Geograful și-a băut globul
(fragment din roman)
Ponîș, care în vară avea lățimea de abia douăzeci de pași, acum se revărsase așa de tare, că inundă păduricea de brazi de pe malul opus cât cuprinzi cu privirea. Era o primăvară târzie și prietenoasă. Apele topite de pe pantele munților, din păduri năvăliră într-un șuvoi compact. Șuvoiul acesta ducea repede crengi rupte, bucăți tocite de gheață, bucăți de mușchi și iarbă, frunze încă neputrezite, bucăți de scoarță, iar>bă neagră. Pe trunchiurile copacilor se formaseră fuste din coji de tei cenușii. O spumă murdară se întindea de-a lungul curentului iute, făcându-se cocoloașe deasupra vârtejurilor. Ponîș era tulbure ca samogonul.
Rucsacurile noastre sunt golite, iar lucrurile sunt aruncate printre mestecenii anemici. Îi învăț pe șmecheri cum să aranjeze corect lucrurile. După ce și-au pus vestele de salvare, șmecherii, înjurând, merg posaci pe mal, ducându-și țoalele când într-o grămadă, când în cealaltă. Abia reușim să terminăm într-o o oră și jumătate.
— Și acum avem nevoie de niște nuiele pentru carcasă, le spun.
Șmecherii stau bosumflați grămadă și fumează furioși. Eu fluier fals, jucându-mă cu toporul. În cele din urmă în mulțimea bosumflată se naște un mormăit posac care treptat se transformă în niște ocări violente. Șmecherii au decis cine să se ducă după nuiele. În cele din urmă din grămadă zboară în patru labe, cu fundul la înaintare, Tiutin, se ridică, ia toporul de la mine și, icnind, adus de spate, se duce în mesteceni. Toți stau jos, așteaptă, tac, fumează. Și eu. Tiutin se întoarce cu o mână de crenguțe subțiri de pin.
— Sunt mult prea slabe, zic. Este nevoie de unele mai rezistente.
— Ei, drace, Jertfă, du-te din nou după pari!, urlă Gradusov.
Fetele se duc într-o parte și, întorcându-se cu spatele, se așează pe mal. Șmecherii stau culcați. Eu fumez în tăcere. Tiutin stă mai încolo în tufișuri, ca un cerb.
— Bine, zic. Hai să fie carcasa din nuiele subțiri. Dar țineți cont: v-am avertizat că se pot rupe.
Le explic cum să construiască un catamaran. Le arăt cum să umfle gondolele. Tuturor li se pare deodată că este cel mai ușor lucru. Gradusov, Demon și Ovecikin vin repede la mine. În groapă Gradusov pune mâna pe pompă și-i lovește pe toți cu ea în cap. Ce să spun, las să le umfle Gradusov.
Îi învăț să împletească rama. Toți se uită la mine cu un presentiment sumbru, adunați în semicerc și cu mâinile în buzunare. Tac. Eu împletesc. Toți se uită. Eu împletesc. Toți se uită. Zic:
— Omul poate privi la nesfârșit trei lucruri pe lume: focul care arde, un scuipat care cade și munca altuia.
Borman, scrâșnind greu, se așează pe vine și pune și el mâna pe funii. Fără chef i se alături Cebîkin, care oftează și el. Apoi tristul Ovecikin. Demon și Tiutin continuă să stea întinși în mestecăniș.
Catamaranul se construiește, chiar dacă încet. La rama instabilă făcută din nuiele subțiri legăm cele patru gondole, câte două pe rând. Apoi întindem plasa, fixăm odgonul și deja amical ne lăsăm vasul la apă. Toți îl privesc gânditori.
— A ieșit ceva erotic, zice Cebîkin.
— La noi în sat un băiat a tot mers cu o barcă gonflabilă și s-a înecat, spune încet Tiutin.
Toți tac multă vreme.
— Ei, tâmpitule, spune în cele din urmă Gradusov.
— Ei, luați-vă locurile, le propun. Al meu este în dreapta, la cârmă.
În dreapta la cârmă este locul comandantului. Nu știu de ce, șmecherilor li se pare că locurile la cârmă sunt de două parale, cele boierești sunt numai în față. Gradusov cade cu fața în jos pe partea din față a gondolei din dreapta, o cuprinde cu mâinile și urlă că o să le distrugă tuturor joagărul. Cebîkin și Oveckin îl iau de acolo. Tiutin sare în jur, până ce cizma lui Gradusov îl lovește din întâmplare în plex. Tiutin se așează pe jos cu fața în sus și tace. Cât timp Cebîkin și Ovecikin îl trag de picioare în toate părțile pe Gradusov, Borman se fixează repede și priceput în partea din față a gondolei din stânga. Demon, priceput, își fixează boarfele în spatele lui Borman. Apoi toți patru îl smulg până la urmă pe Gradusov, care se zbate. Cebîkin ocupă abil locul din față dreapta, iar Oveckin locul din spatele lui Cebîkin. Gradusov se smulge din mâinile lui Borman și ale lui Demon și începe să smulgă de pe catamaran rucsacul lui Cebîkin, legat bine de carcasă. Din nou toți îl alungă pe Gradusov și-i strigă că alcoolicii stau la cârmă și nu mai protestează, ca, de exemplu, Geograful. Gradusov scuipă furios pe rucsacul lui Cebîkin și se duce la cârmă.
Le ajut pe fete să se instaleze — pe Liuska în fața lui Gradusov, iar pe Mașa în fața mea. Tiutin, revenindu-și, se ridică și vede că i-a rămas numai locul de la mijlocul catamaranului. Trebuie numai să aleagă unde să stea, în dreapta sau în stânga.
Tiutin ia vâsla, se cațără, nu se știe de ce, pe o movilă și mult timp, gânditor, își agită vâsla, tot încercând să vadă cu ce mână ar fi mai ușor de vâslit. Se pare că mai comod este cu stânga. Își pune rucsacul pe gondola din stânga. Gradusov amenință că, dacă o să vadă în fața sa capul Jertfei, imediat o să-l trosnească dracului. Tiutin, oftând, se târăște supus pe gondola din dreapta. Lupta se calmează.
— Și acum, le spun, trebuie să mergem după lemne pentru masa de prânz.
Șmecherii stau nemișcați în mestecăniș — răi și tăcuți. Fumează.
— Băieți..., îi roagă plângăreț Liuska. De ce sunteți așa... Borman...
— Și de ce dracului eu?, se enervează Barmin. Mereu: Borman! Borman!... Ce, sunt cel mai priceput? Uite, să se ducă Demon!
— Nu pot. M-am tăiat la mână. Uite, priviți.
— Ce-mi bagi grebla ta în mutra mea?, urlă Gradusov. Mai tacă-ți gura! Și eu m-am lovit la picior! Și ce-i cu asta?
— Piciorul nu e mână, nu poți să tai lemne cu el.
Cearta izbucnește cu o nouă patimă. În curând toți urlă, se bat în piept, își atuncă toporul unul altuia și-și arată rănile. Tiutin se îndepărtează treptat spre tufișuri.
— Viktor Sergheevici, spune Mașa obosită. Doar vedeți, n-o să facă niciun foc... Poate să luăm numai o gustare?
— În primul rând, răspund, deja au mâncat tot ce au luat de acasă...
— Eu nu am mâncat, se bagă repede Liuska.
— În al doilea rând, continuu, mai răbdați puțin, fetelor. Așa trebuie. Iar în al treilea, să mergem în pădure și să mâncăm toți trei plăcintele Liuskăi.
— Nu este bine în trei, spune ferm Mașa. Dacă este să împărțim, atunci cu toți.
— Mașa, îi spun. Nu încerca să mă înțelegi, pur și simplu crede-mă. Apoi o să vezi chiar tu că am dreptate.
Mașa tace tulburată.
— Păi vă crede, zice Liuska, numai că vrea să iasă în evidență.
— Proasto, răspunse Mașa înroșindu-se.
Ne ducem noi trei în pădure și mâncăm acolo. Sandvișurile Liuskăi, vafe și chipsuri. Când ne întoarcem, după jumătate de oră, șmecherii, în poziții pitorești, stau întinși pe mal.
— Uite lemnele..., îmi spune printre dinți Gradusov și cu vârful cizmei îmi împinge o grămadă mică de crengi de mesteacăn tăiate.
Ridic o bucățică de lemn și o îndoi ca pe o potcoavă.
— Astea nu sunt lemne de foc, sunt niște funii umede, le spun. Mai mult, sunt și puține. Și unde este proțapul pentru foc? Unde este bara? Unde sunt ceaunele cu apă? Unde este focul?
Șmecherii nu răspund.
— Așa deci, trag eu concluzia. Ca să găsim un loc unde să înnoptăm, o să plecăm chiar acum. O să luăm micul dejun și prânzul chiar la cină.
