Liniștea veche lângă gârlă
Din scrisori către un prieten
Dacă am fi știut ce așteapta viața noastră dragă sovietică, dacă Dumnezeu ne-ar fi avertizat asupra schimbării nefericite și a altor nenorociri am fi prețuit mai mult binele pe care l-am avut, am fi reușit să mai trăim puțin cu plăcere, nimic din lucrurile pe care mai apoi le vom obține deloc simplu, nu am fi ratat atâtea, ne-am fi folosit de toate privilegiile noastre adunate de noi toți. O, dacă, dacă...
În toată viața trecută ne descurcam mai ușor cu tot, era mai puțin pretențioasă, mai ieftină, puteai să te duci unde vedeai cu ochii și s-o duci bine indiferent cât de departe era.
Acum avem ce să deplângem...
Îmi pare rău că nu m-am grăbit, să fi dat roată măcar acelor locuri unde m-ar fi primit ca o rudă...
La Tașkent locuia fratele tatălui, Timofei Fiodorovici, care nu venise niciodată la frații Stepan și Piotr, din Novosibirsk; înainte de război și după război era o poveste îndreagă s-o pornești la drum din Asia Centrală, deși moțații noștri din Elizavetinskaia ajungeau nu o dată în Krivoșciokov, în brigada de călăuze care se duceau la Tașkent și Așhabad și aduceau, îmi aduc aminte, caise uscate gustoase. Rudele din partea tatălui nu erau un neam prea prietenos, precum cei din partea mamei (amabili, darnici, care nu-i uitau deloc pe ai lor). Cu verișoarele și verii mei mă vedeam mai des și avem legături până azi, dar din partea tatălui sunt în relații amicale numai cu trei surori care o iubeau și le părea rău de „tanti Tania”, mama mea. La Tașkent s-ar fi putut bloca biografia mea, dacă unchiul Timofei nu s-a speriat că o să vin să dau la institut și o să cad pe capul femiliei lui: la rugămintea jalnică a tatălui meu nu a răspuns. Poate că a fost mai bine. Nu aș mai fi ajuns la Taman, Peresîp, nu aș fi scris romanul despre Ekaterinodar și nu i-aș fi întâlnit într-un sătuc lângă râușorul Psebebs pe salvatorii mei Terenti Kuzmici și Maria Matveevna, pentru care am scris prima mea povestire, Cei din Briansk. Și în niciun caz nu s-ar fi mutat din Sibiria în Tașkent sau la Urghenci mama mea.
Așhabad, Dușanbe, Alma-Ata au licărit în memoria mea numai în discuții și în literatură.
Și la Tbilisi nu m-aș fi dus eu să scormonesc în arhiva fondului adjunctului țarului în Caucaz. Și nu m-aș fi dus cu trenul Simferopol — Baku la scriitorii azeri. Iar la Mahacikala nu aș fi fost la seara lui Ruslan Gamzatov și nu aș fi stat acolo unde prințul Bariatinski l-a întâlnit pe Șamil prizonier.
Am tot amânat tot, speram în alte zile. Tot pământul este al nostru, o să am timp.
Și mai târziu, când, după lovitura de stat a lui Elțin, un pahar de ceai costa în gări 100 de ruble și peste tot te puteai aștepta la tâlhării, nu prea mai puteai să călătorești mult.
Dar era și destul de târziu, îmi trecuse vremea.
Cel mai scurt drum al meu a fost în Peresîp sau la Taman.
Stau lângă gârla care izvorăște din limanul Ahtanizov și se varsă în mare, stau în mijlocul pescărușilor, dezgrop scoici și discut cu cineva îndepărtat. Îmi este ușor să aduc pe cineva lângă mine. Stau puțin cu acela, rostesc în depărtare un cuvințel, mai adaug altul, azi tu ești cu mine, așa că ascultă cum se rostogolesc valurile, aruncă scoici, într-o zi o să facă un morman întreg. Sunt singur, numai pescărușii sunt cu mine — deasupra apei, pe nisip. Înainte, spre răsărit, cu o precizie ca de gravură, se vede ținutul deluros Golubițkaia, chiar acolo este un far alb de unde, când mă apropii, mereu salut cu sufletul meu Peresîp și golful. Iar spre apus sub nori se strânge ca o seceră litoralul Kuciurski și dincolo de promontoriu, dacă stai acolo pe un loc abrupt, poți vedea Kerci. O să mă întorc spre răsărit — o să mă gândesc la scriitorul nostru delicat de dincolo de Ural, din satul de pini de lângă Tobol, și o să mă întind spre Siberia, pe malurile dragi ale Obiului.
Și acum tu, cronicarul meu din Viatka, cu picioare iuți, răsfiri împreună cu mine scoicile.
Alergi prin lume ca un tânăr, cazi de douăsprezece ori în genunchi lângă Mormântul Domnului și-mi mai dăruiești cărticele despre câteva măsuri de pământ și „marea vieții”. Iar eu, cu o nuia, merg de-a lungul apei și scoicile pârâie sub tălpile mele.
Nu mă duc nicăieri departe, cel mai lung drum al meu este de 40 de verste, la Taman. Ieri am fost acolo. În Taman al tău, dragule, unde preacuviosul Nikon a construit o mănăstire unde (dă-mi voie să-ți amintesc a nu știu câta oară) au locuit, unii după alții, secol de secol, greci, tătari, cerchezi, genovezi, turci, unde Suvorov a băut ceai cu zaporojeanul Zahari Cepiga, iar tânărul Pușkin, ușor, a stat o clipă pe panta abruptă, Lermontov cel trist l-a urât pe băiatul orb, unde s-a șezat pe mal, în drum spre Ekaterinodar, Alexandru al II-lea și a înnoptat, poate într-o căruță de lemn, chiar în Taman, unde peste multe decenii, din întâmplare, dar numai pentru tine, a apărut fetița Nadia și te-a tras odată de mână să admiri muntele Lîskaia și Kerci, în acest Taman, o, Doamne, deja de un sfert de secol nu mai trag la mal șalupe și nu se mai leagănă pe apă bărcile pescarilor și cam tot de atâta timp nu mai plânge lângă piatra de la malul mării acea fetiță pe care ai ademenit-o la Moscova pentru totdeauna.
Nu-mi scrieți nicio scrisoare din celebrul Kamergherski proezd, nu vă amintiți de mine și de colțurile mele din Peresîp.
Și eu nu fac decât să-ți răsfoiesc paginile.
Azi o zi întreagă am lenevit afară, am discutat cu mămica, i-am recitit scrisori din Topki, Zaporojie și Petrozavodsk, am luat la mână cărți și le-am deschis.
„În Betleem, scrii, am locuit zece zile. Cât l-am mai iubit și ce-l mai iubesc! Și ce sentiment pătrunzător, aproape disperat de suferință am încercat când am fost duși a doua oară la Betleem pentru două ore. Și ne mai și grăbeau: mai repede! Mai repede!”
