Peste case, case, case...

Peste case, case, case plutesc nori albaștri — uite, ei o să rămână cu noi pe vecie, pe vecie, pe vecie. Numai abur, în azur numai albeață deasupra mormanelor monolit... n-o să pierim nicăieri niciodată, suntem mai tari și mai delicați ca un granit. Cochiliile noastre las să se distrugă, geometria vieții pământești, — uită-te în jur, pe buze sărută-mă, dă-mi mâna, rămâi cu mine. Și când o să ne părăsim pe viață tu pe aripile tale să duci numai aburul, numai din azur albeață, albastru și albul din azu...