Și pornim. Am așteptat așa de mult să pot da un conținut real acestor cuvinte: am pornit. Cu încheieturile, tâmplele, vârfurile urechilor simt prospețimea umedă a aerului. De la fiecare vâslit pe apa galbenă se formează două vârtejuri și modelul lor seamănă cu relieful unui capitel ionic. Ghearele tristeței care un an întreg au ruginit în sufletul meu se desfac încetișor. Mi se pare că pentru prima dată după o mare perioadă de timp mă mișc pe un drum care mă duce spre bucurie.
Șmecherii au uitat deodată că sunt flămânzi și obosiți. Erau înnebuniți de ideea că merg cu adevărat pe apă, pe un râu adevărat și în taigaua adevărată. Vâslesc întruna în toate direcțiile și râd în hohote.
— Ce erotic!..., bolborosește înnebunit Cebîkin.
Ponîș se rostogolește repede printre păduricile de brazi — un drum strălucitor, chihlimbariu în lumina amurgului, printre două garduri înalte, negre. Deasupra râului este larmă — foșnesc tufișurile, spațiul răspunde cu un vuiet. Pe lângă noi, foarte aproape, licăresc niște cetini de brad. Seara a accentuat toate culorile, a pictat cozile și înotătoarele norilor cu culori de pești tropicali. O margine sălbatică a cerului, cuprinsă de foc, ne privește fumegos și orbește prin vârtejul fără fund al soarelui. Barca gonflabilă și mâna de oameni de pe ea se află în mijlocul unui ocean amenințător din taiga. Este ca un cuțit ținut la gât, ca prima iubire, ca ultimele versuri.
— Geografule, și ce mai este acolo, înainte?, întreabă Borman. O casă?
— Poate Perm?, presupune cu speranță Tiutin.
— O să ajungem acolo și o să vedem, zic.
— Drace, doar sunt niște stânci!, strigă Cebîkin.
Mergem înainte pe un arc lung. Și uite, după cotitură ne ies în întâmpinare, de sus, niște pereți de piatră. Brădetul se dă într-o parte, ca o perdea. Nu este pur și simplu uriașă, este o stâncă pur și simplu gigantescă, ca un dinozaur cu creastă ce stă în iarbă, stă întins pe malul stâng, în hățișurile pădurii de brad. Cebîkin fluieră prelung de groază sau de entuziasm. Cu un asemenea șuierat cade bomba. Șmecherii nu mai vâslesc, holbați la mormanele de piatră.
Pe fundamentul general de piatră de-a lungul căruia zboară Ponîș, se înalță două stânci strâmbe. Cea din stânga are trei dinți, iar cea din dreapta patru. Este între stângi, ca un burghiu fantastic se înșurubează în sus, umflându-se la vârf, un turn îngust, știrb — Degetul Dracului. Șapte vârfuri — Șapte Frați, stânca celor Șapte oameni. Lăncile brazilor sunt înfipte în coastele Fraților.
Ponîș ne atrase lângă stâncă. Ne ridicăm toți capetele. Este o zidărie grosolană. Spărturi vechi. Arcurile straturilor de piatră parcă se crapă sub presiunea unei greutăți incredibile. Crăpături și spărturi acoperite de resturile jgheaburilor de primăvară și de licheni cafenii. Din crăpături, ca niște țevi ale unor puști ce se ițesc din ambrazuri, se văd trunchiuri rupte ale unor copaci căzuți de sus. Și mai sunt și limbile de fărâmituri de piatră, și mormanele de lemne căzute în spațiile înghesuite, și fermitatea moartă a monolitului dincolo de crengile brazilor uscați. Și pe culme, la o înălțime amețitoare, este o fâșie de coroane de pin, purpurii în lumina amurgului.
Și deodată Borman începe să urle, trăgând febril din vâslă. Îmi cobor privirea de la culmile munților spre râu. Mi s-a ridicat părul în cap. Ponîș, lângă stâncă, parcă se împiedică de o placă lungă de-a curmezișul albiei și se dă de-a berbeleacul.
Apa strălucitoare se rostogolește pe suprafața plată a plăcii și, ca un cuțit, se înfige în kașa înspumată, clocotitoare din care țânșnește o fântână de stropi. Catamaranul intră într-o parte a șuvoiului. Peste o clipă o să ne răstoarne.
— Bordul stâng, vâslește!, urlu.
— Toți odată!, urlă Borman.
— Ceba, căscatule, te omor!, urlă Gradusov.
— Înapoi!, urlă subțire Cebîkin.
— Întoarce!, zice Oveckin.
— Haaaai!, îndeamnă Tiutin.
Eu tot țin ritmul, tras în spate cu tot corpul și răsucind cu vrful cizmelor bara de legătură a carcasei. Patul vâslei pârâie de încordare, iar de sub pală se târăște o spumă. Catamaranul tresară, întorcându-și botul de hipopotam în întâmpinarea obstacolului. Mi se pare că în spatele meu, de încordare, se rup funiile. Intrăm în oglinda orbitoare în lumina amurgului a șuvoiului și o pornim înainte în jos pe șuvoi.
Bolborositul alb îi înghite pe Borman și Cebîkin, apoi pe Demon și Ovecikin. Catamaranul se îndoaie la mijoc și chiar prin huruitul apei care ne împresoară aur pârâitul carcasei care se rupe. Șmecherii ies din apă, iar o limbă de spumă se rostogolește peste Tiutin și se sparge de genunchii Mașei și a Liuskăi. De parcă ar fi primit un ghiont, catamaranul umed zboară de pe prag, lovindu-ne ușor pe mine și pe Gradusov peste cizme.
Și atunci văd că Tiutin deodată începe să se cufunde încet în carcasă. Tiutin tace. Pe față îi rămân numai ochii de o dimensiune care te sperie și gura mică, strânsă tare. Carcasa s-a spart chiar la mijloc, unde se îmbină cele două perechi de gondole, adică sub Tiutin. Și acum catamaranul se desparte încet în două.
— Ține-l pe Jertva!, urlă primul Gradusov.
Mașa, Liuska și Ovecikin îl prind deodată pe Tiutin care iese din carcasă până la brâu, ca Ivan Fiul Vacii din pământ. Acum Tiutin este singura verigă de legătură între cele două jumătăși ale catamaranului nostru. Atârnă între ele până la piept în apă, ca un lacăt de hambar între cele două bucăți ale ușii.
— La mal!, comand.
<...>
Culmea Șapte Oameni este un platou acoperit de pini. Coboară lin spre dinții Fraților care atârnă deasupra râpei. Între dinți se află un labirint în trepte de crăpături strâmbe, acoperite de mușchi, peste care s-au prăvălit copaci. Ieșim la marginea râpei.
Jos este un hău îngrozitor. Înainte, până la orizont, se revarsă întinderea taigalei. Taigaua este de un azuriu cețos, se ridică spre orizont ca niște valuri line, leneșe. Și nu sunt nici stânci, nici râuri, nici poteci, nici așezări — numai o blană otova, fumegoasă.
— Ce erotic!..., bolborosește Cebîkin privind triumfător.
Chiar în fața noastră se ridică mut idolul îngrozitor al Degetului Dracului. Ți se pare că se ridică direct din adâncul solului săpat, de la dinozaurii îngropați în stratul gros de oase. Te hipnotizează ca o cobră ridicată. Îi simt privirea tăcuită, oarbă, neomenească prin pleoapele de piatră lăsate.
— Ptiu, cum se mai uită..., se zgribulește Liuska.
Șmecherii trec mai repede pe lângă stâlpul de piatră.
— Geografule, dar putem intra în crăpăturile astea?, întreabă Ceba.
— Băgați-vă, le dau voie. Numai să nu faceți tâmpenii pe acolo...
Cebîkin dispare într-o crăpătură. Ceilalți, nu se știe de ce, nu se grăbesc. Pe neașteptate Cebîkin apare pe unul dintre dinții Fraților.
— Ehei, tâmpiților!, urlă el și dă din mâini.
— Dă-te jos imediat!..., strigă în cor, îngrozite, Mașa și Liuska.
Dar Cebîkin, râzând în hohote mulțumit, se cațără și mai sus, dispare după pietrele ieșite în relief, coboară în adâncituri, apare din nou, târându-se pe stânci ca o muscă. Cu un ghem de gheață în burtă îi urmăresc deplasarea. Mi-e frică și să nu tresar, de parcă așa l-aș putea arunca jos de acolo. Șmecherii scrâșnesc, strângându-și instinctiv pumnii și încordându-și mușchii. Liuska își acoperă fața cu mâinile. Cu mâini temurătoare îmi bag în gură o țigară cu filtrul în afară și o aprind, fără să observ nimic. Cebîkin se urcă pe ultimul dinte, cel mai înalt, ascuțit și inaccesibil. Urlă ceva, își agită căciula, se întoarce cu fundul spre noi și se bate peste el.
— Ei, asta e tot, i-a venit sfârșitul lui Ceba!, mârâie printre dinți Gradusov.
