Povestiri din Novocerkassk

O broască proastă

— Tăicuță, vii mereu în același timp, îi spuneau lui Tronia cerșetoarele care stăteau pe scara catedralei militare.

Și Tronia stătea uneori acolo printre cerșetoare, stătea liniștit, drept, cu mâinile pe genunchi și privind undeva în spațiul pieței catedralei, deschis vântului și soarelui. Putea să stea așa cu orele, fără să le bage în seamă nici pe cerșetoare, nici pe bătrânele îmbrăcate bine care se înghesuiau răbdătoare și cu grijă, încercând să nu-i acopere priveliștea, se înghesuiau alături de el, întinzându-i din când în când mici bocceluțe strânse în palme.

— Ia de la mine, Trofim... Ia de la mine, repetau bătrânele încet și monoton, temându-se să nu-l sperie pe Tronia: în orice clipă s-ar fi putut ridica și pleca de la catedrală, fără să ia pachețelul de la nimeni.

În pachețele erau broaște.

Deodată Tronia se ridică ferm, așa de parcă se pregătea să se urnească. Dar nu plecă nicăieri. Luă punguța de la o bătrână, desfău broasca și o ridică sus cu mâinile, ținând-o de labele din față, o vreme o privi interesat. Dar după aceea o pocni de treptele de granit așa de tare, că săreau stropi și-i spunea repede, repede bătrânei:

— Ai o broască proastă, o să crăpi în curând, du-te acasă, fă-te cobiliță, arată curul la sobă!

Și bătrâna se îndepărta, fără să se supere deloc pe Tronia; mergea cu spatele până la trepte, făcea o plecăciune, îi mulțumea pentru vestea adevărată.

I-au mulțumit lui Tronia și alte bătrâne, cele pe care le lovise cu broasca vie pe frunte și pe obraji.

— Ne binecuvântează!, explicau ele bucuroase una alteia. O să mai trăim puțin.

— Păi el cât o să mai trăiască?, le-am întrebat eu pe bătrâne, folosindu-mă de ocazie.

Bunica mă trimitea uneori la catedrală să-l caut acolo pe Tronia și să-l aduc acasă; ei i se părea că Tronia, căruia îi plăcea să meargă pe străzi cu pas iute și într-o singură direcție, va ieși din întâmplare din oraș în stepă, pe Kreșcenski spusk, și va tot merge așa până la Munții Caucaz, până la Marea Neagră.

— Păi uite, întreabă-l chiar pe el cât... Sau pe bunica ta, îmi răspundeau ele liniștite.

Dar răspundeau cu ostilitate.

— Deloc. Nu s-a născut niciodată, nu a murit niciodată, spuneau. Du-te de aici, du-te...

Dar mie nu-mi trecea prin minte să mă duc. Uitând de însărcinarea bunicii, mă apucam să le tachinez pe bătrânele neprietenoase:

— Toți se nasc și mor, le contraziceam eu.

Și le arătam cu plăcere ciuca când ele protestau; le speriam cu broaște proaste, mai ales pe una mică, cu nasul ascuțit, cu niște obraji ca de curcan ce se rostogoleau pe gulerul unei jachete negre de catifea, care turuia cel mai rău decât toate, dând din cap și ocărându-mă, spunându-mi „drac anemic”.

— Uite, o să vezi, i-am promis eu odată. Mâine Tronia o să pocnească așa de tare broasca ta, că nici nu va apuca să scoată niciun sunet!

Dar a doua zi Tronia nu a venit la catedrală.

Țin minte, în acea zi Firs, mutul, m-a trezit cum s-a făcut lumină. Dormeam în curte, pe un pat de lemn sub un vișin și visasem poate numai un prim vis, pentru că până noaptea târziu, cățărat pe acoperișul magaziei înalte de piatră cu trei uși în arcadă și numeroase ferestre pătrate chiar sub acoperiș (cândva, demult, când bunica Anna era elevă la gimnaziu, magazia aceasta era grajd), am privit luna cu acel telescop râvnit, de lemn, cu picior de fontă, care migra fără stăpân prin toată regiunea — mergea pe Kavkazskaia și pe Pocitovaia; nu o dată uscase pe Razin spusk până la Arhanghelskaia, până la casele ei elegante, care se vedeau frumoase în apropierea parcului Atamanski; era cât pe ce să piară undeva pe străzile de jos, adormite, de lângă malurile Aksaiului și totuși a ajuns la mine, schimbat pe niște pești gurami sidefii.

