Plaja Femeilor
Am apărut pe plaja de la Marea Neagră trei locotenenți-major — trei „afgani”, trei burlaci care s-au cunoscut în tren. Ei, distracție!
— Slavă Domnului, am mai auzit și eu pași de bărbat înainte să-mi dau demisia, radia recepționera de serviciu când noi, fără să mai așteptăm liftul, am luat-o la goană jos pe scară.
Probabil cunoscuse alte vremuri, pentru că începu să ne zâmbească imediat ce am trecut prima oară pragul sanatoriului.
— Și de ce să vă dați demisia, din moment ce am apărut noi?, am întrebat-o noi direct, simțind în ea un suflet apropiat.
— Se termină viața mea liberă, băieți. A venit soțul, mă cheamă la Kiev.
Nu ne plăcuse să auzim despre soț și am pornit spre camera noastră. Totuși, la câteva ore după ce am udat sosirea, ne-am plâns la ea:
— E cam plictisitor la dumneavoasră, tanti Nina.
— Păi sunt numai „schiori”, îi petrecea ea din priviri pe generalii care-și târșâiau picioarele pe coridor. Singura lor veselie este să nu se dezmembreze.
— Dar spuneți-ne și dumneavoastră unde nu te plictisești.
— Ei, o să găsiți și singuri. N-ai nevoie de prea multă minte pentru asta, numai să ai ochi și dorință. Și după aceea mă invitați și pe mine.
Era vicleană tanti Nina: tocmai ea, încă simpatică și comunicativă, lucra la sanatoriu de vreo cincisprezece ani și să nu știe fiecare tufiș și fiecare fată doritoare să-și petreacă seara sub el alături de un bărbat în concediu!
— Nu-i nimic, nu este ultima zi, ne liniști ea, dându-și seama că vrem mai mult decât o simplă compătimire pentru lamentații.
Dar nu se grăbi să prindă prea repede momeala pe care am aruncat-o.
— Să vă reveniți mai întâi după drum și mai vedem.
Ne-am supus. Două zile am udat concediul, fără a coborî măcar la sala de mese. Bine că într-o companie se găsește mereu unul care bea cel mai puțin. La noi Oleg era reanimatorul. Bere rece, castraveciori de la piață dimineața, pește proaspăt la prânz — nu ne-a înșelat așteptările, ne-a pus pe picioare la țanc. Un tovarăș de mare încredere.
— Vă distrați, tinerilor?, nu uitau să ne oprească când cu invidie, când moralizator „schiorii” din apropiere, dacă ne manifestam mult prea gălăgios emoțiile.
— Ne refacem, luam noi poziția de drepți în fața ofițerilor, dar imediat ne grăbeam la un alt toast din borcanul următor, trimițându-i mai apoi pe apărătorii moralității noastre la toate literele alfabetului, inclusiv q și w.
Puteam să ne permitem asta, pentru că eram primii ofițeri care veneau în concediu din Afganistan. Abia începuse și deocamdată nu eram nici eroi, nici nefericiți; ne înconjura numai aureola de mister și taină. Cum așa, ne întorsesem dintr-o țară necunoscută, înfricoșătoare de la distanță, unde se trage și, se spune, chiar se moare. Mai mult, niciunul dintre noi nu vorbise de niciun fel de avantaje, nimeni nu cerea nimic și nu se plângea de nimic. Deci pentru funcționărime și cei din jur eram, dacă nu doriți, în orice caz neîmpovărători.
Singurii care se agitau din proprie inițiativă erau medicii. Făcuseră rost de la statele majore și direcții, deci de la activul superior de comandă, de o parte a biletelor pentru sanatoriu și le întinseseră ca un evantai în fața „afganilor”: dacă aveți nevoie, luați.
Nu am zis nu. Deodată am văzut viața în Afganistan ca o cupă fragilă în mâinile nesigure ale cuiva. Și deodată noi, mirosind a praf de pușcă, sudoare, conserve, funingine, foc, unsoare de armă, motorină; noi care am făcut, în primele momente ale trimiterii trupelor diarie, ulcer, păduchi; noi, care visam femei, deodată, hodoronc-tronc! am ajuns vara! La Marea Neagră! Într-un concediu „de urs” de patruzeci și cinci de zile! Un bilet gratuit.
După chipurile noastre intens bronzate și calmul față de gradele superioare care începeau deja să fiarbă în vagonul trenului spre sud, noi, „afganii”, ne evidențiam imediat și stăteam umăr la umăr lângă tejgheaua restaurantului. Și apoi în fața lui tanti Nina. Trei. Conform primelor momente din Afghanistan — un contingent limită întreg.
Uite, pentru asta beam — pentru întoarcerea noastră, pentru prietenii pe care îi lăsasem la Hundukuș. De fapt, nu noi beam — își făceau de cap tinerețea și lipsa noastră de griji. Încă nu ne uitam înapoi, dar nici nu temeam deloc de ce ne așteaptă în față. Ce vremuri frumoase!