— Acolo este o peșterăăă!..., se aude până la noi strigătul lui Cebîkin.
Apoi coboară repede și abil și undeva, la jumătatea drumului, se întoarce pentru a ieși mai repede la peșteră.
— Haideți să mergem și noi în peșteră, le spun șmecherilor. Uite acolo...
Coborâm în crăpătura acoperită de mușchi, umedă, rece și întunecoasă. Se prăvălește în jos abrupt și larg. Șmecherii se țin cu mâinile de pietrele umede, alunecă pe acele de conifere putrezite și pe bârnele lunecoase. Din loc în loc trebuie să sară de pe niște pietre nu prea înalte. Șmecherii le prind jos pe fete. Mașa azi pur și simplu nu mă bagă în seamă.
Merg ultimul și mă gândesc la asta. Deja nu-mi mai este rușine pentru ce s-a întâmplat ieri și mă deranjează că Mașa nu mă bagă în seamă, dar poate și din cauza neplăcerii fățișe. Mi se pare că în suflet zidit-o pe Mașa cu niște cărămizi, precum o fereastră într-un zid. În suflet este numai un curent ușor de la o nouă gaură undeva în regiunea inimii — de acolo am luat cărămizile.
Înainte și jos se vede Cebîkin.
— Vino încoa, țapule!, urlă furios Gradusov.
— Ia mai lasă-mă!, îl sfătuiește Cebîkin și, râzând în hohote, aleargă în spatele unei stânci.
În cele din urmă ajungem pe o platformă netedă, goală. Deasupra ei, în perete este gaura triunghiulară a peșterii. Șmecherii se cațără spre intrare și se uită.
— Acolo este o râpă, spune Ovecikin.
— Și cum a coborât Cebîkin?, se miră Liuska.
— Bu-bu-bu-bu!, se aude vesel explicația din peșteră.
— Aha, aprobă sceptic Borman. Totuși nu sunt toți niște macaci.
— La noi în sat un băiat s-a tot cățărat așa pe stânci, a căzut și s-a făcut praf, spune Tiutin.
— La voi în au au mai rămas oare băieți în viață?, întreabă Mașa.
— Știți unde a intrat Ceba?, întreb. În vechime peștera asta era...
— ... closet!, șoptește Gradusov și fornăie.
— ... un altar, și aici, pe platformă, se aflau idolii.
— Ce altar?, se miră Liuska. Oare aici a locuit cineva?
— Aici au trăit popoare mari despre care omenirea a uitat de mult. Aici au fost cetăți, canale, altare. Au fost prinți, preoți, cititori în stele, poeți. Au fost războaie, orașele erau luate cu asalt, triburi puternice se luptau pe viață și pe moarte în mijlocul stâncilor. De toate a fost. Și s-au dus.
Șmecherii ascultau neobișnuit de atenți. La orele de la școală nu mai văzusem așa ceva. Înțeleg după ochii lor că simt. Desigur, ca și mine, au simțit la Degetul dracului privirea nevăzută și inexplicabilă. Și uite, acum lângă picioarele lor pământul parcă a început să vorbească. Până în adâncuri, până la oasele îngropate ale dinozaurilor deodată acesta s-a dovedit a fi plin de sens, sânge, istorie. Această spiritualitate respiră din ea și se ridică spre cer, pătrunde trupurile precum radiația în pământurile Cernobîlului. Taigaua și stâncile dintr-odată au încetat să mai fie sălbatice, un loc uitat de lume fără niciun nume în care se cufundă sate uitate de lume și lagăre din Gulag. Taigaua și stâncile deodată au devenit ceva important în viață, mai important și mai necesar decât multe, dacă nu decât toate.
— Geografule, vorbește mai tare, se aude strigătul lui Cebîkin.
— Mai bine coboară!, strigă la el Borman.
— La dracu, o să vă bateți!... Geografule, mai tare!...
— Arheologii au făcut săpături aici, le povestesc ce citisem și auzisem despre Șapte oameni, au găsit numeroase oase de animale aduse ca jertfă și vârfuri de săgeți...
— Hei, Jertfă, ce-i cu tine, ți-ai pierdut oasele?
Gradusov îl împunge într-o parte pe Tiutin.
— Am găsit! Am găsit!, urlă entuziasmat din adâncul peșterei Cebîkin. Am găsit un vârf de săgeată!
Șmecherii au început să se miște tulburați în fața peșterei.
— Ieși, monstrule!, strigă Gradusov. Nu-ți facem nimic! Pe cuvânt!
După un timp Cebîkin iese și-mi întinde o piatră lunguiață. Șmecherii se uită cu venerație la piatră, o ating cu vârfurile degetelor. Piatra este o spărtură obișnuită.
— Ce-i asta? Săgeată? Lance?, întreabă Cebîkin radios.
— Este o bucată împietrită de rahat de mamut, spun.
Părinții râd în hohote. Cebîkin bagă stânjenit piatra în buzunar.
— Pentru voi, tâmpiților, poate o fi rahat, spune el superior.
Plecăm înapoi în sus prin crăpătură. Eu merg ultimul. Băieții s-au întins înainte și au uitat de fete. Când vreau s-o ajut pe Mașa să coboare, ea se întoarce și mă îndepărtează cu privirea.
— Nu e nevoie!, spune ea cu răutate și, după ce tăcu puțin, adăugă: De fapt, nu vreau să mă atingeți!
După ce am mâncat de prânz, ne adunăm lucrurile pentru a pleca pe apă. Borman mă consultă pe furiș. Și Mașa nu mă bagă în seamă. Ea face asta nu demonstrativ, lucru care înseamnă o anumită atenție. Ea nu mă observă, așa cum un om nu observă că are șiretul desfăcut. Dar sunt liniștit. Știu că Mașa e a mea. Numai că nu știu ce să fac cu ea. În destinul meu nu văd niciun loc pentru ea. De aceea îmi pare rău. O iubesc. Și sunt bucuros, cu o durere grea, că acum suntem în drumeție. Drumeția este un fel de rezervație a destinului. Când îmi fac rucsacul lângă cort, aud că Mașa discută cu Ovecikin. Sunt amândoi în cort. Li se pare că pereții îi separă de lume.
— Azi nu te înțelege nimeni..., spune precaut Ovecikin.
— Sunt în ordine, răspunde ferm Mașa. Ia mâinile.
— Este din cauza Geografului?
— Nu te privește pe tine.
— Și cu mine cum rămâne?, întreabă în fine Ovecikin după o pauză.
— Hotărăște și singur.
Îmi pare rău de Ovecikin. Mașa are un caracter mult prea puternic. Este cu totul altceva Liuska. Când am coborât de la Șapte Oameni ea a alunecat pe o pantă și apoi a început să se plângă și să ceară ajutor.
— Bine, hai că te duc eu, fu de acord Borman.
A pus-o pe Liuska pe umeri și, scrâșnind din când în când din dinți, a dus-o în tabără. Bine că până acolo erau numai vreo două sute de metri.
— Gradusov, tu ești azi de serviciu, îi amintește Borman la masă.
— Du-te și spală ceaunele, îl susține Liuska ce se învârte în jurul lui Borman.
— Mă plictisesc de unul singur!, muge Gradusov. Să curețe și Geograful!
— El a făcut de serviciu pentru tine la micul dejun, tu dormeai.
— Nu mă interesează! Trebuia să mă treziți! Și, de fapt, Berman nu este șeful meu! Am fost împotriva lui!
— Păi l-a ales majoritatea, deci el este comandantul!
— Atunci n-are decât majoritatea să spele ceaunele!... Și de ce ai mai dat și tu comanda, din moment ce el este comandantul? Mori de nerăbdare — atunci comandă-l pe Borman al tău, nu pe mine, ai înțeles, Mitrofanovna?
— De ce Borman al meu?, spuse nedumerită Liuska.
— Păi doar te duce în spate, ca un sac cu căcat...
— Și ce dacă m-am îndrăgostit de el?, se enervează Liuska. Și tu ești invidios, pentru că ești roșcat și ai nasul așa!
Liuska își desface tare mâinile.
— De-aș avea de ce să-l invidiez!, strigă furios Gradusov și ia ceaunele.
— Ei, drace, dar n-are decât, te iubește, nu-i pare rău de căcat!
Demon se sperie când vede o asemenea luptă în jurul Liuskăi. Încearcă să se bage, dar nu-l bagă nimeni în seamă. Atunci leneșul Demon, disperat, se hotărăște să facă o faptă de eroism. După masa de prânz îi raportează Liuskăi că i-a legat rucsacul de catamaran.
— Vai, mulțumesc!, se bucură în treacăt Liuska și strigă imediat: Borman, dar de ce aruncă cu noroi Gradusov?
Gradusov mege furios, se leagă de orice, tot lovește lucrurile. În cele din urmă, înainte de plecare se dovedește că nici nu este gata. Merge prin poiană și urlă:
— Borman, unde este ruscacul meu? Mi l-am făcut primul!