După ce mi-a explicat, Firs m-a tras, pe jumătate adormit cum eram, pe scara șubredă de lemn către acoperișul magaziei, unde noaptea îmi lăsam telescopul și de unde ziua se vedea bine și malul stâng al Aksaiului care înconjura orașul din sud, și lunca Aksaiului, stepa senină de dincolo de lungă, care se vedea palidă și netedă, gălbuie, până la malul Donului, până la ținutul pestriț al cerurilor de dimineață.

Firs își scutura o mână în aer, disperat, arătând cu ea departe în stepă; cu cealaltă îmi tot mișca capul, când ridicându-l, când lăsându-l în jos, îmi fixa privirea până ce, în cele din urmă, distingeam chiar lângă orizont, acolo unde se simțea o lumină strălucitoare dinspre Donul nevăzut, o siluetă omenească mică.

— Oac, oac!, răsuna deodată lângă urechea mea.

Și eu, trezindu-mă de tot, îmi aminteam într-o clipită, așa cum îți amintești un vis care se furișează de la tine, și de broaștele de ieri, și de mica bătrână cu jacheta murdară de catifea, și de sarcina bunicii, pe care nu o îndeplinisem, și de promisiunea mea îngrozitoare făcută acelei bătrâne, și ea neîmplinită.

— Oac, oac!

Firs spunea așa, știa să scoată doar câteva sunete.

Oac, oac, așa îl numea pe Tronia care știa să prezică prin intermediul broaștelor viața și moartea...

Varenikul norocului

În noaptea de Crăciun la bunica Anna veneau să colinde mascați din toată regiunea.

Venea Firs cel mut, îmbrăcat ca o femeie grasă, așa de bine — obrajii erau sulemeniți, pe cap, de o parte și de alta, niște cozi răsucite, sub rochie fundul și sânii făcuți din perne, parcă erau adevărați, era imposibil să-l recunoști, dacă Firs tăcea, când toți în cor cântau colindul:

Am venit prin stepă la voi, am adus o bărcuță,

în stepă pe nimeni n-am supărat,

Ne-am uitat numai pe cer și la steluță,

pe pruncul Hristos în cer L-am văzut!

Dar Firs nu voia să primească în tăcere de la bunica Anna darurile — niște bănuți argintii, niște mănuși noi, un fular, și în felul său colinda și el.

— Mu-mî-nî! Mu-mî-mî!, mugea el melodic, întinzându-și gâtul și dansând pe loc.

Se ridica din regiunea de jos un leton — înfricoșător, desculț, cu un toiag uriaș și o barbă lățoasă din câlți, înfășurată de la genunchi până la subsuori chiar deasupra bărbii sale într-o blană căruntă de țurțuri, cu care altă dată mergea la el acasă, în regiunea de jos, cu gantere și benzi de rezistență doar în această blană roșcovană a lui, privindu-și în oglindă când pieptul lat, când fesele lungi, puternice.

Dădea buzna pe ușă din ger, cu vălătuci de aburi ce se roteau moș Manilov — baba Maniliha îl ducea de căpăstru, transformat în Urs; ea avea cizme, șalvari de culoarea focului, de atlas, mustăți cănite negre și cu un inel agățat de cercel — voia să fie țigan.

— Hei, na, na, na, un ban de aur!, striga ea ursului cu o voce schimonosită. Ia dă-te peste cap, drăguțule, amuză oamenii!

Bătea amenințător cu pumnul în ușă părintele Vasili, popa Vasiok, care locuia în partea de sus, pe spusk Razina, într-o casă frumoasă, sumbră, lângă biserica Aleksandrovskaia, deja de mulți ani închisă — ciocănea, bătea darabana și apoi intra deodată, dădea buzna — mic, rotund, îmbrăcat cu niște țoale îngrozitoare, în cârpe, cu niște petice găurite, într-o hăinuță de blană jigărită. „Dați cu ocazia sărbătorii de pomană pentru un vagabond sărac!”, urla el vesel.