— Băieți, pot să intru la voi?, ciocăni odată cineva la ușă.
— O, tanti Nina!
Reanimatorul reacționă primul și o îmbrățișă pe recepționeră chiar în prag.
— Vai, băieți, am impresia că ar fi timpul să vă opriți!
Dădu din cap spre masa cu dezmățul de trei zile.
— Domnilor ofițeri — Viktor, fiind cel mai chefliu, pentru că era de la desant, făcu să țâșnească dintr-o cutie stropi roșii de „Izabella” și umplu patru pahare.
— Domnilor ofițeri, în fața noastră se află un prieten și o doamnă minunată, al cărei cuvânt de-acum înainte este lege pentru noi. Tanti Nina, ultimul pahar — pentru dumneavoastră. Restul o să-l aruncăm în chiuvetă. Zaremba, îmi ordonă el.
Am luat cutia, am vărsat vinul la chiuvetă și ne-am ridicat mândri în fața recepționerei.
— Nu, în genunchi, continuă pe același ton musafira neașteptată și ridică nasul în sus.
Ne-am prăbușit pe covoraș, ne-am îndepărtat coatele la nouăzeci de grade, am făcut un unghi, am pus paharele pe dosul palmei și, înfrânându-ne tremuratul, le-am dus la buze. Am apucat ușurați sticla, am dat capul pe spate. Paharele golite le-am aruncat concomitent, răsucindu-le în sus, acompaniați de un „vai” neliniștit al recepționerei, le-am prins și i le-am pus la picioare.
— Tanti Nina, pentru dumneavoastră, pentru dumneavoastră... Viktor căuta posibilitatea de a-și exprima o și mai mare simpatie, dar nu-i apărea nimic în ochi, nici prin minte nu-i trecea nimic, și atunci, dintr-o smucitură, își scoase tricoul. Tanti Nina, uite, ăia de la infanterie cu motorina, parașutiști nefericiți, mi l-au cerut și nu l-am dat. Dumneavoastră vi-l dăruiesc.
— Vai!
— Tanti Nina, îi opri bucuria Reanimatorul, întinzând mâna. O clipă.
Deschise cu un picior ușa de la șifonier, trase o geantă spre el. Păcăni sonor încuietoarea, scormoni înăuntru și scoase un pachet foșnitor cu un set de chiloți de damă „zilele săptămânii”.
— Tanti Nina!
Între timp eu trăsesem deja noptiera și țineam în mâinile întinse cei mai eleganți ochelari de soare de atunci, cu niște forme sofisticate.
Doamna noastră își trase ca un copil năsucul miniatural, clipi repede, încercând să-și oprească lacrimile. Dar ce mai zic de ea, și noi eram gata să plângem în hohote impresionați de propria persoană. De la conștientizarea faptului că uite așa, simplu și spontan, am revărsat plăcere asupra unui om. Într-adevăr, este mai plăcut să dăruiești decât să primești cadouri.
— Copii, șopti musafira emoționată trăgându-ne la ea și se apucă să ne sărute. Apoi în ochi îi apărură și se opriră niște drăcușori, ca înaintea startului: Nu intrați, țâșni ea în baie.
Mândri unii de alții, am schimbat priviri și ne-am fixat pe ușa care se închisese.
Așa cum se cuvine, fiecare femeie este frumoasă, trebuie numai să bea puțin pentru a înțelege asta. Și pentru că noi băusem destul de mult, și tanti Nina ni se păruse nu numai un tovarăș și prieten, dar și o femeie pe care nu ar fi rău s-o avem alături și să petrecem o seară. Nu mă îndoiesc, cam așa ceva umbla și prin capetele Reanimatorului și ale Desantistului, pentru că, atunci când s-a deschis ușa, am rămas cu gurile deschise.
Tanti Nina a ieșit la noi îmbrăcată numai cu tricoul. Nu știu dacă deschisese setul de chiloți de la Reanimator, pentru că tricoul îi atârna aproape până la genunchi, dar sutien în orice caz nu avea: sânii se mișcau liberi sub material, tulburând dungile alb-albastre și pe noi. După ce și-a pus ochelarii, tanti Nina a împietrit în fața noastră în poziția unui manechin, ridicând artistic o mână și depărtându-și un picioruș.
Ne-am înfipt în ea — aranjată, puternică, bronzată — privirile lacome, trezite din beție. Ce coșmar: de aproape o săptămână suntem prieteni cu recepționera și uite cum era...
— Unu, doi, trei patru, hai la teatru! — o trânti, hodoronc, tronc, Viktor.
Probabil pentru a-și veni în fire.
— Mai pot încă să vă plac?, musafira își scutură cochet coafura și ridică în sus tricoul cu două dungulițe.