Și eu am fost la Betleem, am coborât la ieslea lui Hristos pentru o clipă.
„Din fericire, scrii, multe minute am fost singur-singurel lângă steaua din Betleem, lângă mica iesle”.
Iar eu am fost cu un mic grup de scriitori și în acel moment nu mi-a plăcut celebritatea noastră: ei au stat așa și s-au uitat la tot ca niște turiști, nu s-a închinat, nu s-au târât în genunchi spre stea — pe chipurile lor erau atâtea semne de învățați, de înțelepciune obosită, de parcă ei veniseră din vechime, remarcaseră înainte de ciobani steaua de pe cer și în acest moment își așteaptă venerația. Oare egumenul Daniil, în secolul al XII-lea, când își descrie călătoria la Konstantinopol și Ierusalim, era mai puțin învățat și mai demn de „disprețul plin de milă” al fraților luminați? Nu mi-a fost lene s-o fac, i-am căutat volumașul.
Ai văzut oare, la două verste de Betleem, „capela părăsită din poiana de măslini” dedicată îngerului Bunei-Vestiri? Despre ea scrie Farrar, volumul lui greu, Viața lui Iisus Hristos, îl deschid în ajunul sfintelor sărbători... De ce? La Farrar și în cărțile vechi despre Pământul Sfânt desenele, gravurile, primele fotografii împodobesc motivele legendelor sfinte cu o vechime minunată, parcă antediluviană și te cheamă așa de vizibil spre Dumnezeu, spre rugăciune, că într-o clipită te liniștești, oftezi, faci plecăciuni în fața câmpiilor Galileei și a Ierihonului, bisericii Mormântului Domnului, cu ferestrele acoperite, dealurilor și văilor cu oi biblice.
Acum, în înghesuiala civilizației, e greu să-ți aduni sentimentul ca în vechime.
Poate numai toamna târziu pustietatea face aluzie la regiunea neatinsă, nisipoasă (unde sunt astăzi Golubițkaia și Peresîp), mereu singuratică în acele vremuri de demult, când grecii navigau pe alături pe Meotida și din limanul Ahtanizov șerpuia un afluent mai lat decât gârla de azi.
Iar eu lângă gârlă îmi aduc aminte de tine, țin cartea ta de pelerinajLumina neînserată. Pescărușii, în grupuri, își licăresc piepturile albe și parcă mă urmăresc. Nu este nimeni! Este pustiu și pe mare, și în cer și ai impresia că după malul înalt totul a murit în sat. Și melodia aceasta a unui pustiu de mii de ani a acestor împrejurimi îmi este auzită.
Dar de ce îți trimit oftatul meu? Tu ești departe, departe de mine și nu ghicești nimic, nu simți invidia mea. Ai văzut tot, te-ai închinat în fața a toate, ai sfințit cruciulițe, ai luat pietricele și de acolo unde a fost botezată cneaghina Olga (la Aya Sofia), am prețuit tare mult bucățica respectivă, iar eu, sărmanul, doar le citesc pescărușilor mărturisirile tale: „Rămâi cu mine, Stambul! Trăiască în sufletele noastre Țarigradul, capitala Bizanțului, orașul bisericii Sfintei Sofia, a icoanei de la Vlaherne a Maicii Domnului...”
Și nu uit că ai stat câte nouă ore în rugăciune la mănăstirea Panteleimon cu călugării, ai căzut de douăsprezece ori în genunchi lângă Mormântul Domnului, ai mers desculț spre Ierihon.
Aici, lângă gârlă, am început să scriu în caiet despre călătoria scriitorilor în Nord și după prima pagină nu mai pot porni mai departe. Nu sunt cuvinte potrivite. Totul este ascuns — prețioase sunt numai firișoarele subțiri din tine, se întind ca un refren lung. Cuvintele sunt sărace.
Acum, după ce s-a întâmplat în țara noastră la sfârșitul secolului, în mine se reflectă o altă viață, călătoria noastră pare de rămas bun și este de rămas bun, pentru că așa ceva nu se va mai repeta, deși până la lovitura de stat a lui Elțin mai erau încă zece ani întregi. Așa de multă apă a curs și atâția, din acel cerc, au părăsit lumea aceasta, că acum îmi este trist să aleg niște clipe, să-mi pară său cu nu le mai pot trăi așa. Uite, în gara Leningradski apar scriitorii-„ruraliști” și se bucură când se văd, ca niște rude: Serghei Pavlovici Zalîghin, Viktor Petrovici Astafiev cu Maria Semionovna, Vasili Bîkov, Valentin Rasputin, Vladimir Krupin, Viktor Potanin, Anatoli Kim, Vladimir Liciutin, Vladimir Gusev, Vladimir Korobov, Boris Romanov, bunul protector al autohtoniștilor ruși Valeri Ganicev și încă cineva. La Petrozavodsk și Murmansk ni se vor alătura D. Balașov, V. Bondarenko, V. Maslov.
Și acesta sunt eu, fost învățător lângă nisipoasa Anapa, în această companie onorabilă?
Abia acum exclam: o, ce noroc am mai avut!
Povestirea Cei din Briansk și nuvela Te iubesc luminos m-au adus în rândul scriitorilor. Și s-ar părea că voi fi fixat la școală de caietele elevilor și consiliile profesorale.
Nu aș fi ajuns aproape de Rasputin, Astafiev, Belov, Balașov, Oleg Mihailov, de fapt, niciodată nu i-aș fi auzit la masa de prânz, la o plimbare. Ca să nu mai vorbim despre scriitorul din sătucul de dincolo de Ural, Utiatka, de Viktor Potanin al meu, legat cu legături strânse de mine, care mă întreba ceva la editura „Molodaia gvardia” și nu m-a mai lăsat așa, cu întrebările, zece ani. Am împărțit un compartiment împreună cu Astafievii; Maria Semionovna a spus: „ei, ce să mai zic, acum am trei Vitia; am avut unul singur, dar ăla începuse deja să mă enerveze”. Și am început să râdem așa, ca în familie. Tot ca în familie ne-am așezat la masă, s-au mai alăturat vreo cinci persoane, ne-am înghesuit unii în alții și a început. Uite, nu mai pot fi înviate aceste momente! Nici cuvintele, nici râsetele, nici chipurile nu au fost acoperite de secrete mecanice. Au trăit în voia lor. Ce am reținut constituie acum un fel de firișoare de aur. Și așa ceva: noaptea am coborât din patul de sus și nu am putut să trag mânerul ușii; Astafiev a auzit, s-a ridicat, a tras mânerul și m-a eliberat. Mă simțeam prost că l-am trezit... pe bătrân. Și avea numai 57 de ani. Nu de mult am ajuns la 80 de ani. Și cum l-am trezit odată stângaci pe Viktor Petrovici, nu, nu, o să mi se năzărească asta și o să mă întristez într-o clipită.
