Își întind fețele în sus brusturi, urzici...

Își întind fețele în sus brusturi, urzici, astragal, oregano, o umbrelă verzuie. În coliba spațioasă a salciei plângătoare mici o ciocănitoare a făcut o scurtă reparație. Închid ochii și văd încă o dată cum, tremurând, pistilul și-l descoperă o floare mică, minaretul cozii-calului din pădurea ornată și crușățeaua galbenă ce poartă o cruciuliță. Curge în șuvoaie de sânge fierbinte viața și aleargă ca râuri de limfă hibernală, iar râul râde și-și încruntă fața, salvând în felul acesta o rimă banală. Pe mal merg în șir furnici și vântul rupe nepăsător crengi uscate, rimele roiesc ca un roi de albine mici și consonanțele vuiesc pe cer ca niște insecte delicate. Un înger își scaldă în frunzișul albăstrui o aripă, un fluture de noapte plutește ca-ntr-o aură de lumină, și — ascultă — vine o clipă așa de binecuvântată, la finalul verii, că pinul — frate al antebrațului tău —, după ce și-a scăpat acele pe chipul apei spumegoase, vede cum izvorul se transformă în râu, creând trupul Volgăi așa de zgomotoase.