— Uite rucsacul tău, dă liniștit din cap Borman spre un tufiș.
Gradusov trage rucsacul și-l aruncă disprețuitor pe jos.
— De fapt este unul de două parale, nu este al meu!
— Este al meu..., piuie încet Liuska.
Demon zâmbește neajutorat și ridică din umeri. Cu chiu cu vai am plecat.
Din nou plutim pe apa galbenă, beată a Ponîșului. Din nou zboară pe lângă noi pădurici de brad inundate. Norii joși se târăsc dezordonați deasupra taigalei. Fâșiile lungi de cer albastru-purpuriu se târăsc în depărtare. Pe niște culmi înalte, plate, pe care cade lumina soarelui, pădurea strălucește ca niște malahit strălucitor, puternic. Pe pantele muntoase se văd din depărtase, albe, niște stânci înghițite de păduri. Stânci mari de piatră, scunde, turtite, ies din când în când din hățișuri spre râu, ca niște animale la adăpat. Apa ne poartă, aleargă pe lângă noi maluri, și linia care separă cerul și pământul când tremură nervos pe vârfurile ascuțite ale brazilor, când se ridică ușor și coboară sub forma valurilor moi ale munților, precum respirația liniștită a pământului.
Spre seară lângă maluri încep să se întâlnească copaci doborâți la pământ de spargerea ghețurilor. Sunt neliniștit. Asemenea „piepteni” căzuți de-a curmezișul râului pot să ne străpungă pur și simplu gondolele. Văd în față un pin lung care, ca o arcadă triunghiulară, s-a aplecat deasupra șuvoiului. Este suficientă o rafală de vânt ca pinul să se prăbușească și să ne bareze drumul, ca o barieră. Mă ridic în picioare pe catamaran și mă uit în față. Văd un brad, doi, trei, încă vreo câțiva prăbușiți în apă.
Lucrurile nu stau deloc bine. Plutim sub pin ca sub grinda unei porți. Poarta asta ne duce în împărăția copacilor doborâți.
Catamaranul ocolește un pieptăn, apoi, zgâriindu-l cu bordul, un altul. Borman comandă clar, fără nervi. Dar al treilea pieptăn îl agățăm cu cârma. Gradusov se luptă cu labele bradului și se smulge din ele roșu, lățos, zgâriat tot.
— Tâmpitule!, urlă el la Borman. Vezi și tu unde comanzi să mergem!
Și imediat ne rostogolește pe un alt brad.
— Lăsați-vă toți cu fața în jos, înainte!, strig.
Echipajul, precum musulmanii la rugăciune, cade cu fața în jos. Intrăm repede pe sub brad. Crengile rupte ne zgârie creștetele, spinările, rup pânza de cort care ne acoperă boarfele. Îmi intră pe sub guler ace uscate de conifere, rumeguș. Ponîș se rostogolește violent în partea cealaltă a trunchiului.
— Atențieeee!, strigă deodată epuizat Cebîkin.
Acum lovim cu bordul o perie de mesteacăn.
— Împingeți cu vâslele în el!, urlu.
Forța curentului este așa de mare, că vâslele mai că nu ne scapă din mâini. Distrugând cu bordul crenguțele, ne înfigem în coroană. Mă agăț cu mâinile de ramă și cu picioarele primesc lovitura trunchiului. Împing cu toată puterea în el, să nu fim atrași în pieptene. Este mult prea jos și pur și simplu ne va trage pe toți în apă, ca un cuțit al unui buldozer. Din cauza împotrivirii noastre Ponîș parcă înnebunește. Într-o clipită se ridică ditamai valul, sfredelind, de-a lungul malului stâng. Gondola din stânga se ridică deasupra lui. Ne înclinăm spre dreapta și valul tot de împinge spre mesteacăn.
— Tiutin, Mașa, repede pe bordul stâng!, comand. Puneți-vă toți vestele de salvare! Ovecikin, taie crenguțele mai mici de jos!
Ovecikin, cu toporul, trece repede pe lângă mine ca o umbră cenușie. Încalecă trunchiul și începe cu furie să-l taie în față.
— Ovecikin, înapoi!, strig eu.
Ovecikin tace. Fața i s-a albit. Pe frunte venele i se umflă ca unui bărbat. Toporul se mișcă în sus și-n jos. Așchiile mă înțeapă. Un părâit asurzitor, un pocnet, pleoscăit — este trunchiul tăiat care cuprinde catamaranul cu toate crengile, prăbușindu-se în apă. O fântână de stropi ne înghite pe mine și pe Gradusov. După ce s-a eliberat, catamaranul pornește repede înainte. Într-o clipită îl văd pe Ovecikin, care stătea călare pe trunchiul tăiat, rămas în urmă. Și după altă clipă Ovecikin, ca un liliac, sare pe catamaranul care pornește și cade cu pieptul pe cârmă. Eu și Gradusov îl tragem din apă. Ponîș ne duce mai departe, liberi și înnebuniți.
— Ce-i, ai înnebunit?!, urlă Gradosov la Ovecikin. Ce, ești Buratino care nu se îneacă?!
Mașa se uită la Ovecikin cu niște ochi întunecați, serioși.
— Doar ne-a salvat!..., spune cutremurată Liuska.
— Încă un pieptăn!, strigă peste zece minute Borman.
Acum, baricadând râul, avem de-a face cu un pin vânjos, cu crengi mari. Apa clocotește în crengile ei, valurile înspumate sare peste trunchiul lângă care se rostogolește și se adună tot felul de gunoaie plutitoare. Putem trece de acest pieptăn numai dacă ne tragem catamaranul prin sălciile de lângă mal.
— Bordul stâng, vâslește!, comand.
Ne băgăm serios în tufiș. Tragem de crengi din toate puterile, dar catamaranul nu intră mai departe. Măsor adâncimea cu vâsla.
— Ce vă holbați așa?, le strig eu furios șmecherilor. Dați-vă jos pantalonii, o să-l împingem!
Borman începe să-și dea jos cizmele fără a scoate vreun cuvânt.
— Unde vă duceți, la dracu!, urlă Gradusov. Stați jos, nu vă năpustiți!
În pulovăre, în chiloți și cizme ne lăsăm în apă și apucăm carcasa. Frigul, ca un vampir, ne pătrunde în corp. Aici apa este puțin mai sus de genunchi.
— Tu unde te bagi?, urlă Gradusov la Tiutin. Ce mai ajutor, drace, cinci kile împreună cu patul!...
— Unuu!..., comand. Unuuu!... Hai!
Toți șapte tragem catamaranul printre ierburi pe lângă pinul căzut. Catamaranului este foarte greu, ca un elefant mort. Mlădițele goale ale sălciilor îți zgârie picioarele. Alunecăm pe rădăcini. Cebîkin și Borman cad împreună, dar se ridică și trag mai departe.
— Așa și-au tras bărcile lor și oamenii lui Ermak..., spun eu răgușit.
În cele din urmă putem să urcăm. După ce se scutură, șmecherii își pun pantalonii chiar peste chiloții uzi. Vânăt la față, Gradusov urlă:
— Mitrofanova! Fă-mi rost de un flacon și de niște izmene uscate!
— De unde?, se sperie Liuska.
— Acuma o să-ți spun eu de unde!... Doar stai pe rucsacul meu!
Liuska desface repede rucsacul lui Gradusov. Scoate niște funii, gheme de cablu, cutii de conservă, lumânări, mecanisme mărunte cu o destinație necunoscută, și toate acestea i le transmite îngrozită Mașei. În cele din urmă văd lumina zilei niște izmene uriașe verzi și o sticlă de vodcă. O desfac cu dinții, beau din sticlă și o dau mai departe. Pe frisoanele mele parcă se revarsă apă fierbinte.
— Înainte este un copac adus de gheață, spune pierdut Borman.
Ne înălțăm capul. De-a curmezișul râului se află un brad, iar de el este lipit un munte întreg de gheață. Tăieturile și muchiile lui strălucesc în soare — se pare că norii s-au împrăștiat deja. Și în stânga, și în dreapta sunt pădurici de brad inundate, prin care nu poți să te strecori. Nici pe sus, nici pe jos. Blocaj.
— Ce-i de făcut?, întreabă pierdut Borman.
— Kaput, spune Gradusov. Sfârșitul filmului.
Pentru a găsi o poiană pentru a înnopta, o cotim spre o potecă înecată. Aici este o liniște întunecată și calm. Vuietul Ponîșului se stinge. Plutim încet printre două ziduri de brazi. Sub noi se văd șanțuri spălate de ape. În apa curată atârnă nemișcate conuri de brad. Pădurea se reflectă în sine. Se pierde senzația pământului ferm. În depărtare, dincolo de vârfurile și crengile lățoase ale brazilor, se răcește amurgul întins, de un roz intens.