În cojoace de oaie întoarse pe dos săreau în urma lui gemenii Manilovilor, nepoții lui moș Manilov, pe cap aveau dovleci goi în care fuseseră tăiați ochi rotunzi și guri zâmbitoare.

Și Tronia se dezghiza în noaptea de Crăciun.

Rămânând cum era, cu pantalonii lui de pânză și cămașa de bumbac (gerul, ca și canicula, nu-l deranjau deloc), își punea pe cap o pălărie obișnuită, la fel cu cea cu care se ducea la lucru fiul Anghelinei Liosik, conducătorul cinematografului din parcul Atamanski, și-și imagina că s-a deghizat de nu-l mai recunoște nimeni.

Iar Tronia venea cel mai târziu. Se furișa către intrarea principală, încercând să nu calce pe zăpada luminată de ferestrele aprinse. Alături de ușă, pe toc, era pus un buton electric care piuia jalnic în antreu; era și o altă sonerie, cea cu care eram prieten de suflet, pentru că cânta vioaie în toată casa, dacă învârteai tare un mâner ce se ițea din ușă și semăna cu o cheie mărită pentru o jucărie mecanică; era și un inel greu de bronz cu adâncitură mare în el care s-a format de la o sută de ani de lovituri în ușă. Dar Tronia nu atingea nici soneria, nici mânerul, nici inelul de bronz. El stătea lângă ușă cu pălăria lui, cu capul tras între umeri, astfel încât umerii intrau în urechi și striga încetișor:

— Cioc, cioc! A venit cineva!

Era imposibil să-l auzi imediat, pentru că în antreu deja era o larmă veselă ce însoțea acțiunea mult-așteptată: bunica Anna, după ce gustase, în acordul colindelor, coliva pe care o aduseseră mascații, deja le arunca în saci daruri și bani, iar Nata și Anghelina aduceau din salonul de alături, plin de miros de conifer încălzit și de luminile calde ale lumânărilor, acele vareniki fermecate pe care Anna le pregătise de aseară. În toate vareniki era brânză dulce și numai trei erau fără brânză. Într-unul era chinul: cine va nimeri o furculiță dintr-o mare cană de porțelan la fundul căreia își acostează cu grijă în marea în furtună corabia niște tâlhari sau niște pescari, are parte de chin tot anul. Altul este gol, numai din aluat: cine îl mănâncă nu va avea nici bine, nici rău. Iar în al treilea o rublă de argint cu capul zgâriat al lui Nikolai, acesta este varenikul norocului...

— Cioc, cioc! A venit cineva!, strigă Tronia puțin mai tare. Cioc, cioc!, repeta el sârguincios până când, în cele din urmă, gemenii Manilov, care îl auziseră deodată din dovlecii lor, i-au deschis ușa, ducând degetele arătătoare la gurile decupate în dovleci.

Tronia intra în antreu cu pași mici, târșiți, tot ținând așa capul îndesat în umeri, până la urechi; se prefăcea că este un necunoscut.

— Vai, dar cine este ăsta?, striga uimită bunica Anna, prefăcându-se că nu-l recunoaște pe Tronia.

Se prefăcea și Nata.

— Păi este letonul nostru!, spunea ea, împreunându-și palmele în față și dându-se înapoi până la letonul adevărat care se ridicase în spatele ei și fusese recunoscut de mult din cauza blănii crețe și a staturii impresionante.

— Ei, nu, Natocika, nu! Este Liosik al meu! Liosik al meu!, protesta repede Anghelina, scuturându-și în aer degetele lungi osoase. Uite, uite, și pălăria este a lui... de fetru, cenușie!, ciripea ea vioaie.

Dar Tronia nu voia să fie nici leton, nici Liosik.

Fără să-și schimbe poziția trupului, parcă ascunzându-și tot trupul sub pălăria mică, Tronia stătea în mijlocul antreului și aștepta ascuns alte supoziții... Aștepta, aștepta; își muta ochii dintr-o parte în alta, zâmbind cu zâmbetul său obișnuit, nu cu toată fața, ci numai cu ridurile de lângă ochi și nas, pe buze și pe bărbie i se citea, ca de obicei, o obidă imperturbabilă, și deodată n-a mai rezistat, și-a dat jos pălăria și a strigat încrezător:

— Sunt Firs!