Ooo, ce mai ironie față de bărbații care stătuseră un an în Afganistan! Desantistul își lansă în jurul ei o privire arzătoare, iar eu și Reanimatorul ne-am prefăcut a fi neastâmpărați și nu ne-am mișcat din loc, simțind cu mirosul nostru flămând că tanti Nina nu remarcase pe nimeni în mod concret, deci toți au șanse egale.
— Tanti Nina, vă dăm patru ore, „deschise” parașuta de rezervă Viktor.
— Fix peste patru ore împreună cu două prietene ale mele o să mergeți la restaurantul de pe chei.
...Este ușor să te comporți șic când ai bani.
De mult, și asta datorită salariului dublu din Afganistan, aveam niște sute în plus chiar și noi, locotenenții-major.
— Domnilor ofițeri, Viktor, punând stăpânire pe noi, luă meniul. În seara aceasta vă propun regula mâinii drepte.
Nici eu, nici Reanimatorul nu aveam habar ce înseamnă asta. Mi-a venit în minte ceva de la fizică, nu știu ce „regulă a tirbușonului”, dar, cu toate acestea, am dat din cap amândoi, desigur, numai regula mâinii drepte. Când am intrat în restaurant acum câteva minute ne-am dat seama imediat că am luat țeapă la modul grosolan, copilărește. În jurul nostru erau atâta lucruri de tot felul, de orice culoare și gust, că mi se uscase gâtul. Și o să aducă aici pe unele de 50 de ani, nu se știe cine...
— Daaa, spuse lung, cu părere de rău Reanimatorul și eu și Desantistul oftarăm, confirmând.
Dar ne-am dat seama că avem epoleți pe umeri, ne mândream sincer cu ei și, strângând din dinți, încercând să nu trimitem săgeți în jur, ne așteptam soarta. Dacă tanti Nina va aduce niște draci cu coarne, ne vom evapora în fața lor ca în fața primelor femei frumoase de pe tot litoralul Mării Negre. Din principiu.
Dar tanti Nina — o, ce minune mai este tanti Nina a noastră! — ne-a șters la nas ca pe niște pisoiași orbi. A apărut însoțită de două fecioare blonde, orbitoare. Cel puțin așa ni se păruse după ce ne gândisem la dracii cu coarne. La început nici nu ne-am dat seama care dintre noi o va primi pe tanti Nina. Unde este hotărârea celor de la desant?
— Aici, aici suntem, vă rog, se ridică repede la masă Desantistul și arătă spre locul unde, lângă tacâmuri, se aflau trandafirii cumpărați de noi.
Tanti Nina aruncă victorioasă o privire spre prietene: ei, ce v-am promis? Și s-a așezat între mine și Desantist.
— Vi-i prezint pe locotenenții-major — Viktor, necuviincios de bucuros, luând rolul de cap al mesei, începu să ne prezinte. Oleg — arătă el spre Reanimator. De fapt, un genist clasa întâi. Și acesta este Aleksei Zaremba, cercetașul nostru la granițele de sud ale Patriei. Și eu, Viktor. Trupele de desant aerian, care, de fapt, nici nu mai au nevoie de prezentare.
— Olia, Lena, își prezentă tanti Nina prietenele.
Și atunci Desantistul, instalând-o de cealaltă parte a sa, pe Olia și astfel lăsându-mi-o pe tanti Nina, repetă: Domnilor tovarăși, în seara aceasta vă propun regula mâinii drepte.
— Păi cum așa?, se aplecă spre el Olga.
Părul li se împleti și pentru mine totul deveni definitiv de clar: nu prea mai am nicio șansă cu Olia. Cu o speranță tainică mi-am mutat privirea spre marginea mesei, dar și acolo Reanimatorul o ajuta pe Lena să-și pună poșeta pe spătarul scaunului. Deci crucea ghinionistului a căzut pe umerii mei. Ei, tanti Nina, tanti Nina. Mai bine ai fi adus cu tine unele de vârsta ta, să nu mai radieze așa ca niște cazane de aramă mutrele colegilor mei.
— Totul este elementar, Olenka, spunea Desantistul ca un husar.
Desigur, cu asemenea picioare alături, și eu aș fi trăncănit ca un nebun. Regula mâinii drepte este când acoperi cu palma prețul și iei ceea ce-ți place. Iar cu stânga, dimpotrivă, ceva mai modest, conform prețurilor.
— Minunat, bătu din palme Lena. Și eu sunt tot pentru mâna dreaptă.
Iar eu trebuia să aleg cum să mă comport. Sau să le amintesc mereu tututor, mai ales recepționerei, cine este cel mai nefericit de aici și din amabilitatea cui, sau dimpotrivă, să scap, dar să demonstrez contrariul.
Lângă scenă au început să zăngănească bateriștii și, înainte ca tovarășii mei să protesteze, m-am sculat și am luat-o de mână pe tanti Nina:
— Noi dansăm. Să ne chemați când vine mâncarea.