Ponîș, care în vară avea lățimea de abia douăzeci de pași, acum se revărsase așa de tare, că inundă păduricea de brazi de pe malul opus cât cuprinzi cu privirea. Era o primăvară târzie și prietenoasă. Apele topite de pe pantele munților, din păduri năvăliră într-un șuvoi compact. Șuvoiul acesta ducea repede crengi rupte, bucăți tocite de gheață, bucăți de mușchi și iarbă, frunze încă neputrezite, bucăți de scoarță, iar>bă neagră. Pe trunchiurile copacilor se formaseră fuste din coji de tei cenușii. O spumă murdară se întindea de-a lungul curentului iute, făcându-se cocoloașe deasupra vârtejurilor. Ponîș era tulbure ca samogonul.
Rucsacurile noastre sunt golite, iar lucrurile sunt aruncate printre mestecenii anemici. Îi învăț pe șmecheri cum să aranjeze corect lucrurile. După ce și-au pus vestele de salvare, șmecherii, înjurând, merg posaci pe mal, ducându-și țoalele când într-o grămadă, când în cealaltă. Abia reușim să terminăm într-o o oră și jumătate.
— Și acum avem nevoie de niște nuiele pentru carcasă, le spun.
Șmecherii stau bosumflați grămadă și fumează furioși. Eu fluier fals, jucându-mă cu toporul. În cele din urmă în mulțimea bosumflată se naște un mormăit posac care treptat se transformă în niște ocări violente. Șmecherii au decis cine să se ducă după nuiele. În cele din urmă din grămadă zboară în patru labe, cu fundul la înaintare, Tiutin, se ridică, ia toporul de la mine și, icnind, adus de spate, se duce în mesteceni. Toți stau jos, așteaptă, tac, fumează. Și eu. Tiutin se întoarce cu o mână de crenguțe subțiri de pin.
— Sunt mult prea slabe, zic. Este nevoie de unele mai rezistente.
— Ei, drace, Jertfă, du-te din nou după pari!, urlă Gradusov.
Fetele se duc într-o parte și, întorcându-se cu spatele, se așează pe mal. Șmecherii stau culcați. Eu fumez în tăcere. Tiutin stă mai încolo în tufișuri, ca un cerb.
— Bine, zic. Hai să fie carcasa din nuiele subțiri. Dar țineți cont: v-am avertizat că se pot rupe.
Le explic cum să construiască un catamaran. Le arăt cum să umfle gondolele. Tuturor li se pare deodată că este cel mai ușor lucru. Gradusov, Demon și Ovecikin vin repede la mine. În groapă Gradusov pune mâna pe pompă și-i lovește pe toți cu ea în cap. Ce să spun, las să le umfle Gradusov.
Îi învăț să împletească rama. Toți se uită la mine cu un presentiment sumbru, adunați în semicerc și cu mâinile în buzunare. Tac. Eu împletesc. Toți se uită. Eu împletesc. Toți se uită. Zic:
— Omul poate privi la nesfârșit trei lucruri pe lume: focul care arde, un scuipat care cade și munca altuia.
Borman, scrâșnind greu, se așează pe vine și pune și el mâna pe funii. Fără chef i se alături Cebîkin, care oftează și el. Apoi tristul Ovecikin. Demon și Tiutin continuă să stea întinși în mestecăniș.
Catamaranul se construiește, chiar dacă încet. La rama instabilă făcută din nuiele subțiri legăm cele patru gondole, câte două pe rând. Apoi întindem plasa, fixăm odgonul și deja amical ne lăsăm vasul la apă. Toți îl privesc gânditori.
— A ieșit ceva erotic, zice Cebîkin.
— La noi în sat un băiat a tot mers cu o barcă gonflabilă și s-a înecat, spune încet Tiutin.
Toți tac multă vreme.
— Ei, tâmpitule, spune în cele din urmă Gradusov.
— Ei, luați-vă locurile, le propun. Al meu este în dreapta, la cârmă.
În dreapta la cârmă este locul comandantului. Nu știu de ce, șmecherilor li se pare că locurile la cârmă sunt de două parale, cele boierești sunt numai în față. Gradusov cade cu fața în jos pe partea din față a gondolei din dreapta, o cuprinde cu mâinile și urlă că o să le distrugă tuturor joagărul. Cebîkin și Oveckin îl iau de acolo. Tiutin sare în jur, până ce cizma lui Gradusov îl lovește din întâmplare în plex. Tiutin se așează pe jos cu fața în sus și tace. Cât timp Cebîkin și Ovecikin îl trag de picioare în toate părțile pe Gradusov, Borman se fixează repede și priceput în partea din față a gondolei din stânga. Demon, priceput, își fixează boarfele în spatele lui Borman. Apoi toți patru îl smulg până la urmă pe Gradusov, care se zbate. Cebîkin ocupă abil locul din față dreapta, iar Oveckin locul din spatele lui Cebîkin. Gradusov se smulge din mâinile lui Borman și ale lui Demon și începe să smulgă de pe catamaran rucsacul lui Cebîkin, legat bine de carcasă. Din nou toți îl alungă pe Gradusov și-i strigă că alcoolicii stau la cârmă și nu mai protestează, ca, de exemplu, Geograful. Gradusov scuipă furios pe rucsacul lui Cebîkin și se duce la cârmă.
Le ajut pe fete să se instaleze — pe Liuska în fața lui Gradusov, iar pe Mașa în fața mea. Tiutin, revenindu-și, se ridică și vede că i-a rămas numai locul de la mijlocul catamaranului. Trebuie numai să aleagă unde să stea, în dreapta sau în stânga.
Tiutin ia vâsla, se cațără, nu se știe de ce, pe o movilă și mult timp, gânditor, își agită vâsla, tot încercând să vadă cu ce mână ar fi mai ușor de vâslit. Se pare că mai comod este cu stânga. Își pune rucsacul pe gondola din stânga. Gradusov amenință că, dacă o să vadă în fața sa capul Jertfei, imediat o să-l trosnească dracului. Tiutin, oftând, se târăște supus pe gondola din dreapta. Lupta se calmează.
— Și acum, le spun, trebuie să mergem după lemne pentru masa de prânz.
Șmecherii stau nemișcați în mestecăniș — răi și tăcuți. Fumează.
— Băieți..., îi roagă plângăreț Liuska. De ce sunteți așa... Borman...
— Și de ce dracului eu?, se enervează Barmin. Mereu: Borman! Borman!... Ce, sunt cel mai priceput? Uite, să se ducă Demon!
— Nu pot. M-am tăiat la mână. Uite, priviți.
— Ce-mi bagi grebla ta în mutra mea?, urlă Gradusov. Mai tacă-ți gura! Și eu m-am lovit la picior! Și ce-i cu asta?
— Piciorul nu e mână, nu poți să tai lemne cu el.
Cearta izbucnește cu o nouă patimă. În curând toți urlă, se bat în piept, își atuncă toporul unul altuia și-și arată rănile. Tiutin se îndepărtează treptat spre tufișuri.
— Viktor Sergheevici, spune Mașa obosită. Doar vedeți, n-o să facă niciun foc... Poate să luăm numai o gustare?
— În primul rând, răspund, deja au mâncat tot ce au luat de acasă...
— Eu nu am mâncat, se bagă repede Liuska.
— În al doilea rând, continuu, mai răbdați puțin, fetelor. Așa trebuie. Iar în al treilea, să mergem în pădure și să mâncăm toți trei plăcintele Liuskăi.
— Nu este bine în trei, spune ferm Mașa. Dacă este să împărțim, atunci cu toți.
— Mașa, îi spun. Nu încerca să mă înțelegi, pur și simplu crede-mă. Apoi o să vezi chiar tu că am dreptate.
Mașa tace tulburată.
— Păi vă crede, zice Liuska, numai că vrea să iasă în evidență.
— Proasto, răspunse Mașa înroșindu-se.
Ne ducem noi trei în pădure și mâncăm acolo. Sandvișurile Liuskăi, vafe și chipsuri. Când ne întoarcem, după jumătate de oră, șmecherii, în poziții pitorești, stau întinși pe mal.
— Uite lemnele..., îmi spune printre dinți Gradusov și cu vârful cizmei îmi împinge o grămadă mică de crengi de mesteacăn tăiate.
Ridic o bucățică de lemn și o îndoi ca pe o potcoavă.
— Astea nu sunt lemne de foc, sunt niște funii umede, le spun. Mai mult, sunt și puține. Și unde este proțapul pentru foc? Unde este bara? Unde sunt ceaunele cu apă? Unde este focul?
Șmecherii nu răspund.
— Așa deci, trag eu concluzia. Ca să găsim un loc unde să înnoptăm, o să plecăm chiar acum. O să luăm micul dejun și prânzul chiar la cină.
