Copacul — hop! — a înflorit lângă balcon...

Copacul — hop! — a înflorit lângă balcon, de parcă s-au aprins inflorescențe de unică folosință. Întunericul foșnește cu un deget verde, verde lipicios, foșnește vântul pipăind frunzele cu un deget aspru și, alergând — zdup! — pe diagonală — fâșșș! — petalele sunt răsfirate de un pettit lăptos, șuieră lung, rotunjind aerul blocurilor, umflând lumina, alungând ale umbrelor săbii, lățind crengile, străpungând noaptea până-n măduvă. Lasă, — bubuie —, o să treci și de asta, auzi?, nu va fi moarte, va fi vară, dacă deja a înflorit. Și foșnește, prefirând foile invers, o carte de sânge, memoria lipicioasă a neamului. În coroană — șșșșș — este o libertate nevăzută. Copacul înflorește în timpul vieții.