În teracota universului, plăcută, ca o sobă olandeză...

În teracota universului, plăcută, ca o sobă olandeză pe cinste, Răcoroasă ca șoldurile unei rusalce ce din iaz se întoarnă, Ca noaptea de Crăciun, geroasă și fierbinte, Argintie, ca apa în cupe de toamnă, — Cerurile se deschid ca o casetă, un lacăt de aramă delicat, Și în ziua multașteptată din răpciune Vor coborî în palmele tale din cerul mozaicat Stele, îngeri, peștișori, inimioare din chihlimbar, o minune. Și dacă în lumea de basm a teracotei apare un șoarece Și te va speria cu liniștea lui cenușie, va mușca, va scoate foșnete ciudate, Și în gât va începe să te supere melancolia cenușie a anginei, rece, Și va îndrăzni să tulbure mersul stelelor mozaicate, — O să deschidem aerisirea — las vântul cu draperiile să se desfete! — Și acolo, sus, în cer catifelat, Motanii înaripați ai lui Dumnezeu, norii ei o să-l prindă în mreje, Albi și azurii pe emailul imaculat. Și șoricelul va chițăi în dinții paznicilor, și ca pe o pânză de păianjen purpurie Vântul îl va răsuci pe cer în zborul argintat, Și uite, el s-a făcut deja o picătură de ploaie, o picătură sângerie, Las să cadă mai târziu în livada noastră, ca un fruct întârziat.