Apa a luat toți anii aceștia. Am găsit o altă viață. Călătoria în Nord mi se pare azi una de despărțire, tocmai așa mi se pare, pentru că nimic nu presimțea schimbările radicale și catastrofele.
Acolo a fost lumea noastră fericită, prietenească pe pământ. Despărțirea nu va avea loc în curând. Era lumea în Murmansk, în Apatitî, Severomorsk, Kandalașka, cel mai devreme în Petrozavodsk, unde m-am bucurat că a apărut Dmitri Balașov. Volodia Bondarenko, mai cunoscut la Malîi Teatr decât în cercurile literare, ne-a chemat la prânz la părinții săi. Îl așteptam pe Balașov. Și el a apărut în prag, micuț, cu cizme, semănând cu un cneaz rus din manualele de istorie. Și-a scris romanele sale groase într-o iarnă, trăia la țară, avea o vacă, un cal, cosea chiar el iarba, și-a făcut o casă. Îmi era teamă pentru el. Și uite, Astafiev se uita la el pe furiș cam urât, nu se știe de ce era nemulțumit de el, poate chiar de aceste cizme moi, de brâul de la cămașă, de lipsa de atenție față de celebritatea literară a lui Viktor Petrovici. În camera cu rafturi de cărți a scos cu atenție un volumaș și l-a pus înapoi, tot le scotea așa, se uita la ele și scutura coperțile, în fine a scos o lucrare a lui Balașov, s-a îndepărtat de noi la fereatră, o răsfoia, citea suspicios. Atunci a intrat gălăgios chiar Balașov.
— Știe tot cneazul Dmitri, spuse Astafiev. Balașov, cu niște ochi inteligenți, asculta de parcă se vorbea despre el. Și la Țarigrad se simte ca acasă, cercetează toate colțurile din Aya Sofia, îi sărută așa de priceput mâna patriarhului Filofei, că noi, siberienii, îl vom invidia și peste cinci secole. De unde asta? Astafiev își afișează prefăcut uimirea, iar Balașov se tot uita în podea. Uite, acum chiar Mamai i-a spus că va deveni al doilea Batu. Știe tot și scrie de mai mare minunea: oare cum poți să te uiți așa și să auzi prin secole întregi? „Cneazul Dmitri se afla în dormitorul lui alături de Dunia și ea căzuse cu pieptul moale pe genunchii lui și plângea”. Păi n-o fi avut și autorul o asemenea Dunia?
— Și nu doar una singură, recunoscu Balașov sever.
— „El... ascultați, pufni puțin, începu să facă câțiva pași, se duse, o trase spre sine, o sărută cu barba sa pe frunte”. Când ați sărutat pe cineva c u b a r b a și pe cine? Ia să mă duc eu s-o sărut pe Maria mea, spuse glumeț Astafiev și-l cuprinse cu brațul pe Balașov, imperturbabil, îl aduse spre masă.
Și eu am rămas în urmă și am luat aceeași carte, am deschis-o. Și...
„Toți oamenii aceștia au murit, de la cei mai mulți dintre ei nici morminte nu au mai rămas. Băieți voinici din posad, fete rumene care îmbătrâniseră și pieriseră și ele. Casele au ars de multe ori și s-au ridicat din nou. Au dispărut sate. Toți sunt acum în pământ și nici nu mai știm ceea ce letopisețele au marcat cu zgârcenie, nu știm cuvinte legate și putem numai ghici despre ce putea vorbi un cneaz, un oștean, o fată...”
Tocmai scrisesem romanul despre Ekaterinodar și aceeași melodie a părerii de rău se strecurase în sufletul meu.
Auzeam cum în camera de alături, la masă, Balașov îl ocărăște pe Petru I, iar mai târziu, când am intrat, auzeam deja: „Și acum nici în Nord nu mai sunt lucrurile așa... Ieri am scris despre femeile închise în foișoare, despre pasiunile lor secrete și despre cum de la un cuvânt de alint, spus în trecere, de la o singură privire, de la o ceartă în glumă în spatele băii fata se pregătea să aștepte (și nu un an) pe cel care îl considera al său, veșnic”.
— Atunci să bem pentru revenirea fetelor închise în foișor!, am spus și toți au exclamat în foavoarea spuselor mele.
Dar poate deja inventez? Acel moment de la masă s-a evaporat și el ca fumul, a dispărut; ar fi mai ușor, în loc de Balașov, să descriu niște femei la furcă în timpul tătarilor, decât această masă de la Petrozavodsk de acum treizeci de ani.
Îl urmăream numai pe Balașov. Se ascunde în satul său, nu-l văd la Moscova, și tare mai vreau să-l aud, un rusici așa de bucuros care trăiește în vechime și în ziua de azi și cumva este mai presus de noi, care nu ne pricepem deloc nici la Vladimir Monomahul, nici la Ivan Kalita, nici la Serghi Radonejski. Abia peste nouăsprezece ani o să fie omorât lângă Novgorod, unde l-am mai văzut o dată la un spectacol la mănăstirea Iuriev, și dansând cu oamenii, și la el acasă, la masă... în zilele slăvite ale aniversării a 1000 de ani de la creștinarea Rusiei. Deja după moartea mamei, în decembrie 1999, am băut ceai cu el în beciul de la Uniunea Scriitorilor de la Moscova, și el a promis ca în primăvara viitoare să vină la Taman, și în ianuarie am început să-i scriu o scrisoare lungă în care îi reaminteam asta, dar în curând a pierit. Atunci, la ceai, povestea ceva minunat, neașteptat, dar nu am notat toată această împletire de cuvinte rare, după aceea nu mai aveam darul de a o restabili. Îmi pare rău până acum că Dmitri Mihailovici nu s-a urcat puțin pe acea râpă de unde Pușkin văzuse Kerci (Korcev).
Și toți anii parcă sunt pustii fără el în locurile cele mai periculoase ale luptelor. Deplâng în egală măsură soarta lui cu cea a lui Vasili Terebovlski, a cnejilor Boris și Gleb; și l-a omorât, poate, tot un Sviatopolk. Țin minte cum mă întristasem ca un copil când am menționat despre Vasiliok în Toamnă în Taman. Oare nu atunci Domnul m-a luat de mână și m-a dus pe drumul compătimirii nefericiților cazaci din Kuban și l-a trimis la mine pe smeritul Popsuișapka?
I-aș fi arătat lui Balașov valea de pe mal din Peresîp, l-aș fi dus dincolo de Ahtanizovo la Muntele lui Boris și Gleb, aș fi auzit de la el ceea ce acum nimeni n-o să-mi spună, aș fi ghicit odată cu el unde preacuviosul Nikon a întemeiat mănăstirea, am fi coborât în beciul nostru, aș fi strecurat niște vin rece, iar măicuța s-ar fi străduit să ne dea de mâncare și mai apoi, după un timp, m-ar fi întrebat: „Și cel ce-i, tot scriitor? Tare frunte mare mai are”. Nu s-a întâmplat.