Dar cum așa, Firs, dragule?, se îndoia blând Nata. Firs nu vorbește.

— Firs! Firs!, repeta Tronia din ce în ce mai convins. Și imediat, arătând spre leton, spunea bucuros: Uite-l pe dracu!

Și inima îmi tresărea. Pentru că îmi imaginam foarte clar ce va face acum Tronia... Uite acum, vedeam deja, va bate scurte din picioare și, începând să joace, ducându-și la ceafă, pe rând, când o palmă, când alta, va rosti cu voce tare, cu o patimă veninoasă, acele cuvinte pe care le cântase odată și pe stradă:

Drace! Drac! Drac roșcat!

În iad își scutură ouăle!

Le cheamă pe fete cu ouăle lui!

„Păi pe care fete, Tronecika?”, auzeam eu vocea severă a Anghelinei a cărei curiozitate de neînțeles ascundea în ea și naivitate, și viclenie. Auzeam și vocea lui Tronia, care știa tot ce se întâmplă în regiune, în lume, și care răspundea sârguincios și deloc cu răutate, chiar încurajator: „Păi uite unele așa, bunică Glina, cu care nepoțelul dumneavoastră joacă cărți... Frumoase... Curvulițe...”

Dar, spre norocul meu, așa cum vedeam eu, cum auzeam, nu s-a întâmplat în acea noapte de Crăciun, deși foarte bine s-ar fi putut întâmpla.

Salvat, am început să vorbesc repede și priceput, cu intonația Anghelinei, amintind: „Și de ce nu-l servim pe cel mascat cu vareniki?” Și atunci i-am întins lui Tronia, cu furculița, acel varenik pe care, cu o clipă înainte, l-am prins cu furculița din cană și în care, știam asta, pentru că furculița se înfipsese în varenik, în ceva tare și a zgâriat ceva surd, era rubla de argint cu capul țarului Nikolai.

Peste o clipă, când Tronia a mușcat varenikul fermecat și a scos din el, în bucuria generală, norocul său pentru anul următor, deja liniștit. Rublele de metal, indiferent al cărui cap era reprezentat pe ele, ale țarului sau al lui Lenin, erau tare mult iubite de Tronia. Strângea cu putere în mână rubla țarului, s-a întors, a aruncat-o pe ușa dechisă, în întuneric, în viscolul ce se învârtejea și a dispărut acolo...

Al optulea vapor

Am fost acasă la Tronia. Și ce mai casă era! Era un turn așa, rotund, lângă o poartă din care scăpase numai o parte a ușii, făcută din niște vergele groase de fier împletite cu un model. Cândva, de mult, când în casa cu etaj cu coloane plate între ferestre, care se afla dincolo de poartă, în adâncul curții, mai trăia și moș Kornei Manilov, care, cum spunea bunica Anna, „avea șapte vapoare pe Azov și un milion de ruble de argint”, în acest turnuleț înghesuit, schimbându-se unul pe altul, locuiau portarii lui Manilov, care păzeau casa. Cum și când s-a instalat în turn Tronia, nimeni din regiune nu știa. Nici Tronia nu mai ținea minte asta. Uneori și el uita de tot că turnul de pază era casa lui.

— Du-te acasă, Tronia!, îi comanda în treacăt Liosik, când remarca că Tronia stă treaz noaptea târziu, urcat cu picioarele pe un pietroi rece de lângă un canal.

Și Tronia se ducea. Dar nu în turn, ci pe lângă el, pe stradă. Sau deodată îi spunea lui Liosik, fără să se miște din loc:

— Nu vreau acasă. Vreau să stau în turnuleț.

— Păi ce spui, Tlonia, plostule! Păi acolo locuiești!, îi răspundea Liosik tulburat, încercând să-l bucure pe Tronia.

După un asemenea mesaj Tronia, se întâmpla, câteva zile nu lăsa pe nimeni să se apropie de turnul său — striga cu o mândrie acră, cu o patimă violentă față de oricine încerca să se apropie de el că este casa lui! Că Liosik i-a spus asta! Dar mai treceau câteva zile și Tronia se plictisea din cauza acestei griji care-l împiedica să aibă alta — să meargă repede du-te-vino prin tot orașul, fie că era zi sau noapte.

