Templul cu arcadă

În cetatea Sudak, de o iei în stânga
porții mari, pân-la cotul zidului
și în sus, deosebită, remarcată
la început deloc de-un gură cască,
ieșind dintr-un stâlp, ca dintele din gură,
singuratică, cu o cupolă boltită

deasupra octogonului cu gâtul gros,
această casă a Domnului, unde vin în șiruri,
cu guri deschise în rugăciuni de pace,
unii după alții, ca valurile la mal:
din stepele sălbatice au năvălit
adoratorii lui Mahomed

să cânte prelung „Lia illiaha illia-Lla”;
pe șubred drum, din valuri de Liguria,
călători aducători de artă
își rostesc sever și clar „Pater nostrum”
repetat în graiul mort;
cu „Șama Israel” cei alungați

din pământuri depărtate, mereu cu bocceaua
cu litere știute pe dinafară;
cuceritori ai spațiilor pe uscat
și pe mare, rostind „Tatăl Nostru”,
crezând în drumurile ocolite și semne;
moștenitori direcți ai scrierilor simple

ale lui Martin cel groaznic cu „Vater unser”;
venerând pe Cel de Sus cu o unică natură,
trăgându-se din idoli depravați din jurul
vechiului chei al lui Noe, spune pătimaș
„Hair mer”* și-și alină tristețea
Nesupusă rațiunii joase,

toți au fost cândva aici, dar acum,
la muzeul deschis de la opt la opt,
unde frescele, mihrab, inscripții în toate limbile
sunt pe pereți, intrarea este liberă
și Dumnezeu își pleacă la fel urechea
la rugăciunile oamenilor de tot felul.

* „Tatăl Nostru” în armeană, n. tr.