Pe șapte coline, în păduri de azur...

Pe șapte coline, în păduri de azur țarul-iarbă crește cu șapte frunze, sur, pe șapte coline șapte vânturi vântură și o frunză a ierbii este de purpură, a doua frunză este ca pelinul, dar nu este amară, ci albastră precum cerul. A treia frunză este roșietică, a patra albă, doar deasupra ei probabil a cântat Îngerul în grabă, dar în sunetul calului tropăind, al fluierului tâlharului temut, a cincea, cea verde, a apărut. Frunza a șasea de aur este un lăstar, a șaptea este aspră, precum din fața sobei hotar. Deasupra ierbii cântă tin-tin o pasăre, trebuie să culegi de Sfântul Ion plantele, în păduri azurii, la unire de râuri un om se ascunde sub ierburi. Iarba aceea crește din coastele lui, este numai o parte din avutul lui. Și, făcând în avutul lui o spărtură, să tai cu grijă o frunză, o frântură. La șapte coline, la șapte vânturi vitale ia-l pe om în mâinile tale, dragul de el, scoate-i inima, măiastră, rupe frunza — aceea albastră —, și în pieptul tău așaz-o și scrie versuri, procreează...