Iar se ducea undeva, când pe o stradă, când pe alta, traversa piața, se grăbea să se ducă la catedrală, cobora spre Aksai, ieșea în stepă, se întorcea în oraș. În toiul unei asemenea stări de veghe nici nu remarca turnul, iar dacă intra în el este ca și cum ar fi intrat într-o casă străină, cu o curiozitate reținută și cu o prudență politicoasă.

În turnul lui Tronia, în camera rotundă de piatră unde abia încăpeau un taburet și o masă (pe ea dormea Tronia) am fost de multe ori. Îmi plăcea să stau acolo în toiul unei zile fierbinți, în penumbră, și să privesc strada prin ferestrele fără sticle, late de două palme. De aici totul arăta altfel. Totul părea îndepărtat, de nerecunoscut și, în același timp neobișnuit de clar, de parcă m-aș fi uitat printr-un telescop de partea cealaltă, folosind forța lui ascunsă, ce îndepărta. Chiar și casa bunicii mi se părea necunoscută, pentru că se vedea integral în lumina clară și densă, strivită de tăieturile adânci ale ferestrelor. Cu cât mă uitam mai departe prin ele pe stradă, cu atât mai imobilă devenea privirea mea, risipindu-se în mod egal asupra tuturor obiectelor, și îndepărtate, și din apropiere. Mai întâi obiectele își piedeau claritatea, apoi nu mai erau separate; apoi se transformau într-o peliculă pestriță compactă. Iar după aceea se instala în mine o stare ciudată căreia îmi era imposibil să mă împotrivesc, așa de străină îmi era. Parcă nu-mi aparținea mie; mă inunda din exterior, din afară, îmi înghesuia „eul”, nu eul, ci un fel de făptură total fără gânduri și fără formă care pusese deodată stăpânire pe vederea mea, se uita din turnul mic și se delecta aceaastă stare care-i era specifică, în care se uneau concomitent și o împietrire adormitoare, și un farmec bucuros, și indiferența adormită față de tot ce se întâmplă sub ochii mei, afară, în regiune, dincolo de pereții groși ai turnului, în turn — oriunde ar fi fost. Nu era vorba că nu voiam să strig la un biciclist necunoscut care mergea pe stradă repede și silențios, pe stratul subțire de iarbă de-a lungul trotuarului, că el, uite, acum, o să cadă într-o groapă adâncă (pe marginile căreia crescuse lobodă înaltă și de aceea nu se vedea); pur și simplu nu puteam face asta; puteam numai să observ fără compătimire, fără ironie și chiar fără curiozitate cum o să cadă, cum o să dispară de pe suprafața pământului roata din față, ghidonul cromat, spatele cocoșat, apoi și roata din spate care-și lucra pentru ultima oară spițele. Nu-mi părea deloc rău că Rodia este culcat în grădinița noastră de flori și, sprijindu-și capul cu palma (lăsând impresia că doarme), se uită pe furiș la Zaira noastră care acum culege prune într-o oală, cocoțată cu o fustă înflorată în pom și desfăcându-și larg picioarele chiar deasupra capului lui Rodia. Nu am simțit nicio patimă fierbinte când am văzut că afară au apărut deodată, cotind dincolo de spusk Razina, multașteptatul vânzător de vechituri cu pălăria lăsată, înhămat în loc de cal în harabaua pictată: i se putea aduce orice vechitură, chiar și un evantai rupt al bunicii pe care îl ascundea în bufet, printre veselă, și să primești în schimb o muzicuță, un fluier din lut și chiar un briceag. Dar nici nu mă gândeam să fug după evantai. De fapt, în acest moment nu puteam să mă gândesc la nimic, nu puteam să fac sau să gândesc ceva, să vreau ceva sau nu. Voința mea, ca un dispozitiv optic stricat din care nu poți obține claritatea necesară, nu se fixa pe niciun eveniment din lumea din jur. Zaira, vânzătorul de vechituri, Rodia, biciclistul priceput, un gândac de un verde închis pe pervazul de piatră al turnulețului, hornurile pe acoperișurile îndepărtate, vârfurile plopilor piramidali pe străzile de jos — toate acestea le vedeam concomitent și în același timp nu vedeam nimic. Lumea nu acționa asupra simțurilor; în aceste minute nici nu conștientizam că lumea există și că eu exist în ea. Era un fel de formă deosebită de inexistență care apare din neînțelegere — din cauza unei lipsei prea mare de concentrare a privirii — chiar în adâncurile vieții. De ce tocmai în turnul lui Tronia privirea îmi fusese contaminată de această neatenție de moarte și beatitudine? Desigur, uneori se întâmpla ca și mai departe de turn, de exemplu, pe terasă, la masa de prânz, vara, când Anghelina turna supa aburindă în farfurii (mesele de prânz pe terasă erau mereu organizate de ea, nu de bunica Anna), deodată mă cuprindea aceeași stare. Dar nu putea dura prea mult. „Ei, unde te uiți așa?”, spunea imediat Anghelina, prinzându-mă în mod ciudat că făceam ceva periculos sau dăunător. Ia trezește-te!, mă chema ea. Imediat. Ai auzit?” Dădeam mecanic din capo că am auzit, deși auzeam numai sunetele, nu și cuvintele care le formau și, dând din cap, continuam să mă uit acolo, în nicăieri, în adâncul unui ghem cețos, multicolor. Și atunci Anghelina, după ce băga în supiera lată de porțelan polonicul greu, se apuca să-și agite palma eliberată prin fața ochilor mei cu aceeași energie plină de griji, cu care sunt încălziți obrajii degerați. Și făcea ea asta până când ochii mei, împreună cu sentimentele și gândurile, începeau să se miște, să surprindă obiectele în înfățișarea lor obișnuită, separată și clară. După care Anghelina îmi explica sever că nu se poate să privesc așa, că din cauza acestui privit din neatenție pot orbi, pe neașteptate chiar pot muri.