Și pornim. Am așteptat așa de mult să pot da un conținut real acestor cuvinte: am pornit. Cu încheieturile, tâmplele, vârfurile urechilor simt prospețimea umedă a aerului. De la fiecare vâslit pe apa galbenă se formează două vârtejuri și modelul lor seamănă cu relieful unui capitel ionic. Ghearele tristeței care un an întreg au ruginit în sufletul meu se desfac încetișor. Mi se pare că pentru prima dată după o mare perioadă de timp mă mișc pe un drum care mă duce spre bucurie.
Șmecherii au uitat deodată că sunt flămânzi și obosiți. Erau înnebuniți de ideea că merg cu adevărat pe apă, pe un râu adevărat și în taigaua adevărată. Vâslesc întruna în toate direcțiile și râd în hohote.
— Ce erotic!..., bolborosește înnebunit Cebîkin.
Ponîș se rostogolește repede printre păduricile de brazi — un drum strălucitor, chihlimbariu în lumina amurgului, printre două garduri înalte, negre. Deasupra râului este larmă — foșnesc tufișurile, spațiul răspunde cu un vuiet. Pe lângă noi, foarte aproape, licăresc niște cetini de brad. Seara a accentuat toate culorile, a pictat cozile și înotătoarele norilor cu culori de pești tropicali. O margine sălbatică a cerului, cuprinsă de foc, ne privește fumegos și orbește prin vârtejul fără fund al soarelui. Barca gonflabilă și mâna de oameni de pe ea se află în mijlocul unui ocean amenințător din taiga. Este ca un cuțit ținut la gât, ca prima iubire, ca ultimele versuri.
— Geografule, și ce mai este acolo, înainte?, întreabă Borman. O casă?
— Poate Perm?, presupune cu speranță Tiutin.
— O să ajungem acolo și o să vedem, zic.
— Drace, doar sunt niște stânci!, strigă Cebîkin.
Mergem înainte pe un arc lung. Și uite, după cotitură ne ies în întâmpinare, de sus, niște pereți de piatră. Brădetul se dă într-o parte, ca o perdea. Nu este pur și simplu uriașă, este o stâncă pur și simplu gigantescă, ca un dinozaur cu creastă ce stă în iarbă, stă întins pe malul stâng, în hățișurile pădurii de brad. Cebîkin fluieră prelung de groază sau de entuziasm. Cu un asemenea șuierat cade bomba. Șmecherii nu mai vâslesc, holbați la mormanele de piatră.
Pe fundamentul general de piatră de-a lungul căruia zboară Ponîș, se înalță două stânci strâmbe. Cea din stânga are trei dinți, iar cea din dreapta patru. Este între stângi, ca un burghiu fantastic se înșurubează în sus, umflându-se la vârf, un turn îngust, știrb — Degetul Dracului. Șapte vârfuri — Șapte Frați, stânca celor Șapte oameni. Lăncile brazilor sunt înfipte în coastele Fraților.
Ponîș ne atrase lângă stâncă. Ne ridicăm toți capetele. Este o zidărie grosolană. Spărturi vechi. Arcurile straturilor de piatră parcă se crapă sub presiunea unei greutăți incredibile. Crăpături și spărturi acoperite de resturile jgheaburilor de primăvară și de licheni cafenii. Din crăpături, ca niște țevi ale unor puști ce se ițesc din ambrazuri, se văd trunchiuri rupte ale unor copaci căzuți de sus. Și mai sunt și limbile de fărâmituri de piatră, și mormanele de lemne căzute în spațiile înghesuite, și fermitatea moartă a monolitului dincolo de crengile brazilor uscați. Și pe culme, la o înălțime amețitoare, este o fâșie de coroane de pin, purpurii în lumina amurgului.
Și deodată Borman începe să urle, trăgând febril din vâslă. Îmi cobor privirea de la culmile munților spre râu. Mi s-a ridicat părul în cap. Ponîș, lângă stâncă, parcă se împiedică de o placă lungă de-a curmezișul albiei și se dă de-a berbeleacul.
Apa strălucitoare se rostogolește pe suprafața plată a plăcii și, ca un cuțit, se înfige în kașa înspumată, clocotitoare din care țânșnește o fântână de stropi. Catamaranul intră într-o parte a șuvoiului. Peste o clipă o să ne răstoarne.
— Bordul stâng, vâslește!, urlu.
— Toți odată!, urlă Borman.
— Ceba, căscatule, te omor!, urlă Gradusov.
— Înapoi!, urlă subțire Cebîkin.
— Întoarce!, zice Oveckin.
— Haaaai!, îndeamnă Tiutin.
Eu tot țin ritmul, tras în spate cu tot corpul și răsucind cu vrful cizmelor bara de legătură a carcasei. Patul vâslei pârâie de încordare, iar de sub pală se târăște o spumă. Catamaranul tresară, întorcându-și botul de hipopotam în întâmpinarea obstacolului. Mi se pare că în spatele meu, de încordare, se rup funiile. Intrăm în oglinda orbitoare în lumina amurgului a șuvoiului și o pornim înainte în jos pe șuvoi.
Bolborositul alb îi înghite pe Borman și Cebîkin, apoi pe Demon și Ovecikin. Catamaranul se îndoaie la mijoc și chiar prin huruitul apei care ne împresoară aur pârâitul carcasei care se rupe. Șmecherii ies din apă, iar o limbă de spumă se rostogolește peste Tiutin și se sparge de genunchii Mașei și a Liuskăi. De parcă ar fi primit un ghiont, catamaranul umed zboară de pe prag, lovindu-ne ușor pe mine și pe Gradusov peste cizme.
Și atunci văd că Tiutin deodată începe să se cufunde încet în carcasă. Tiutin tace. Pe față îi rămân numai ochii de o dimensiune care te sperie și gura mică, strânsă tare. Carcasa s-a spart chiar la mijloc, unde se îmbină cele două perechi de gondole, adică sub Tiutin. Și acum catamaranul se desparte încet în două.
— Ține-l pe Jertva!, urlă primul Gradusov.
Mașa, Liuska și Ovecikin îl prind deodată pe Tiutin care iese din carcasă până la brâu, ca Ivan Fiul Vacii din pământ. Acum Tiutin este singura verigă de legătură între cele două jumătăși ale catamaranului nostru. Atârnă între ele până la piept în apă, ca un lacăt de hambar între cele două bucăți ale ușii.
— La mal!, comand.
<...>
Culmea Șapte Oameni este un platou acoperit de pini. Coboară lin spre dinții Fraților care atârnă deasupra râpei. Între dinți se află un labirint în trepte de crăpături strâmbe, acoperite de mușchi, peste care s-au prăvălit copaci. Ieșim la marginea râpei.
Jos este un hău îngrozitor. Înainte, până la orizont, se revarsă întinderea taigalei. Taigaua este de un azuriu cețos, se ridică spre orizont ca niște valuri line, leneșe. Și nu sunt nici stânci, nici râuri, nici poteci, nici așezări — numai o blană otova, fumegoasă.
— Ce erotic!..., bolborosește Cebîkin privind triumfător.
Chiar în fața noastră se ridică mut idolul îngrozitor al Degetului Dracului. Ți se pare că se ridică direct din adâncul solului săpat, de la dinozaurii îngropați în stratul gros de oase. Te hipnotizează ca o cobră ridicată. Îi simt privirea tăcuită, oarbă, neomenească prin pleoapele de piatră lăsate.
— Ptiu, cum se mai uită..., se zgribulește Liuska.
Șmecherii trec mai repede pe lângă stâlpul de piatră.
— Geografule, dar putem intra în crăpăturile astea?, întreabă Ceba.
— Băgați-vă, le dau voie. Numai să nu faceți tâmpenii pe acolo...
Cebîkin dispare într-o crăpătură. Ceilalți, nu se știe de ce, nu se grăbesc. Pe neașteptate Cebîkin apare pe unul dintre dinții Fraților.
— Ehei, tâmpiților!, urlă el și dă din mâini.
— Dă-te jos imediat!..., strigă în cor, îngrozite, Mașa și Liuska.
Dar Cebîkin, râzând în hohote mulțumit, se cațără și mai sus, dispare după pietrele ieșite în relief, coboară în adâncituri, apare din nou, târându-se pe stânci ca o muscă. Cu un ghem de gheață în burtă îi urmăresc deplasarea. Mi-e frică și să nu tresar, de parcă așa l-aș putea arunca jos de acolo. Șmecherii scrâșnesc, strângându-și instinctiv pumnii și încordându-și mușchii. Liuska își acoperă fața cu mâinile. Cu mâini temurătoare îmi bag în gură o țigară cu filtrul în afară și o aprind, fără să observ nimic. Cebîkin se urcă pe ultimul dinte, cel mai înalt, ascuțit și inaccesibil. Urlă ceva, își agită căciula, se întoarce cu fundul spre noi și se bate peste el.
— Ei, asta e tot, i-a venit sfârșitul lui Ceba!, mârâie printre dinți Gradusov.