— Și noi, prinse ideea Reanimatorul. Va face comanda tânărul acesta, îl arătă el pe Viktor chelnerului care venea. Azi lucrează pe dreapta, dădu el din cap.
Desantistul de data aceasta s-a gândit mult timp dacă l-am înțepat sau totul merge normal. Iar noi între timp ne înghesuisem în mulțimea dansatorilor.
— Și eu credeam că Viktor este conducătorul, zâmbi tanti Nina. Bravo. Las să se descurce.
M-am apropiat de ea, bine că acest lucru era firesc într-o asemenea aglomerație. Am pus mâna pe talie:
— Seara de azi este pentru tine, Nina.
Am rupt și aruncat diferența de vârstă. Mi-am zis: o să-mi duc crucea la o asemenea înălțime, unde va începe să strălucească și-i va orbi pe ceilalți. Zâmbește, Ninocika, când zâmbești ți se văd toți dinții, pentru că ești orbitoare. Ai o siluetă zveltă și simt că și trupul este mobil. Desigur, picioarele nu sunt ca ale prietenelor, dar niște picioare frumoase sunt interesante numai de la distanță, în apropiere nu joacă niciun rol. Să dansăm!
S-au strecurat spre noi Oleg și Lena, și ei mulțumiți și zâmbitori.
— Tanti Nina este foarte mișto, îmi șopti Reanimatorul pentru a mă susține sau pentru a se scuza pentru furtul făcut sub nasul meu, dar cel mai probabil extrem de sincer.
„Ei, atunci hai să facem schimb”, îmi spusei. Dar am zis cu totul altceva:
— Ninocika este o minunăție.
Oleg a ridicat sprâncenele uimit: ce rapid mai ești!
Între timp muzicanții au trecut la un dans lent și mi-am desfăcut brațele, primind-o pe Nina. Ea s-a lipit imediat cu tot trupul și i-am simțit sânii, burta, picioarele.
— Oleg a spus că ești frumoasă, șoptii eu, căutându-i cu buzele urechea ascunsă în bucle.
— Și tu ce spui?
Nina își ridică capul de pe umărul meu.
— Nimiiic, spusei eu lung.
— De ceee?, mă tachină ea.
— Nu vreau să începi să te mândrești cu măreția ta și să ridici prea mult nasul.
Nina se uită la mine întrebător și, după ce verifică că nu glumesc, zâmbi fericită. Din nou se lipi de piept.
— Ei, să nu adormiți, se auzi foarte aproape vocea Reanimatorului. Ne cheamă Viktor.
— Uite așa, Ninocika, ne distrug fericirea: cineva te strigă undeva, nu știu de ce trebuie să mergem, oftai.
— Păi hai să nu mergem, își miji ea ochii.
— Noi nu mergem, spusei eu ca un ecou spre perechea ce se învârtea în jurul nostru.
Și atunci am prins privirea Lenei. Pot să jur că în ea licări invidia. Ea știa foarte bine că este mai simpatică și, lucrul cel mai important, mai tânără decât prietena și undeva în adâncul sufletului, se vede, se pregătea să fie în centrul atenției. Dar se dovedise că acel șic, acea iubire categorică pe care le-a primit de la început Nina ea nu le va primi.
Deși începutul serii, este clar, este un fleac. Finalul este important. Mai ales că Lena chiar este mai frumoasă și mai bună decât toate, oricum ai lua-o, ai întoarce-o și ai închide ochii. Până și Desantistul a greșit aici. O dau pe Nina și Olia pe Lena.
— Bine, să mergem, că o să ne pună piper în pahare, parcă-și dădu seama Nina de starea mea și porni prima spre masă.
Să nu dea Dumnezeu să mai ajungă cineva în situația în care mă aflam eu în acea seară. Pur și simplu nu era tot să-ți poruncești să te comporți așa și nu altfel. Nu este deloc totul. Îmi tot schimbam dispoziția ba entuziasmat de doamna mea, ba urând-o pur și simplu pentru ticăloșia pe care o făcuse.
Acest lucru se transmisese, prin replici, gesturi, și băieților. Da, se vede, era așa de sincer, că de câteva ori mi-au aruncat priviri neliniștite și imploratoare: „Nu strica seara, o să ne înțelegem noi după aceea”.
De ce, de ce Nina a adus niște fete așa de frumoase? Și Lena este pur și simplu o minunăție — zveltă, vânjoasă, tot ce trebuie. Și deja mă întristasem de tot când, după ce am făcut plata — nu ne mai dați restul! — am ajuns afară. Nu predasem cheia de la cameră și Reanimatorul o apucă de ghiuleaua metalică:
— Cine se duce primul?
Doamnele au schimbat priviri: desigur, de ele depindea. Și atunci Nina a împins din nou metronomul dispoziției mele în folosul său:
— Vedeți ce faceți voi și m-a luat fățiș la ea în acea noapte.
