Zi cu vânt

Pe câți prieteni n-o să-i mai întâlnesc, băieți, tovarăși de-ai mei? Într-o zi cu vânt stau pe malul râului alb de la valurile ce se ridicau, se mișcau. Îmi aduc aminte: uite, în acel stejar, dorind să ne împărtășim cu veșnicia, noi, niște copilandri din Zatmacie, ne-am scrijelit numele cu cuțitele. Mă duc la copac. Ca niște cicatrici vindecate se văd literele trasate extrem de încrezătoare. Și deodată îmi dau seama: nu este beatitudinea vanității — năzuința simplă de a ne lega apropierea, prietenia. ...Iar valurile râului tot alungă și alungă cu o grijă neobosită mielușeii înspumați ca lemnul strunjit.