Răbdare, răbdare — uite ce mi-a mai rămas acum...

Răbdare, răbdare — uite ce mi-a mai rămas acum, când vine al pierderilor nisipos timp, vremea pustie de a arunca forțe și pietre. Și dacă o să spui: vino-ți în fire, întoarce-te, adună — sau ai uitat de crengile care cresc pe dedesubt? — o să-ți răspund: acum greutatea aceasta este prea mare pentru mine. Înfige-mă în pământ și păzește-mă ca pe un copac fragil. Știi cum este solul pe aici — nisip și granit. O să stai pe vine la umbră și o să rupi fagurii uscați ai rodiei — și acestea sunt zilele tale care abia se zăresc. Ce pline sunt de o fericire neobservată! Și le înghiți — postfactum, pe fugă, hoțește. Ce multe fapte de eroism prescrise sunt în plan, dar aici unde să învățăm noi să mergem pe apă neauziți? Cum să bem ofensa până la fund, până atingem cu buzele hainele dușmanului, doar el este mereu de cealaltă parte, râde de noi, aleargă ca o paiață pe perete! O, cum să crești fără să ocolești vreun obstacol?