Noi călătoream prin nord, iar măicuța mă „însoțea” în fiecare zi, simțea cum mă întâlnesc cu tanti Pașa, chiar se reunea de la distanță în discuția noastră, se bucura de parcă și ea ar fi vorbit cu prietena sa din sat. De patruzeci de ani nu se mai văzuseră, tanti Pașa se dusese la Krivoșciokovo, în Karelia, după fiică, și nu se vor mai vedea în lumea asta, și mă căiesc că nu mi-a dat prin gând să-mi conving rudele să vină în vizită la Elizavetino. Să-i adun pe toți o clipită! Tatăl lui tanti Pașa, Grigori, este trecut în metrica de la biserică la botezul tatălui meu, Ioann.
Și nu mai știu nimic. Toți anii după plecarea ei am auzit numai exclamațiile îndurerate ale mamei că acum în baltă nu mai există tanti Pașa și citea scrisorile din Karelia cu bocete: ce rău este să te obișnuiești cu ținuturile natale după Siberia!
„Te anunț, repet eu în seara aceasta la birou, rândurile rostite pe un ton cântător prelung, mișcându-mi degetul pe rânduri, că am primit scrisoarea ta multașteptată, Tania, am fost bucuroasă, de nu pot să-mi spun. Noi suntem prietene apropiate și acum nu ne-am văzut de atâția ani. Am deja 73 de ani. Odinioară râdeam la Krivoșciokovo, muream de râs de fiecare fleac, dar acum totul a trecut, aștepți să vină seara să te duci cât mai repede în pat. Îți amintești cum trăiam noi la Krivoșciokovo, cât ne chinuiam cu vacile, stăteam la târg, la tejghea, cu lapte,vareneț, nici nu mai apucam să stăm puțin una la alta, să primim musafiri. Scrii că nu poți uita deloc Siberia, desigur, draga mea, e greu de uitat, acolo am dus o viață lungă, și pe mama am îngropat-o acolo, și acum cum să mă deprind fără strada mea și mlaștina de jos? Am un singur fiu, și nici el nu este alături. Deci așa a lăsat Dumnezeu. Nenea Tîșko a murit în satul nostru din Voronej; s-au mutat în iarna asta la noi, de acolo, despre mulți am vorbit, ei... pe unii i-am uitat. Tare aș mai vrea să vin... Îl aștept pe Vitia, vine cu scriitorii, să treacă și pe la noi. A ta Paraskovia Grigorovna”.
Fata ei Marusia a condus-o la gară să-și ia rămas bun și să mai transmită încă o dată salutări „prietenei Tania”. Bătrânica se îmbrăcase frumos, era îmbrăcată ca o tinerică, slăbuță, într-un impermeabil, pe cap avea o basma groasă, nasul subțire, pe un ochi o albeață minusculă. I-am adus la ea pe scriitori.
„Mama s-a îndreptat în fața lor ca o țarină..., ne scria la Peresîp Marusia, și-a pus mâinile în cruce pe băț, ei veneau aplecându-se unul după altul, fiecare spunea ceva politicos, iar Vitia le spunea tuturor pe nume, ei, o prezenta pe mama ca pe Brejnev, mai apoi râdeam acasă: „Mamă, nici nu semănați deloc, erați ca țarina Ekaterina în fața lor, doar nu sunteți de aceeași rasă, nu sunteți din conducere, să vă țineți așa...” „Păi cum sunt?, răspunde. Ei vin, eu mulțumesc, nu citesc cărți, dar sunt doar tovarășii lui Vitia, scriu ceva, așa că foarte bine, i-am salutat, iar unul mai în vârstă a spus: „Și eu sunt din Siberia”. Dar eu nu sunt din Siberia, sunt din Voronej, unii au fost deportați, iar Lihonosovii, mama și tatăl lui Vitia, s-au dus chiar ei în Siberia”. „Rasa, spunea Astafiev. Rasa noastră era slăvită în sat. Osîkinii. Era iazul Osîkin. Și Gaivoronskie. Lihonosovii sunt mai săraci, li se spune pe stradă Golîciovi”. Mie, tanti, îmi place să citesc cărți, și sunt bucuroasă că i-am văzut pe Astafiev, Belov. Belov este supărat, pufnește, imediat a întrebat-o pe mama: „câte vaci ați avut înainte de deportare?”. Rasputin Valentin este înalt, tăcut, dar bun. Potanin, i-am citit nuvela, Pe culmea fragilă, și am plâns, Liciutin, micuț de statură, a început să vorbească mult, era cât pe ce să întârziem la tren, Balașov al nostru din Petrozavodsk, numai ne-a privit în ochi și așa de mult, iar Krupin i-a dăruit mamei o icoană de la Ierusalim, fusese acolo. Mama a fost mulțumită. „O să-i scriu Taniei, spunea, ce prieteni buni are Vitia. Dintre ai noștri numai Vitia a ajuns scriitor. Slavă Domnului. Și era el așa de liniștit, nu scoteai o vorbă de la el”.
Măicuța a citit de multe ori scrisoarea de la Petrozavodsk, se ducea la grădină și acolo continua să vorbească cu tanti Pașa, să se plângă încetișor de soarta sa.
În jurnalul meu se spune că terminam de scris capitolul în care Popsuișapka îi povestea, târziu, lui Tolstopiat despre moartea surorii sale Manecika. De ziua de naștere a lui Lermontov m-am dus la Taman, de acolo în satul grecesc Vitiazevo, la fata celebrului ataman al staniței Blagoveșcenskaia, Konstantin Iuhno, să mai întreb o dată, sperând încă o dată să dau de ceva uimitor, să-i mai pomenesc încă o dată pe toți care nu mai sunt de mult.
Lângă gârlă mereu mă așteptau micii pescăruși gârboviți.
Și azi sunt cu ei. Răsfir scoicile, citesc, scriu și ghicesc dacă nu cumva acum merge desculț prin Betleem prietenul meu din Viatka și Moscova.
Acum nu aude ce amabil sunt față de el la depărtare, dar cândva, dacă o să-mi termin de scris paginile lăcrimoase, o să citească. O să fim deja bătrâiori. Și să nu mă citească oare moscovitul meu din Viatka în același moment undeva în satul său, cum stau eu lângă gârla din Peresîp? Iată rândurile lui: „Sunt patru locuri pe lume unde trăiește sufletul meu și pe care le pomenesc mereu, când rostesc rugăciunile de seară. Mănăstirea, chilia de profesor. Nikolskoe. Velikorețkoe. Kilmez. Desigur, apartamentul din Moscova”.
Dar eu ce am, în afară de gârlă? În colțurile mele prețioase hoinăresc în toate paginile. Amin.