De data aceasta sentimentul unei anumite invidii se vedea deja pe fețele Desantistului și ale Reanimatorului: prietenele lor ridicară în mod neclar din umeri.
— Avem șampania la noi?, Nina își verifică poșeta și mă luă de braț.
— Hai, la revedere tuturor...
Vara la Marea Neagră nu sunt nopți. Străzi, plaje, parcurile mici din stațiuni nu cunosc liniște nici sub stele. Ai impresia că o bună jumătate ale celor aflați la odihnă au venit din Orientul Îndepărtat și nu doresc să recunoască diferența de fus orar. Impresia asta era confirmată și de faptul că nu exista nicio diferență de vârstă între cei ce se distrau: se vedeau numai cămășile albe și bluzele tinerilor, dar și capetele cărunte ale celor bătrâni. Și noaptea este liniștită, stelele sunt mari, valurile sunt leneșe. Sunt frumoase toate femeile din jur, dar cea mai frumoasă este cea care merge alături de tine, pe care o poți atinge — nu-i nimic, nu-i nimic, pur și simplu așa, și care îți răspunde zâmbind, se strecoară sub mână. Și ai impresia că tocmai din cauza acestei încrederi feminine bărbații înnebunesc cel mai mult. Și mai ales când alături nu sunt picioarele concurenței. Când ai băut cum se cuvine, când nu numai că spui mici prostii, dar ți se amintește mereu: ce bine că ești lângă mine, ce puternic și atent ești...
— Să mergem acolo unde nu este nimeni, propusei. Dacă, desigur, putem găsi un asemenea loc.
Se pare că acolo mergeam: Nina se lipi mai strâns de mine și grăbi puțin pasul. Erau din ce în ce mai puțini oameni și m-am uitat în urmă la orașul care se uita după noi cu toate felinarele sale.
— Ți-e frică?, mă tachină Nina.
Își scoase pantofii, mergea pe nisipul înspumat al mării care se învălătucea greu în somn.
Un „afgan” să se teamă în țara sa? Mă ofensezi, șefule.
— Singurul lucru de care pot să mă tem sunt gerurile. Și se pare că mergem în sud-est.
— Mergem la Plaja Femeilor.
Totuși piatra asta se dovedise vinovată de faptul că m-am împiedicat, nu mesajul Ninei. S-a întors spre mine care-mi scuturam nisipul din pantof, a așteptat s-o îmbrățișez: o femeie îmbrățișată devine imediat lipsită de apărsare și Nina amuți și ea, se liniști.
— Ai spus că azi este seara mea, vreau să fac baie. Cu tine. Și să bem șampanie pe mal. Mi se pare că nu mi se va întâmpla așa ceva niciodată în viață și de aceea...
Tăcu, fără să-și termine fraza.
— Păi... sunt multe femei acolo?, m-am grăbit eu să-mi trag respirația: la tot ce se întâmplase azi mai lipseau lacrimi, spovedanii și istericale.
— Sunt numai eu. Păi ce, nu-ți ajunge?
— Îmi ești suficientă, spusei eu ușor viclean. Să mergem.
— Consideră că am ajuns deja.
Fâșia îngustă de nisipi și pietriș dintre mare și râpă să fie Plaja Femeilor? Auzisem atâtea discuții despre ea, că involuntar mă așteptam să văd ceva neobișnuit. Și aici singurul lucru exotic era aleea selenară deasupra mării liniștite.
— Îmbrățișează-mă.
M-am supus cu plăcere.
— Azi te-ai simțit puțin incomod cu mine, începuse deodată Nina să vorbească despre lucrul la care mă gândisem toată noaptea. Și atunci mi-a acoperit gura cu mâna, când eu, evident, am încercat să fiu indignat. Am văzut tot și am simțit, nu sunt copil. Dar, cu toate acestea, oricum mi-ai dăruit o seară minunată. Îți mulțumesc. Desigur, puteam să vin cu niște prietene în comparație cu care să arăt ca o elevă de clasa a zecea, dar... mi-a părut rău de voi. Însă uite, nu am putut să-mi refuz plăcerea. Nu am putut, te tog să mă ierți. Voiam foarte mult să fiu și eu într-o companie.
— Încetează, Nina. Sincer, de fapt, mă simt bine cu tine.
— Pe bune? Știi, uneori am simțit asta. Iar peste două zile o să plec și tu, spre deosebire de prietenii tăi, o să fii liber. Și vrei — îmi întrerupse ea din nou tentativa de a protesta, vrei să mai spun ceva?
— Spune.
— Prietenii tăi, spre deosebire de tine, azi vor dormi la sanatoriu, în paturile lor.
— Da?
Mă uitam la Nina care zâmbea șiret și viclean, încă neștiind cum să reacționez la veste.
