Despre aurul încet al zilei noastre...
Despre aurul încet al zilei noastre
cântă în colțul de tuci o capcană
și crește spicul despuiat
în pâcla dimineții legănat,
unde goală stă pe un ac umbra
și plumbul obraznic flutura.
Când ieșim dincolo de pragul palid,
este întinsă brânza dulce a generațiilor,
deja strivită se strânge
și un vatman plânge
prin praful uscat ducând un tramvai
și cade o zăpadă rară în mai,
și miroase a ultimul seceriș.
Despre patria coaptă nu s-au cântat foșnitoare
toate cântecele — pentru cosaș și coasă
încă nu s-au cântat cântecele de laudă.
Când intrăm în pâcla zorilor udă
huruie un tramvai, ca o grenadă, în ungher,
în vagonul din spate oare nu noi suntem stingheri?
Stăm cu o copeică rece sub suliță
plecată, cu o cârpă înfășurată de viforniță,
în mijlocul acestui mai acoperit de zăpadă
drumul nostru era drept, fără tăgadă,
dar, se vede, cronicarul o pagină a rătăcit,
din cartea cerului și cosașul a tresărit,
ridicând coasa smucit.