— Acolo este o peșterăăă!..., se aude până la noi strigătul lui Cebîkin.
Apoi coboară repede și abil și undeva, la jumătatea drumului, se întoarce pentru a ieși mai repede la peșteră.
— Haideți să mergem și noi în peșteră, le spun șmecherilor. Uite acolo...
Coborâm în crăpătura acoperită de mușchi, umedă, rece și întunecoasă. Se prăvălește în jos abrupt și larg. Șmecherii se țin cu mâinile de pietrele umede, alunecă pe acele de conifere putrezite și pe bârnele lunecoase. Din loc în loc trebuie să sară de pe niște pietre nu prea înalte. Șmecherii le prind jos pe fete. Mașa azi pur și simplu nu mă bagă în seamă.
Merg ultimul și mă gândesc la asta. Deja nu-mi mai este rușine pentru ce s-a întâmplat ieri și mă deranjează că Mașa nu mă bagă în seamă, dar poate și din cauza neplăcerii fățișe. Mi se pare că în suflet zidit-o pe Mașa cu niște cărămizi, precum o fereastră într-un zid. În suflet este numai un curent ușor de la o nouă gaură undeva în regiunea inimii — de acolo am luat cărămizile.
Înainte și jos se vede Cebîkin.
— Vino încoa, țapule!, urlă furios Gradusov.
— Ia mai lasă-mă!, îl sfătuiește Cebîkin și, râzând în hohote, aleargă în spatele unei stânci.
În cele din urmă ajungem pe o platformă netedă, goală. Deasupra ei, în perete este gaura triunghiulară a peșterii. Șmecherii se cațără spre intrare și se uită.
— Acolo este o râpă, spune Ovecikin.
— Și cum a coborât Cebîkin?, se miră Liuska.
— Bu-bu-bu-bu!, se aude vesel explicația din peșteră.
— Aha, aprobă sceptic Borman. Totuși nu sunt toți niște macaci.
— La noi în sat un băiat s-a tot cățărat așa pe stânci, a căzut și s-a făcut praf, spune Tiutin.
— La voi în au au mai rămas oare băieți în viață?, întreabă Mașa.
— Știți unde a intrat Ceba?, întreb. În vechime peștera asta era...
— ... closet!, șoptește Gradusov și fornăie.
— ... un altar, și aici, pe platformă, se aflau idolii.
— Ce altar?, se miră Liuska. Oare aici a locuit cineva?
— Aici au trăit popoare mari despre care omenirea a uitat de mult. Aici au fost cetăți, canale, altare. Au fost prinți, preoți, cititori în stele, poeți. Au fost războaie, orașele erau luate cu asalt, triburi puternice se luptau pe viață și pe moarte în mijlocul stâncilor. De toate a fost. Și s-au dus.
Șmecherii ascultau neobișnuit de atenți. La orele de la școală nu mai văzusem așa ceva. Înțeleg după ochii lor că simt. Desigur, ca și mine, au simțit la Degetul dracului privirea nevăzută și inexplicabilă. Și uite, acum lângă picioarele lor pământul parcă a început să vorbească. Până în adâncuri, până la oasele îngropate ale dinozaurilor deodată acesta s-a dovedit a fi plin de sens, sânge, istorie. Această spiritualitate respiră din ea și se ridică spre cer, pătrunde trupurile precum radiația în pământurile Cernobîlului. Taigaua și stâncile dintr-odată au încetat să mai fie sălbatice, un loc uitat de lume fără niciun nume în care se cufundă sate uitate de lume și lagăre din Gulag. Taigaua și stâncile deodată au devenit ceva important în viață, mai important și mai necesar decât multe, dacă nu decât toate.
— Geografule, vorbește mai tare, se aude strigătul lui Cebîkin.
— Mai bine coboară!, strigă la el Borman.
— La dracu, o să vă bateți!... Geografule, mai tare!...
— Arheologii au făcut săpături aici, le povestesc ce citisem și auzisem despre Șapte oameni, au găsit numeroase oase de animale aduse ca jertfă și vârfuri de săgeți...
— Hei, Jertfă, ce-i cu tine, ți-ai pierdut oasele?
Gradusov îl împunge într-o parte pe Tiutin.
— Am găsit! Am găsit!, urlă entuziasmat din adâncul peșterei Cebîkin. Am găsit un vârf de săgeată!
Șmecherii au început să se miște tulburați în fața peșterei.
— Ieși, monstrule!, strigă Gradusov. Nu-ți facem nimic! Pe cuvânt!
După un timp Cebîkin iese și-mi întinde o piatră lunguiață. Șmecherii se uită cu venerație la piatră, o ating cu vârfurile degetelor. Piatra este o spărtură obișnuită.
— Ce-i asta? Săgeată? Lance?, întreabă Cebîkin radios.
— Este o bucată împietrită de rahat de mamut, spun.
Părinții râd în hohote. Cebîkin bagă stânjenit piatra în buzunar.
— Pentru voi, tâmpiților, poate o fi rahat, spune el superior.
Plecăm înapoi în sus prin crăpătură. Eu merg ultimul. Băieții s-au întins înainte și au uitat de fete. Când vreau s-o ajut pe Mașa să coboare, ea se întoarce și mă îndepărtează cu privirea.
— Nu e nevoie!, spune ea cu răutate și, după ce tăcu puțin, adăugă: De fapt, nu vreau să mă atingeți!
După ce am mâncat de prânz, ne adunăm lucrurile pentru a pleca pe apă. Borman mă consultă pe furiș. Și Mașa nu mă bagă în seamă. Ea face asta nu demonstrativ, lucru care înseamnă o anumită atenție. Ea nu mă observă, așa cum un om nu observă că are șiretul desfăcut. Dar sunt liniștit. Știu că Mașa e a mea. Numai că nu știu ce să fac cu ea. În destinul meu nu văd niciun loc pentru ea. De aceea îmi pare rău. O iubesc. Și sunt bucuros, cu o durere grea, că acum suntem în drumeție. Drumeția este un fel de rezervație a destinului. Când îmi fac rucsacul lângă cort, aud că Mașa discută cu Ovecikin. Sunt amândoi în cort. Li se pare că pereții îi separă de lume.
— Azi nu te înțelege nimeni..., spune precaut Ovecikin.
— Sunt în ordine, răspunde ferm Mașa. Ia mâinile.
— Este din cauza Geografului?
— Nu te privește pe tine.
— Și cu mine cum rămâne?, întreabă în fine Ovecikin după o pauză.
— Hotărăște și singur.
Îmi pare rău de Ovecikin. Mașa are un caracter mult prea puternic. Este cu totul altceva Liuska. Când am coborât de la Șapte Oameni ea a alunecat pe o pantă și apoi a început să se plângă și să ceară ajutor.
— Bine, hai că te duc eu, fu de acord Borman.
A pus-o pe Liuska pe umeri și, scrâșnind din când în când din dinți, a dus-o în tabără. Bine că până acolo erau numai vreo două sute de metri.
— Gradusov, tu ești azi de serviciu, îi amintește Borman la masă.
— Du-te și spală ceaunele, îl susține Liuska ce se învârte în jurul lui Borman.
— Mă plictisesc de unul singur!, muge Gradusov. Să curețe și Geograful!
— El a făcut de serviciu pentru tine la micul dejun, tu dormeai.
— Nu mă interesează! Trebuia să mă treziți! Și, de fapt, Berman nu este șeful meu! Am fost împotriva lui!
— Păi l-a ales majoritatea, deci el este comandantul!
— Atunci n-are decât majoritatea să spele ceaunele!... Și de ce ai mai dat și tu comanda, din moment ce el este comandantul? Mori de nerăbdare — atunci comandă-l pe Borman al tău, nu pe mine, ai înțeles, Mitrofanovna?
— De ce Borman al meu?, spuse nedumerită Liuska.
— Păi doar te duce în spate, ca un sac cu căcat...
— Și ce dacă m-am îndrăgostit de el?, se enervează Liuska. Și tu ești invidios, pentru că ești roșcat și ai nasul așa!
Liuska își desface tare mâinile.
— De-aș avea de ce să-l invidiez!, strigă furios Gradusov și ia ceaunele.
— Ei, drace, dar n-are decât, te iubește, nu-i pare rău de căcat!
Demon se sperie când vede o asemenea luptă în jurul Liuskăi. Încearcă să se bage, dar nu-l bagă nimeni în seamă. Atunci leneșul Demon, disperat, se hotărăște să facă o faptă de eroism. După masa de prânz îi raportează Liuskăi că i-a legat rucsacul de catamaran.
— Vai, mulțumesc!, se bucură în treacăt Liuska și strigă imediat: Borman, dar de ce aruncă cu noroi Gradusov?
Gradusov mege furios, se leagă de orice, tot lovește lucrurile. În cele din urmă, înainte de plecare se dovedește că nici nu este gata. Merge prin poiană și urlă:
— Borman, unde este ruscacul meu? Mi l-am făcut primul!