— Da. Amândouă locuiesc cu părinții și fetele lor. Asta este cu ei, încheie ea nu cu furie, dar oricum răzbunător.
În suflet îmi apăru puțin necaz pentru băieții așa de abil înșelați, dar după aceea mi-am amintit cum au apucat picioarele acestea care creșteau direct din gât. Probabil Nina prevăzuse și asta, când a ales prietene fără apartamente ale lor. Vai, femeile!
— Bine, hai să terminăm aceste discuții și să bem mai bine.
— Hai.
Totuși nu am reușit să deschidem sticla: se auzeau voci și ne-am așezat pe vine în spatele unor tufe lângă râpă. Ca să mai zici că nu este nimeni aici! Nu, în mod clar, nu trebuie să ai încredere în noapte când ești în sud.
Pe fundalul mării negre strălucitoare au început să se contureze siluete și am descoperit cu plăcere caschetele de pe capetele lor — de-ai noștri, ofițeri. Vorbeau entuziasmați toți odată și s-au oprit chiar lângă noi, de parcă aleea selenară trecea numai prin acest loc. Licări o sticlă, gâlgâitul băuturii întrerupse foșnetul lent al valurilor.
— Pentru marea pe care o păzim, după ce ridicară paharele, ofițerii intrară în apă în uniformă.
Au intrat în ea până la brâu, au băut, au aruncat sticla în strălucirea lunii și prin mare, pe lângă mal, au pornit mai departe.
— Doar azi e Ziua Grănicerului, mi-am amintit eu data.
— Și totuși ofițerii au ceva, pocni Nina gânditoare din degete și mental le-am mulțuimit grănicerilor pentru ieșirea lor care mă înălțase involuntar în ochii doamnei. Mai bine zis, a rămas de la bătrânii cunoscuți de noi numai prin cărțile vremii. Dacă este să fim sinceri, am venit în sanatoriul nostru din dorința, ei..., cum să-ți explic, de a fi mai aproape, cum să spun, tocmai de voi, militarii.
— Și înainte de asta unde ai lucrat?
— La muzeu. Eram ghid.
— Probabil bărbații nu se uitau la exponate, ci la tine. Cel puțin eu așa aș fi făcut.
— A fost ceva, recunoscu Nina cu un zâmbet îndepărtat, venit de departe. Nu era seară să nu primesc un telefon. „Alo, nu mă mai țineți minte? Am fost în excursie la dumneavoastră, în cămașă albă”. Și pentru mine excursioniștii au fețe identice, aceeași cămașă, îmi aduc aminte numai de cei care-mi pun multe întrebări. „Alo, continuă Nina cu vocea unui alt admirator, știți, am din întâmplare două bilete la teatru”. „Și ce, mi le dați mie pe amândouă?” „Nu, unul pentru dumneavoastră, unul pentru mine”. La început fugeam, ca o proastă, îmi spuneam: poate o să-mi găsesc destinul. Apoi m-am săturat, am început să aleg deja teatrele, iar mai apoi și spectacolele, iar acolo sunt locuri... Mi-am dat seama: nu știu de ce, sună numai cei care au de toate — și familie, și copii, și mașină, și casă de vacanță, și carieră. Dar uite, au chef și de ceva în plus, să ia o gură de aer... Ți-e silă. Apoi a început să mă lase vocea și m-am mutat cu plăcere la voi.
Grănicerii plecaseră deja departe și am ieșit din adăpost.
— Și nu am apucat să bem.
— Nicio problemă, am desfăcut dopul, a sărit tare, cu zgomot în întuneric și Nina, râzând, și-a pus palmele sub spuma ce curgea pe gâtul sticlei.
— Și acum vreau să fac baie, îmi spuse ea capricios-poruncitoare, după ce bău două palme de vin. Numai că, evident, nu am costum de baie. Dar este Plaja Femeilor, de aceea ori pleci puțin mai departe, ori te întorci.
Desigur, este mai bine să mă retrag cu câțiva pași, pentru că ochii se deprinseseră cu noaptea și întunericul este mai des, ascunzând contururile malurilor, numai în depărtare.
Nina și-a deschis bluza, a aruncat-o neglijentă pe pietre. Începu să strălucească alb, de te dureau ochii, sutienul, dar păcăni sonor încuietoarea și, după ce-și ridică aripile în aer, căzu și el jos. Nina stătea cu spatele la mine și, când a ieșit făcând un pas din fusta căzută la picioare, nu mi-am dat seama imediat că odată cu ea căzuseră și chiloții. Respirația mi se opri, dar, simțind că mă mișc spre ea, Nina se duse repede spre mare, străpunse netezimea ei calmă și țipă încântată:
— Vino aici, este fermecător!
Imaginându-mă în apa rece, am tresărit. Dar sub picioare, ca împușcat, se vedea, cu aripile ridicate, sutienul, oglinda mării se contura, într-o stare de beatitudine, femeia goală și, cu niște degete tremurătoare, mi-am descheiat cămașa.
