Martorii acuzării

Când eram un copilandru, șuț începător, dus pentru prima dată la miliție, am aflat     că am la degete niște amprente care se deosebesc de ale tuturor. Pentru un hoț o asemenea originalitate era păgubitoare, un flagel, o nenorocire pe viață. Am încercat să tai desenul irepetabil de pe degetele mele muzicale, să-l mutilez, chinuindu-mă, de parcă eram torturat. Dar desenul distrus se manifesta în curând la loc, ca pe o bancnotă unsuroasă, cu o originalitate trădătoare. Atunci am apelat la cuceririle alchimiei interlope — îi hărțuiam pe martorii acuzării cu var, clorat de potasiu. Și, după o asemenea procedură, liniile blestemate se refăceau, ca niște dovezi ale unei conștiințe care nu se preda. ...Eu nu încerc să mă remarc nici prin țoale, nici ca mutră — de mult nu-mi place să se uite cineva la mine curios. Și numai în versuri încerc să nu semăn cu nimeni, ca în Instanță să fie luate drept amprentele degetelor mele.