Dacă am fi știut ce așteapta viața noastră dragă sovietică, dacă Dumnezeu ne-ar fi avertizat asupra schimbării nefericite și a altor nenorociri am fi prețuit mai mult binele pe care l-am avut, am fi reușit să mai trăim puțin cu plăcere, nimic din lucrurile pe care mai apoi le vom obține deloc simplu, nu am fi ratat atâtea, ne-am fi folosit de toate privilegiile noastre adunate de noi toți. O, dacă, dacă...
În toată viața trecută ne descurcam mai ușor cu tot, era mai puțin pretențioasă, mai ieftină, puteai să te duci unde vedeai cu ochii și s-o duci bine indiferent cât de departe era.
Acum avem ce să deplângem...
Îmi pare rău că nu m-am grăbit, să fi dat roată măcar acelor locuri unde m-ar fi primit ca o rudă...
La Tașkent locuia fratele tatălui, Timofei Fiodorovici, care nu venise niciodată la frații Stepan și Piotr, din Novosibirsk; înainte de război și după război era o poveste îndreagă s-o pornești la drum din Asia Centrală, deși moțații noștri din Elizavetinskaia ajungeau nu o dată în Krivoșciokov, în brigada de călăuze care se duceau la Tașkent și Așhabad și aduceau, îmi aduc aminte, caise uscate gustoase. Rudele din partea tatălui nu erau un neam prea prietenos, precum cei din partea mamei (amabili, darnici, care nu-i uitau deloc pe ai lor). Cu verișoarele și verii mei mă vedeam mai des și avem legături până azi, dar din partea tatălui sunt în relații amicale numai cu trei surori care o iubeau și le părea rău de „tanti Tania”, mama mea. La Tașkent s-ar fi putut bloca biografia mea, dacă unchiul Timofei nu s-a speriat că o să vin să dau la institut și o să cad pe capul femiliei lui: la rugămintea jalnică a tatălui meu nu a răspuns. Poate că a fost mai bine. Nu aș mai fi ajuns la Taman, Peresîp, nu aș fi scris romanul despre Ekaterinodar și nu i-aș fi întâlnit într-un sătuc lângă râușorul Psebebs pe salvatorii mei Terenti Kuzmici și Maria Matveevna, pentru care am scris prima mea povestire, Cei din Briansk. Și în niciun caz nu s-ar fi mutat din Sibiria în Tașkent sau la Urghenci mama mea.
Așhabad, Dușanbe, Alma-Ata au licărit în memoria mea numai în discuții și în literatură.
Și la Tbilisi nu m-aș fi dus eu să scormonesc în arhiva fondului adjunctului țarului în Caucaz. Și nu m-aș fi dus cu trenul Simferopol — Baku la scriitorii azeri. Iar la Mahacikala nu aș fi fost la seara lui Ruslan Gamzatov și nu aș fi stat acolo unde prințul Bariatinski l-a întâlnit pe Șamil prizonier.
Am tot amânat tot, speram în alte zile. Tot pământul este al nostru, o să am timp.
Și mai târziu, când, după lovitura de stat a lui Elțin, un pahar de ceai costa în gări 100 de ruble și peste tot te puteai aștepta la tâlhării, nu prea mai puteai să călătorești mult.
Dar era și destul de târziu, îmi trecuse vremea.
Cel mai scurt drum al meu a fost în Peresîp sau la Taman.
Stau lângă gârla care izvorăște din limanul Ahtanizov și se varsă în mare, stau în mijlocul pescărușilor, dezgrop scoici și discut cu cineva îndepărtat. Îmi este ușor să aduc pe cineva lângă mine. Stau puțin cu acela, rostesc în depărtare un cuvințel, mai adaug altul, azi tu ești cu mine, așa că ascultă cum se rostogolesc valurile, aruncă scoici, într-o zi o să facă un morman întreg. Sunt singur, numai pescărușii sunt cu mine — deasupra apei, pe nisip. Înainte, spre răsărit, cu o precizie ca de gravură, se vede ținutul deluros Golubițkaia, chiar acolo este un far alb de unde, când mă apropii, mereu salut cu sufletul meu Peresîp și golful. Iar spre apus sub nori se strânge ca o seceră litoralul Kuciurski și dincolo de promontoriu, dacă stai acolo pe un loc abrupt, poți vedea Kerci. O să mă întorc spre răsărit — o să mă gândesc la scriitorul nostru delicat de dincolo de Ural, din satul de pini de lângă Tobol, și o să mă întind spre Siberia, pe malurile dragi ale Obiului.
Și acum tu, cronicarul meu din Viatka, cu picioare iuți, răsfiri împreună cu mine scoicile.
Alergi prin lume ca un tânăr, cazi de douăsprezece ori în genunchi lângă Mormântul Domnului și-mi mai dăruiești cărticele despre câteva măsuri de pământ și „marea vieții”. Iar eu, cu o nuia, merg de-a lungul apei și scoicile pârâie sub tălpile mele.
Nu mă duc nicăieri departe, cel mai lung drum al meu este de 40 de verste, la Taman. Ieri am fost acolo. În Taman al tău, dragule, unde preacuviosul Nikon a construit o mănăstire unde (dă-mi voie să-ți amintesc a nu știu câta oară) au locuit, unii după alții, secol de secol, greci, tătari, cerchezi, genovezi, turci, unde Suvorov a băut ceai cu zaporojeanul Zahari Cepiga, iar tânărul Pușkin, ușor, a stat o clipă pe panta abruptă, Lermontov cel trist l-a urât pe băiatul orb, unde s-a șezat pe mal, în drum spre Ekaterinodar, Alexandru al II-lea și a înnoptat, poate într-o căruță de lemn, chiar în Taman, unde peste multe decenii, din întâmplare, dar numai pentru tine, a apărut fetița Nadia și te-a tras odată de mână să admiri muntele Lîskaia și Kerci, în acest Taman, o, Doamne, deja de un sfert de secol nu mai trag la mal șalupe și nu se mai leagănă pe apă bărcile pescarilor și cam tot de atâta timp nu mai plânge lângă piatra de la malul mării acea fetiță pe care ai ademenit-o la Moscova pentru totdeauna.
Nu-mi scrieți nicio scrisoare din celebrul Kamergherski proezd, nu vă amintiți de mine și de colțurile mele din Peresîp.
Și eu nu fac decât să-ți răsfoiesc paginile.
Azi o zi întreagă am lenevit afară, am discutat cu mămica, i-am recitit scrisori din Topki, Zaporojie și Petrozavodsk, am luat la mână cărți și le-am deschis.
„În Betleem, scrii, am locuit zece zile. Cât l-am mai iubit și ce-l mai iubesc! Și ce sentiment pătrunzător, aproape disperat de suferință am încercat când am fost duși a doua oară la Betleem pentru două ore. Și ne mai și grăbeau: mai repede! Mai repede!”