Apa m-a ars, înfigându-se în trup cu milioane de ace. Ar fi trebuit să ies înapoi pe mal, dar Nina, care venise lângă mine, își agita mâinile, intenționând să mă stropească. S-au descoperit sânii albi, ce se mișcau odată cu mâinile și, pentru a curma mai repede groaza frigului, m-am năpustit spre ei. Nu i-am ajuns, palmele abia au alunecat pe trup. Dar oricum, intrând în apă cu capul, am apucat să ating pântecul moale și șoldurile. În asemenea condiții eram gata să mă scufund și într-o copcă în gheață.
Am ieșit repede la suprafață, încercând să pun stăpânire pe ceea se părea că-mi aparține. Dar Nina, depărtându-se, porni înot în întunericul mării. Au fost suficiente câteva mișcări de mâini pentru a o ajunge, mă învârteam în jurul ei, remarcând cu plăcere fiecare atingere a trupului feminin.
— Încearcă pur și simplu să stai culcat și să te uiți la cer, propuse ea și se întoarse pe spate.
Prin apa întunecată se vedeau fâșiile albe, nebronzate, de pe trup, dar, pentru a nu mă chinui, m-am întors după ea. Și, în mod ciudat, m-am liniștit într-o clipită: ce armonioase par deodată frumusețea femeii și a naturii! Ce unite și înrudite sunt! Ce idiot și-o fi imaginat că femeia a fost făcută din coasta lui Adam?
Și, cu toate acestea, ți-e indiferent cum pot fi stelele, cum este cerul dacă alături, la o întindere de mână, stă culcată, se mișcă o femeie. Încă mai poți închide ochii în fața naturii, dar în fața unei femei nu ai puterea să faci asta. Deși un poet spunea: cine vrea totul, imediat, este sărac prin faptul că nu știe să aștepte...
Nina simți din nou mișcarea pe care o făceam spre ea și din nou mă opri înțelept cu o voce liniștită:
— Îmi place foarte mult apa. Cea rece chiar mai mult, în ea parcă te naști din nou.
— Atunci o să mă încălzești.
— Ei, uite, am ajuns și aici, să încălzesc bărbați. Dar, din întâmplare, nu vrei să te scufunzi?
— Numai în îmbrățișarea ta.
Am glumit și imediat mi-a părut rău de cele spuse: ce grosolan sună acum tot ce este nefiresc. Singurul lucru care poate fi onest acum este să înot înapoi, spre mal. Femeia este făcută totuși din coasta unui bărbat, nu putem fără ea.
— Mergem înapoi?
Am lăsat-o pe Nina puțin mai înainte — sunt un gentleman, drace, și în apă, înotam în urma ei, încercând să nu ridic stropi și să disting ceva la Nina în apă. După ce am simțit fundul apei, ne-am oprit. Aerul era mult mai rece decât apa, dar Nina înțepenise mai degrabă pentru că se gândea cum să facă mai departe.
Luând inițiativa — dar pur și simplu nemaiavând putere să mă abțin, l-am lăsat în plata Domnului pe poetul cu sfaturile lui de a aștepta, m-am apropiat încet din spate, am îmbrățișat-o. Am pipăit micile ridicături, le-am strâns. I-am sărutat gâtul prin părul ud. Apoi am ridicat ușor pe recepționeră în brațe și am dus-o pe mal. Apa care curgea de pe Nina o descoperea treptat în întregime și rămăsese un mic lac numai între pântece și picioare, acoperind în mica sa adâncime un mic triunghi negru...
Apoi, în Afganistan, am visat și mi-am reprezentat asta de mii de ori: cum o duc pe Nina și micul lac. Și atunci s-a rupt ceva în mine. Temându-mă să recunosc singur, am remarcat deodată: după concediu am încetat să mai lupt pentru frontierele de sud ale Patriei noastre. Nu, nu am trădat pe nimeni și nu am trimis pe nimeni în bătaia gloanțelor în locul meu, aici onoarea de ofițer și conștiința îmi erau curate. Pur și simplu am început să mă lupt numai pentru mine, pentru întoarcerea mea. „Pentru scurta mea vătuită”, cum se glumea în acest sens în Afganistan.
Și uite, în jur slujeau prietenii locotenenți, care în fiecare luptă se băgau în linia întâi și erau gata să moară, fără să fie prea întristați. Și îi comparam cu acei grăniceri care, pentru prestigiul serviciului lor, au intrat în mare. Da, da, cea mai mare parte a celor care luptau nici nu știau ce puteau pierde odată cu viața.
Iar eu știam deja. Am înghițit acea umezeală care te ameștește și te năucește. Știam unde și la ce pot să mă întorc. Deja nu mai voiam să pierd amintirea acestei întâlniri cu Nina — o, ce plăcere să pipăi și să încălzești o femeie care tremură în hainele îmbrăcate pe fugă!