— Sau să se facă prost, îi cânta în strună Nata.

— Ca Tronia?, întrebam eu, știind că Nata și Anghelina nu vor îndrăzni, în prezența bunicii Anna, să fie de acord cu mine, numai vor tăcea în schimb și vor înceta discuția cae promitea să se transforme într-o povață proastă despre cum trebuie să privești corect, pentru a-ți păzi vederea, și viața, și mintea; și despre cum, de fapt, trebuie să se compoarte un băiat educat.

În turnulețul lui Tronia puteam privi așa cât voiam. Și nimeni nu mă putea împiedica să fac asta, cu excepția lui Tronia. Odată se afla în spatele meu, când mă uitam pe acea fereastră de pe care îl vedeam pe moș Kornei care dormea din picioare cu o căldare goală pe caldarâm — mereu în același loc, la intersecția străzii Kavkazskaia cu spusk Razina, aproape de canal, — se vedeau canalul și salcia deasă de lângă el, semănând cu o fântână bogată. Tronia mă împinse cu grijă în umăr cu degetul ferm, ascuțit, și spuse încet:

— Ce, îți place să privești din turnuleț?... Este frumos.

A spus asta cumva anume (visător? Înțelegător?, nu știu), că pentru o clipă m-am îndoit că este prost. Dar în aceeași clipă îndoielile mi s-au risipit. După ce s-a uitat pe fereastră și apoi după ce și-a scos capul pe ea, Tronia deodată a început să urle cu aceeași voce tăioasă, respingătoare a sa, care era cunoscută de toți în regiune și în care se auzeau concomitent note de obidă milităroasă și un fel de veselie disperată, murind de râs:

— Kornei! Kornei! Unde este vaporul tău? Trezește-te!... Uite, vine vaporul tău!

„Vaporul... vaporul... Și eu îmi spuneam ce vapor?”, spunea peste două zile baba Maniliha când bucuroaă, când tristă, stând împreună cu ceilalți în mulțime lângă casa sa și privind cum plutește, legănându-se în brațele oamenilor, pe ușa deschisă larg, din penumbra rezistentă la lumina strălucitoare a amiezii un sicriu uriaș, cu margini înalte. Moș Kornei, care devenise cumva foarte plat, îmbrăcat în sacoul pe care nu l-a purtat niciodată, era întins în el cu o față galbenă, fără caschetă și, se părea, privea ceva sârguincios în gândurile de sub fruntea goală.