostia asta. Ei, cum se poate așa — sâmbătă, ziua în amiaza mare, pe șoseaua Minskoe animată?...

Dar, pe de altă parte, N. A dispărut... A ieșit din politică și nu se știe unde se află acum, ce face. O fi în vreun consiliu de administrație, sau ține vreun curs în statul Wisconsin studenților de la universitate despre fundamentele democrației... Iar unii spun că se tratează în Israel de sindomul autoimun căpătat în anii activității politice și s-a dus să se trateze... Nu mai înțelegi nimic, numai că a dispărut.

Și a mai fost la Mosova un tânăr popular cu posibilități numeroase, pe nume Timofei Bolkonski. Cine să mai știe din care Bolkonski provenea el, poate direct din cartea lui Tolstoi, dar se poate și de la sine, de la tata care, la vremea lui bubuia, primea premii de partid și de stat și distincții. De fapt, tata, se pare, de fapt era Balkonski, de la „balcon”... Însă Timofei era renumit în calitate de producător de clipuri, posesor de restaurante și maestru al sportului extrem — străpungea pantele din Alpi, se cufundase cu capul în Oceanul Indian și pur și simplu așa, pe motocicletă, mergea în fiecare zi, dimineața de acasă la studio, seara de la restaurant acasă. Avea o familie cu mulți copii cu care se fotografia pentru reviste despre viața de familie, avea și un prieten de care îl lega relații bărbătești adevărate, tandre și blânde, cu prietenul Timofei se fotografia pentru celelalte reviste.

3

De fapt, totul era bine.

Dar a venit o vreme și Timofei a avut și el de suferit din cauza arătării de pe șosea.

Mergea pe motocicletă, vântul libertății îi răcorea capul ras la zero, cum se poartă acum într-un cerc cuviincios, în capul cel ras se forma un meniu nou, patriotic și modern pentru restaurantele din subordine: sushi din nisetru, pizza de firmă cu creastă de nisetru, șci-piure de o zi... Și deodată alături de el se află mașina, craniile, un schelet iese pe fereastră și-și întinde spre motociclistul nepăsător oasele strângătoare, dintr-o smucitură îl smulge pe Timofei din șa, îl trage spre mutra sa respingătoare cunoscută de toți de pe chioșcurile transformatoarelor și scuipă chiar în față, în bărbuța mică, în obrajii îngrijiți, în ochii inteligenți, mijiți — apucase să-i strângă în ultima clipă! Fără să-și deschidă dinții respingători galbeni scuipă, jigodia, și nu salivă, mizerabilul, ci un puroi de moarte, și mizeria asta puturoasă atârnă ba de bărbuță, ba de gene... Cum să treci peste așa ceva? Spuneți, cum?

Dar Timofei a trecut. A zburat, atuncat de necurat, pe marginea drumului, a stat acolo culcat... Parcă era viu, se părea că nu are fracturi. S-a ridicat ușor, s-a așezat pe gazonul moscovit chel, s-a șters pur și simplu cu mâneca. Motocicleta încă mai aluneca într-o parte, scoțând în depărtare scântei din asfalt, dar a trecut acum peste ea un camion puternic de gunoi, gata, nu mai este motocicleta lui. S-a ridicat Timofei Bolkonski și a plecat pe jos unde vedea cu ochii, ștergându-și din când în când fața cu ce se nimerea — ba cu mâneca din piele, cu poalele cămășii scumpe, pur și simplu cu palma, iar mai apoi palma o ștergea de pantaloni, dar oricum nu se putea șterge de tot, mirosul îl urmărea.

Mergea așa Timofei, mergea, dar nu a ajuns nicăieri. La Moscova toți sunt convinși că s-a dus în Islanda și practică acolo zoroastrismul, dar nu este niciun fapt singur în acestă privință. ceea ce este sigur este că Bolkonski și-a închis telefoanele și numai prietenul știe cum să ia legătura cu el: trebuie să sune la o instituție din Hambug și de acolo fac ei legătura.

Și au mai mers pe străzile și prospektele Moscovei, dar și pe șosea în regiunea Moscovei, în intervale de timp diferite tot felul de oameni, însă l-au întâlnit pe olandezul numit mai sus cu un cuvânt grosolan, dar drept, l-au întâlnit și au dispărut. Printre ei oameni de afaceri, persoane care lucrau în mass-media, funcționari în instituții municipale și federale, reprezentanți ai structurilor criminale și de forță, apărători ai legii, activiști sociali ce susțineau atât administrația activă, cât și opoziția, observatori străini, pensionari militari și străini, moscoviți care temporar nu lucrau, imigranți legali și ilegali, bărbați, femei și alte persoane, oameni nebăuți, în stare de ebrietate, aflați sub influența stupefiantelor, persoane infectate cu HIV, tineri, bătrâni și de vârstă mijlocie... gata, nu mai am putere să continu, nici nu am loc. E suficient să pomenesc separat încă două cazuri: dispariția unei mașini de luptă a infanteriei, care era alocată unei divizii dislocate aproape, în regiunea Moscovei, și un incident cu șoferul unui maxi-taxi. Și vreau să ne înțelegem de la început — implicarea forțelor necurate în ambele cazuri este îndoielnică. În ceea ce privește mașina de luptă, cel mai probabil a fost scufundată în timpul instrucției, la trecerea unui râu sau a fost vândută vreunui amator, pentru că tot echipajul a rămas în viață și a ajuns la locul de serviciu viu, nevătămat, dar erau beți și în zdrențe. Iar șoferul maxi-taxiului, după ce a muncit paisprezece ore la rând pentru câștigul propriu și venitul proprietarului, probabil în mod elementar a adormit la volan, a ieșit pe marginea drumului și acolo s-a răsturnat destul de moale. Slavă Domnului, măcar de data aceasta nu erau pasageri, nu mai era nimeni în stație. În ceea ce privește ducatul de aur pe care el, când și-a venit în fire, l-a descoperit în mâna scrântită, desigur, asta ne duce cu gândul undeva, dar, pe de altă parte, câte lucruri nu-ți strecoară pasagerii în casă!

De fapt, bine.

Uite, se umflă deasupra orizontului un nor cenușiu, jos, este perforat de razele soarelui, se întind strunele lor aurii de la cer spre pământ, ca în tabloul, uitat de mult, al unui pictor de mâna a doua, uite, s-a ridicat și vântul, a început să se rotească, a adus tot felul de gunoaie mărunte și a căzut ba o primă picătură de ploaie, ba primul fulg de nea sau, poate nu s-a întâmplat deloc nimic, norii au început să se topească pe neobservate, un metal strălucitor a străpuns cerul...

Oare o să începem să ne temem de forțele necurate care, desigur, încă se mai observă în orașul nostru? Ei, o să ne ajungă din urmă universalul cenușiu, o să se ițească când în oglinda din stânga, când în cea din dreapta, ei, mi se pare că este un Passat vechi...

Să-l ia dracu.