Și eu am fost la Betleem, am coborât la ieslea lui Hristos pentru o clipă.
„Din fericire, scrii, multe minute am fost singur-singurel lângă steaua din Betleem, lângă mica iesle”.
Iar eu am fost cu un mic grup de scriitori și în acel moment nu mi-a plăcut celebritatea noastră: ei au stat așa și s-au uitat la tot ca niște turiști, nu s-a închinat, nu s-au târât în genunchi spre stea — pe chipurile lor erau atâtea semne de învățați, de înțelepciune obosită, de parcă ei veniseră din vechime, remarcaseră înainte de ciobani steaua de pe cer și în acest moment își așteaptă venerația. Oare egumenul Daniil, în secolul al XII-lea, când își descrie călătoria la Konstantinopol și Ierusalim, era mai puțin învățat și mai demn de „disprețul plin de milă” al fraților luminați? Nu mi-a fost lene s-o fac, i-am căutat volumașul.
Ai văzut oare, la două verste de Betleem, „capela părăsită din poiana de măslini” dedicată îngerului Bunei-Vestiri? Despre ea scrie Farrar, volumul lui greu, Viața lui Iisus Hristos, îl deschid în ajunul sfintelor sărbători... De ce? La Farrar și în cărțile vechi despre Pământul Sfânt desenele, gravurile, primele fotografii împodobesc motivele legendelor sfinte cu o vechime minunată, parcă antediluviană și te cheamă așa de vizibil spre Dumnezeu, spre rugăciune, că într-o clipită te liniștești, oftezi, faci plecăciuni în fața câmpiilor Galileei și a Ierihonului, bisericii Mormântului Domnului, cu ferestrele acoperite, dealurilor și văilor cu oi biblice.
Acum, în înghesuiala civilizației, e greu să-ți aduni sentimentul ca în vechime.
Poate numai toamna târziu pustietatea face aluzie la regiunea neatinsă, nisipoasă (unde sunt astăzi Golubițkaia și Peresîp), mereu singuratică în acele vremuri de demult, când grecii navigau pe alături pe Meotida și din limanul Ahtanizov șerpuia un afluent mai lat decât gârla de azi.
Iar eu lângă gârlă îmi aduc aminte de tine, țin cartea ta de pelerinajLumina neînserată. Pescărușii, în grupuri, își licăresc piepturile albe și parcă mă urmăresc. Nu este nimeni! Este pustiu și pe mare, și în cer și ai impresia că după malul înalt totul a murit în sat. Și melodia aceasta a unui pustiu de mii de ani a acestor împrejurimi îmi este auzită.
Dar de ce îți trimit oftatul meu? Tu ești departe, departe de mine și nu ghicești nimic, nu simți invidia mea. Ai văzut tot, te-ai închinat în fața a toate, ai sfințit cruciulițe, ai luat pietricele și de acolo unde a fost botezată cneaghina Olga (la Aya Sofia), am prețuit tare mult bucățica respectivă, iar eu, sărmanul, doar le citesc pescărușilor mărturisirile tale: „Rămâi cu mine, Stambul! Trăiască în sufletele noastre Țarigradul, capitala Bizanțului, orașul bisericii Sfintei Sofia, a icoanei de la Vlaherne a Maicii Domnului...”
Și nu uit că ai stat câte nouă ore în rugăciune la mănăstirea Panteleimon cu călugării, ai căzut de douăsprezece ori în genunchi lângă Mormântul Domnului, ai mers desculț spre Ierihon.
Aici, lângă gârlă, am început să scriu în caiet despre călătoria scriitorilor în Nord și după prima pagină nu mai pot porni mai departe. Nu sunt cuvinte potrivite. Totul este ascuns — prețioase sunt numai firișoarele subțiri din tine, se întind ca un refren lung. Cuvintele sunt sărace.
Acum, după ce s-a întâmplat în țara noastră la sfârșitul secolului, în mine se reflectă o altă viață, călătoria noastră pare de rămas bun și este de rămas bun, pentru că așa ceva nu se va mai repeta, deși până la lovitura de stat a lui Elțin mai erau încă zece ani întregi. Așa de multă apă a curs și atâția, din acel cerc, au părăsit lumea aceasta, că acum îmi este trist să aleg niște clipe, să-mi pară său cu nu le mai pot trăi așa. Uite, în gara Leningradski apar scriitorii-„ruraliști” și se bucură când se văd, ca niște rude: Serghei Pavlovici Zalîghin, Viktor Petrovici Astafiev cu Maria Semionovna, Vasili Bîkov, Valentin Rasputin, Vladimir Krupin, Viktor Potanin, Anatoli Kim, Vladimir Liciutin, Vladimir Gusev, Vladimir Korobov, Boris Romanov, bunul protector al autohtoniștilor ruși Valeri Ganicev și încă cineva. La Petrozavodsk și Murmansk ni se vor alătura D. Balașov, V. Bondarenko, V. Maslov.
Și acesta sunt eu, fost învățător lângă nisipoasa Anapa, în această companie onorabilă?
Abia acum exclam: o, ce noroc am mai avut!
Povestirea Cei din Briansk și nuvela Te iubesc luminos m-au adus în rândul scriitorilor. Și s-ar părea că voi fi fixat la școală de caietele elevilor și consiliile profesorale.
Nu aș fi ajuns aproape de Rasputin, Astafiev, Belov, Balașov, Oleg Mihailov, de fapt, niciodată nu i-aș fi auzit la masa de prânz, la o plimbare. Ca să nu mai vorbim despre scriitorul din sătucul de dincolo de Ural, Utiatka, de Viktor Potanin al meu, legat cu legături strânse de mine, care mă întreba ceva la editura „Molodaia gvardia” și nu m-a mai lăsat așa, cu întrebările, zece ani. Am împărțit un compartiment împreună cu Astafievii; Maria Semionovna a spus: „ei, ce să mai zic, acum am trei Vitia; am avut unul singur, dar ăla începuse deja să mă enerveze”. Și am început să râdem așa, ca în familie. Tot ca în familie ne-am așezat la masă, s-au mai alăturat vreo cinci persoane, ne-am înghesuit unii în alții și a început. Uite, nu mai pot fi înviate aceste momente! Nici cuvintele, nici râsetele, nici chipurile nu au fost acoperite de secrete mecanice. Au trăit în voia lor. Ce am reținut constituie acum un fel de firișoare de aur. Și așa ceva: noaptea am coborât din patul de sus și nu am putut să trag mânerul ușii; Astafiev a auzit, s-a ridicat, a tras mânerul și m-a eliberat. Mă simțeam prost că l-am trezit... pe bătrân. Și avea numai 57 de ani. Nu de mult am ajuns la 80 de ani. Și cum l-am trezit odată stângaci pe Viktor Petrovici, nu, nu, o să mi se năzărească asta și o să mă întristez într-o clipită.