— Uite rucsacul tău, dă liniștit din cap Borman spre un tufiș.
Gradusov trage rucsacul și-l aruncă disprețuitor pe jos.
— De fapt este unul de două parale, nu este al meu!
— Este al meu..., piuie încet Liuska.
Demon zâmbește neajutorat și ridică din umeri. Cu chiu cu vai am plecat.
Din nou plutim pe apa galbenă, beată a Ponîșului. Din nou zboară pe lângă noi pădurici de brad inundate. Norii joși se târăsc dezordonați deasupra taigalei. Fâșiile lungi de cer albastru-purpuriu se târăsc în depărtare. Pe niște culmi înalte, plate, pe care cade lumina soarelui, pădurea strălucește ca niște malahit strălucitor, puternic. Pe pantele muntoase se văd din depărtase, albe, niște stânci înghițite de păduri. Stânci mari de piatră, scunde, turtite, ies din când în când din hățișuri spre râu, ca niște animale la adăpat. Apa ne poartă, aleargă pe lângă noi maluri, și linia care separă cerul și pământul când tremură nervos pe vârfurile ascuțite ale brazilor, când se ridică ușor și coboară sub forma valurilor moi ale munților, precum respirația liniștită a pământului.
Spre seară lângă maluri încep să se întâlnească copaci doborâți la pământ de spargerea ghețurilor. Sunt neliniștit. Asemenea „piepteni” căzuți de-a curmezișul râului pot să ne străpungă pur și simplu gondolele. Văd în față un pin lung care, ca o arcadă triunghiulară, s-a aplecat deasupra șuvoiului. Este suficientă o rafală de vânt ca pinul să se prăbușească și să ne bareze drumul, ca o barieră. Mă ridic în picioare pe catamaran și mă uit în față. Văd un brad, doi, trei, încă vreo câțiva prăbușiți în apă.
Lucrurile nu stau deloc bine. Plutim sub pin ca sub grinda unei porți. Poarta asta ne duce în împărăția copacilor doborâți.
Catamaranul ocolește un pieptăn, apoi, zgâriindu-l cu bordul, un altul. Borman comandă clar, fără nervi. Dar al treilea pieptăn îl agățăm cu cârma. Gradusov se luptă cu labele bradului și se smulge din ele roșu, lățos, zgâriat tot.
— Tâmpitule!, urlă el la Borman. Vezi și tu unde comanzi să mergem!
Și imediat ne rostogolește pe un alt brad.
— Lăsați-vă toți cu fața în jos, înainte!, strig.
Echipajul, precum musulmanii la rugăciune, cade cu fața în jos. Intrăm repede pe sub brad. Crengile rupte ne zgârie creștetele, spinările, rup pânza de cort care ne acoperă boarfele. Îmi intră pe sub guler ace uscate de conifere, rumeguș. Ponîș se rostogolește violent în partea cealaltă a trunchiului.
— Atențieeee!, strigă deodată epuizat Cebîkin.
Acum lovim cu bordul o perie de mesteacăn.
— Împingeți cu vâslele în el!, urlu.
Forța curentului este așa de mare, că vâslele mai că nu ne scapă din mâini. Distrugând cu bordul crenguțele, ne înfigem în coroană. Mă agăț cu mâinile de ramă și cu picioarele primesc lovitura trunchiului. Împing cu toată puterea în el, să nu fim atrași în pieptene. Este mult prea jos și pur și simplu ne va trage pe toți în apă, ca un cuțit al unui buldozer. Din cauza împotrivirii noastre Ponîș parcă înnebunește. Într-o clipită se ridică ditamai valul, sfredelind, de-a lungul malului stâng. Gondola din stânga se ridică deasupra lui. Ne înclinăm spre dreapta și valul tot de împinge spre mesteacăn.
— Tiutin, Mașa, repede pe bordul stâng!, comand. Puneți-vă toți vestele de salvare! Ovecikin, taie crenguțele mai mici de jos!
Ovecikin, cu toporul, trece repede pe lângă mine ca o umbră cenușie. Încalecă trunchiul și începe cu furie să-l taie în față.
— Ovecikin, înapoi!, strig eu.
Ovecikin tace. Fața i s-a albit. Pe frunte venele i se umflă ca unui bărbat. Toporul se mișcă în sus și-n jos. Așchiile mă înțeapă. Un părâit asurzitor, un pocnet, pleoscăit — este trunchiul tăiat care cuprinde catamaranul cu toate crengile, prăbușindu-se în apă. O fântână de stropi ne înghite pe mine și pe Gradusov. După ce s-a eliberat, catamaranul pornește repede înainte. Într-o clipită îl văd pe Ovecikin, care stătea călare pe trunchiul tăiat, rămas în urmă. Și după altă clipă Ovecikin, ca un liliac, sare pe catamaranul care pornește și cade cu pieptul pe cârmă. Eu și Gradusov îl tragem din apă. Ponîș ne duce mai departe, liberi și înnebuniți.
— Ce-i, ai înnebunit?!, urlă Gradosov la Ovecikin. Ce, ești Buratino care nu se îneacă?!
Mașa se uită la Ovecikin cu niște ochi întunecați, serioși.
— Doar ne-a salvat!..., spune cutremurată Liuska.
— Încă un pieptăn!, strigă peste zece minute Borman.
Acum, baricadând râul, avem de-a face cu un pin vânjos, cu crengi mari. Apa clocotește în crengile ei, valurile înspumate sare peste trunchiul lângă care se rostogolește și se adună tot felul de gunoaie plutitoare. Putem trece de acest pieptăn numai dacă ne tragem catamaranul prin sălciile de lângă mal.
— Bordul stâng, vâslește!, comand.
Ne băgăm serios în tufiș. Tragem de crengi din toate puterile, dar catamaranul nu intră mai departe. Măsor adâncimea cu vâsla.
— Ce vă holbați așa?, le strig eu furios șmecherilor. Dați-vă jos pantalonii, o să-l împingem!
Borman începe să-și dea jos cizmele fără a scoate vreun cuvânt.
— Unde vă duceți, la dracu!, urlă Gradusov. Stați jos, nu vă năpustiți!
În pulovăre, în chiloți și cizme ne lăsăm în apă și apucăm carcasa. Frigul, ca un vampir, ne pătrunde în corp. Aici apa este puțin mai sus de genunchi.
— Tu unde te bagi?, urlă Gradusov la Tiutin. Ce mai ajutor, drace, cinci kile împreună cu patul!...
— Unuu!..., comand. Unuuu!... Hai!
Toți șapte tragem catamaranul printre ierburi pe lângă pinul căzut. Catamaranului este foarte greu, ca un elefant mort. Mlădițele goale ale sălciilor îți zgârie picioarele. Alunecăm pe rădăcini. Cebîkin și Borman cad împreună, dar se ridică și trag mai departe.
— Așa și-au tras bărcile lor și oamenii lui Ermak..., spun eu răgușit.
În cele din urmă putem să urcăm. După ce se scutură, șmecherii își pun pantalonii chiar peste chiloții uzi. Vânăt la față, Gradusov urlă:
— Mitrofanova! Fă-mi rost de un flacon și de niște izmene uscate!
— De unde?, se sperie Liuska.
— Acuma o să-ți spun eu de unde!... Doar stai pe rucsacul meu!
Liuska desface repede rucsacul lui Gradusov. Scoate niște funii, gheme de cablu, cutii de conservă, lumânări, mecanisme mărunte cu o destinație necunoscută, și toate acestea i le transmite îngrozită Mașei. În cele din urmă văd lumina zilei niște izmene uriașe verzi și o sticlă de vodcă. O desfac cu dinții, beau din sticlă și o dau mai departe. Pe frisoanele mele parcă se revarsă apă fierbinte.
— Înainte este un copac adus de gheață, spune pierdut Borman.
Ne înălțăm capul. De-a curmezișul râului se află un brad, iar de el este lipit un munte întreg de gheață. Tăieturile și muchiile lui strălucesc în soare — se pare că norii s-au împrăștiat deja. Și în stânga, și în dreapta sunt pădurici de brad inundate, prin care nu poți să te strecori. Nici pe sus, nici pe jos. Blocaj.
— Ce-i de făcut?, întreabă pierdut Borman.
— Kaput, spune Gradusov. Sfârșitul filmului.
Pentru a găsi o poiană pentru a înnopta, o cotim spre o potecă înecată. Aici este o liniște întunecată și calm. Vuietul Ponîșului se stinge. Plutim încet printre două ziduri de brazi. Sub noi se văd șanțuri spălate de ape. În apa curată atârnă nemișcate conuri de brad. Pădurea se reflectă în sine. Se pierde senzația pământului ferm. În depărtare, dincolo de vârfurile și crengile lățoase ale brazilor, se răcește amurgul întins, de un roz intens.