Și am devenit prudent, ca o vulpe, și necruțător ca un bursuc, față de cei care puteau și voiau să mă omoare. Și ordinul meu „Steaua Roșie” este tocmai pentru supraviețuire, nu pentru un curaj deosebit pe câmpul de luptă.
Și am supraviețuit.
Dar deodată s-a dovedit că în suflet s-a instalat nu numai bucuria ascunsă produsă de asta. Înghesuit în avionul militar de transport care aducea schimbul nostru în țară, privindu-i pe iluminator pe cei care ne conduceau și negăsind pe nimeni printre ei care să fi venit să mă conducă pe mine, am simțit o repulsie sălbatică față de mine. Și am recunoscut în cele din urmă un lucru pe care îl înțelesesem demult: totuși i-am trădat pe cei trei locotenenți și căpitani care în luptă se gândeau la luptă, nu la propria piele. Și de aceea bine au făcut că nu au venit la avion. În război este greu să ascunzi ceva, și mai complicat este să te prefaci. Și dacă eu am fost păzit pentru viața aceasta de acea reflexie a lunii pe Plaja Femeilor și de Nina, tocmai ele m-au făcut să mă disprețuiesc.
— Să te întorci, șoptea ca o invocație Nina în acea seară în apartamentul său. Să te întorci și să mă găsești.
— Acum o să mă întorc, răspundeam eu convins, atunci încă neștiind că mai apoi, când îmi aminteam de fiecare dată de războiul din Afganistan, o să mă urăsc. Deși nu sunt deloc vinovat. M-am întors, dar nu m-am dus la Nina. Și de fiecare dată am refuzat biletele la acel sanatoriu.
Dar este imposibil să păcălești destinul și să te ascunzi de trecut.
Odată, la un punct de convocare din Piatigorsk, am dat nas în nas cu Reanimatorul. Ca și mine, venise după soldați tineri și deși pe pieptul lui atârnau două barete ale ordinului „Steaua Roșie”, pe epoleții roși ai tunicii jalnice în locul celei de-a treia stea se vedea o gaură.
— Am fost degradat la gradul minunat de locotenent, explică Oleg înțelegându-mi nedumerirea. Am băut când nu se cuvenea.
Și atunci era deja afumat, dar când a spus că Vitka Desantistul a ars într-un transportor blindat care nimerise pe o fugasă, oricum am intrat într-o cafenea pe deal. Mă agitam, am căutat o masă, amânând involuntar momentul amintirilor, iar Oleg, beat, degradat, neîngrijit, stâtea mândru și... onest. Și după al treilea toast rostit pentru Desantist, și-a adus deodată aminte de ceva:
— Stai puțin, dar eu cred că trebuie să mă duc undeva.
— Unde? Știam de obligația lui, dar acum asta îmi tulbura grozav starea. Și unde era să se ducă într-o înfățișare așa de oribilă? Stai odată jos.
— Nu. Trebuie să mă duc undeva. Nu mai știu unde, dar trebuie.
S-a ridicat cu un efort, a luat cascheta și, înainte să mai apuc să-l prind, a pășit peste balustrada mică a verandei, rostogolindu-se jos. La picioarele dealului s-a oprit, s-a scuturat multă vreme, apoi și mai mult și-a aranjat pe cap cascheta și s-a uitat în jur, alegând direcția. Nu mai avea puteri să-și ridice capul și eu, nu știu de ce, nu am strigat, nu am dat de știre. Doar m-am uitat în urma lui până când Reanimatorul a dispărut în spatele unei tufe.
Este interesant, dacă în seara aceea Nina ar fi ajuns la el sau la Desantist, s-ar fi schimbat ceva în lume, în curgerea de azi a destinelor? Desigur, marea, plaja, apartamentul până dimineață le-au avut și ei, dar viața lor ar fi fost altfel? Sau totuși nu puteai să eviți acel drum trasat de la naștere?
— Mai doriți ceva, tovarășe căpitan?, veni chelnerița.
Eram singurul client și ea probabil își putea permite să-mi acorde o atenție suplimentară.
— Vă rog să mă scuzați, aici aveți o plajă a femeilor?
Fata se înroși, trecând dorința mea pe seama ei și a trebuit să mă explic:
— Nu, nu, pur și simplu mi-am amintit de ceva.
— Dar noi nu avem nici mare, de unde să avem plajă?, zâmbi cu grijă chelnerița.
Dacă eram beat, probabil nu s-a fi minunat de întrebare. Dar oricum, timpul nu se mai întoarce.
— Atunci o cupă de șampanie.
Am băut pentru Nina, pentru noi trei încă în viață, care nu-și băuseră mințile și nu trădaseră pe nimeni. pentru bucățica mea de viață care pe neașteptate a devenit așa de frumoasă și de blestemată...