Apa a luat toți anii aceștia. Am găsit o altă viață. Călătoria în Nord mi se pare azi una de despărțire, tocmai așa mi se pare, pentru că nimic nu presimțea schimbările radicale și catastrofele.
Acolo a fost lumea noastră fericită, prietenească pe pământ. Despărțirea nu va avea loc în curând. Era lumea în Murmansk, în Apatitî, Severomorsk, Kandalașka, cel mai devreme în Petrozavodsk, unde m-am bucurat că a apărut Dmitri Balașov. Volodia Bondarenko, mai cunoscut la Malîi Teatr decât în cercurile literare, ne-a chemat la prânz la părinții săi. Îl așteptam pe Balașov. Și el a apărut în prag, micuț, cu cizme, semănând cu un cneaz rus din manualele de istorie. Și-a scris romanele sale groase într-o iarnă, trăia la țară, avea o vacă, un cal, cosea chiar el iarba, și-a făcut o casă. Îmi era teamă pentru el. Și uite, Astafiev se uita la el pe furiș cam urât, nu se știe de ce era nemulțumit de el, poate chiar de aceste cizme moi, de brâul de la cămașă, de lipsa de atenție față de celebritatea literară a lui Viktor Petrovici. În camera cu rafturi de cărți a scos cu atenție un volumaș și l-a pus înapoi, tot le scotea așa, se uita la ele și scutura coperțile, în fine a scos o lucrare a lui Balașov, s-a îndepărtat de noi la fereatră, o răsfoia, citea suspicios. Atunci a intrat gălăgios chiar Balașov.
— Știe tot cneazul Dmitri, spuse Astafiev. Balașov, cu niște ochi inteligenți, asculta de parcă se vorbea despre el. Și la Țarigrad se simte ca acasă, cercetează toate colțurile din Aya Sofia, îi sărută așa de priceput mâna patriarhului Filofei, că noi, siberienii, îl vom invidia și peste cinci secole. De unde asta? Astafiev își afișează prefăcut uimirea, iar Balașov se tot uita în podea. Uite, acum chiar Mamai i-a spus că va deveni al doilea Batu. Știe tot și scrie de mai mare minunea: oare cum poți să te uiți așa și să auzi prin secole întregi? „Cneazul Dmitri se afla în dormitorul lui alături de Dunia și ea căzuse cu pieptul moale pe genunchii lui și plângea”. Păi n-o fi avut și autorul o asemenea Dunia?
— Și nu doar una singură, recunoscu Balașov sever.
— „El... ascultați, pufni puțin, începu să facă câțiva pași, se duse, o trase spre sine, o sărută cu barba sa pe frunte”. Când ați sărutat pe cineva c u b a r b a și pe cine? Ia să mă duc eu s-o sărut pe Maria mea, spuse glumeț Astafiev și-l cuprinse cu brațul pe Balașov, imperturbabil, îl aduse spre masă.
Și eu am rămas în urmă și am luat aceeași carte, am deschis-o. Și...
„Toți oamenii aceștia au murit, de la cei mai mulți dintre ei nici morminte nu au mai rămas. Băieți voinici din posad, fete rumene care îmbătrâniseră și pieriseră și ele. Casele au ars de multe ori și s-au ridicat din nou. Au dispărut sate. Toți sunt acum în pământ și nici nu mai știm ceea ce letopisețele au marcat cu zgârcenie, nu știm cuvinte legate și putem numai ghici despre ce putea vorbi un cneaz, un oștean, o fată...”
Tocmai scrisesem romanul despre Ekaterinodar și aceeași melodie a părerii de rău se strecurase în sufletul meu.
Auzeam cum în camera de alături, la masă, Balașov îl ocărăște pe Petru I, iar mai târziu, când am intrat, auzeam deja: „Și acum nici în Nord nu mai sunt lucrurile așa... Ieri am scris despre femeile închise în foișoare, despre pasiunile lor secrete și despre cum de la un cuvânt de alint, spus în trecere, de la o singură privire, de la o ceartă în glumă în spatele băii fata se pregătea să aștepte (și nu un an) pe cel care îl considera al său, veșnic”.
— Atunci să bem pentru revenirea fetelor închise în foișor!, am spus și toți au exclamat în foavoarea spuselor mele.
Dar poate deja inventez? Acel moment de la masă s-a evaporat și el ca fumul, a dispărut; ar fi mai ușor, în loc de Balașov, să descriu niște femei la furcă în timpul tătarilor, decât această masă de la Petrozavodsk de acum treizeci de ani.
Îl urmăream numai pe Balașov. Se ascunde în satul său, nu-l văd la Moscova, și tare mai vreau să-l aud, un rusici așa de bucuros care trăiește în vechime și în ziua de azi și cumva este mai presus de noi, care nu ne pricepem deloc nici la Vladimir Monomahul, nici la Ivan Kalita, nici la Serghi Radonejski. Abia peste nouăsprezece ani o să fie omorât lângă Novgorod, unde l-am mai văzut o dată la un spectacol la mănăstirea Iuriev, și dansând cu oamenii, și la el acasă, la masă... în zilele slăvite ale aniversării a 1000 de ani de la creștinarea Rusiei. Deja după moartea mamei, în decembrie 1999, am băut ceai cu el în beciul de la Uniunea Scriitorilor de la Moscova, și el a promis ca în primăvara viitoare să vină la Taman, și în ianuarie am început să-i scriu o scrisoare lungă în care îi reaminteam asta, dar în curând a pierit. Atunci, la ceai, povestea ceva minunat, neașteptat, dar nu am notat toată această împletire de cuvinte rare, după aceea nu mai aveam darul de a o restabili. Îmi pare rău până acum că Dmitri Mihailovici nu s-a urcat puțin pe acea râpă de unde Pușkin văzuse Kerci (Korcev).
Și toți anii parcă sunt pustii fără el în locurile cele mai periculoase ale luptelor. Deplâng în egală măsură soarta lui cu cea a lui Vasili Terebovlski, a cnejilor Boris și Gleb; și l-a omorât, poate, tot un Sviatopolk. Țin minte cum mă întristasem ca un copil când am menționat despre Vasiliok în Toamnă în Taman. Oare nu atunci Domnul m-a luat de mână și m-a dus pe drumul compătimirii nefericiților cazaci din Kuban și l-a trimis la mine pe smeritul Popsuișapka?
I-aș fi arătat lui Balașov valea de pe mal din Peresîp, l-aș fi dus dincolo de Ahtanizovo la Muntele lui Boris și Gleb, aș fi auzit de la el ceea ce acum nimeni n-o să-mi spună, aș fi ghicit odată cu el unde preacuviosul Nikon a întemeiat mănăstirea, am fi coborât în beciul nostru, aș fi strecurat niște vin rece, iar măicuța s-ar fi străduit să ne dea de mâncare și mai apoi, după un timp, m-ar fi întrebat: „Și cel ce-i, tot scriitor? Tare frunte mare mai are”. Nu s-a întâmplat.
Noi călătoream prin nord, iar măicuța mă „însoțea” în fiecare zi, simțea cum mă întâlnesc cu tanti Pașa, chiar se reunea de la distanță în discuția noastră, se bucura de parcă și ea ar fi vorbit cu prietena sa din sat. De patruzeci de ani nu se mai văzuseră, tanti Pașa se dusese la Krivoșciokovo, în Karelia, după fiică, și nu se vor mai vedea în lumea asta, și mă căiesc că nu mi-a dat prin gând să-mi conving rudele să vină în vizită la Elizavetino. Să-i adun pe toți o clipită! Tatăl lui tanti Pașa, Grigori, este trecut în metrica de la biserică la botezul tatălui meu, Ioann.
Și nu mai știu nimic. Toți anii după plecarea ei am auzit numai exclamațiile îndurerate ale mamei că acum în baltă nu mai există tanti Pașa și citea scrisorile din Karelia cu bocete: ce rău este să te obișnuiești cu ținuturile natale după Siberia!
„Te anunț, repet eu în seara aceasta la birou, rândurile rostite pe un ton cântător prelung, mișcându-mi degetul pe rânduri, că am primit scrisoarea ta multașteptată, Tania, am fost bucuroasă, de nu pot să-mi spun. Noi suntem prietene apropiate și acum nu ne-am văzut de atâția ani. Am deja 73 de ani. Odinioară râdeam la Krivoșciokovo, muream de râs de fiecare fleac, dar acum totul a trecut, aștepți să vină seara să te duci cât mai repede în pat. Îți amintești cum trăiam noi la Krivoșciokovo, cât ne chinuiam cu vacile, stăteam la târg, la tejghea, cu lapte,vareneț, nici nu mai apucam să stăm puțin una la alta, să primim musafiri. Scrii că nu poți uita deloc Siberia, desigur, draga mea, e greu de uitat, acolo am dus o viață lungă, și pe mama am îngropat-o acolo, și acum cum să mă deprind fără strada mea și mlaștina de jos? Am un singur fiu, și nici el nu este alături. Deci așa a lăsat Dumnezeu. Nenea Tîșko a murit în satul nostru din Voronej; s-au mutat în iarna asta la noi, de acolo, despre mulți am vorbit, ei... pe unii i-am uitat. Tare aș mai vrea să vin... Îl aștept pe Vitia, vine cu scriitorii, să treacă și pe la noi. A ta Paraskovia Grigorovna”.
Fata ei Marusia a condus-o la gară să-și ia rămas bun și să mai transmită încă o dată salutări „prietenei Tania”. Bătrânica se îmbrăcase frumos, era îmbrăcată ca o tinerică, slăbuță, într-un impermeabil, pe cap avea o basma groasă, nasul subțire, pe un ochi o albeață minusculă. I-am adus la ea pe scriitori.
„Mama s-a îndreptat în fața lor ca o țarină..., ne scria la Peresîp Marusia, și-a pus mâinile în cruce pe băț, ei veneau aplecându-se unul după altul, fiecare spunea ceva politicos, iar Vitia le spunea tuturor pe nume, ei, o prezenta pe mama ca pe Brejnev, mai apoi râdeam acasă: „Mamă, nici nu semănați deloc, erați ca țarina Ekaterina în fața lor, doar nu sunteți de aceeași rasă, nu sunteți din conducere, să vă țineți așa...” „Păi cum sunt?, răspunde. Ei vin, eu mulțumesc, nu citesc cărți, dar sunt doar tovarășii lui Vitia, scriu ceva, așa că foarte bine, i-am salutat, iar unul mai în vârstă a spus: „Și eu sunt din Siberia”. Dar eu nu sunt din Siberia, sunt din Voronej, unii au fost deportați, iar Lihonosovii, mama și tatăl lui Vitia, s-au dus chiar ei în Siberia”. „Rasa, spunea Astafiev. Rasa noastră era slăvită în sat. Osîkinii. Era iazul Osîkin. Și Gaivoronskie. Lihonosovii sunt mai săraci, li se spune pe stradă Golîciovi”. Mie, tanti, îmi place să citesc cărți, și sunt bucuroasă că i-am văzut pe Astafiev, Belov. Belov este supărat, pufnește, imediat a întrebat-o pe mama: „câte vaci ați avut înainte de deportare?”. Rasputin Valentin este înalt, tăcut, dar bun. Potanin, i-am citit nuvela, Pe culmea fragilă, și am plâns, Liciutin, micuț de statură, a început să vorbească mult, era cât pe ce să întârziem la tren, Balașov al nostru din Petrozavodsk, numai ne-a privit în ochi și așa de mult, iar Krupin i-a dăruit mamei o icoană de la Ierusalim, fusese acolo. Mama a fost mulțumită. „O să-i scriu Taniei, spunea, ce prieteni buni are Vitia. Dintre ai noștri numai Vitia a ajuns scriitor. Slavă Domnului. Și era el așa de liniștit, nu scoteai o vorbă de la el”.
Măicuța a citit de multe ori scrisoarea de la Petrozavodsk, se ducea la grădină și acolo continua să vorbească cu tanti Pașa, să se plângă încetișor de soarta sa.
În jurnalul meu se spune că terminam de scris capitolul în care Popsuișapka îi povestea, târziu, lui Tolstopiat despre moartea surorii sale Manecika. De ziua de naștere a lui Lermontov m-am dus la Taman, de acolo în satul grecesc Vitiazevo, la fata celebrului ataman al staniței Blagoveșcenskaia, Konstantin Iuhno, să mai întreb o dată, sperând încă o dată să dau de ceva uimitor, să-i mai pomenesc încă o dată pe toți care nu mai sunt de mult.
Lângă gârlă mereu mă așteptau micii pescăruși gârboviți.
Și azi sunt cu ei. Răsfir scoicile, citesc, scriu și ghicesc dacă nu cumva acum merge desculț prin Betleem prietenul meu din Viatka și Moscova.
Acum nu aude ce amabil sunt față de el la depărtare, dar cândva, dacă o să-mi termin de scris paginile lăcrimoase, o să citească. O să fim deja bătrâiori. Și să nu mă citească oare moscovitul meu din Viatka în același moment undeva în satul său, cum stau eu lângă gârla din Peresîp? Iată rândurile lui: „Sunt patru locuri pe lume unde trăiește sufletul meu și pe care le pomenesc mereu, când rostesc rugăciunile de seară. Mănăstirea, chilia de profesor. Nikolskoe. Velikorețkoe. Kilmez. Desigur, apartamentul din Moscova”.
Dar eu ce am, în afară de gârlă? În colțurile mele prețioase hoinăresc în toate paginile. Amin.
