Sveta sau Ziua când am devenit bărbat adevărat
(fragment)
Dacă omitem greutatea îngrozitoare a bebelușului, botezul, făcut cu delicatețe la opt sute de kilometri de tatăl comunist și descrierea blocului natal din prefabricate de dincolo de izvorul Donului (uite-o, o buturugă rănită pentru tăierea cărnii, în dreapta intrării, mesele de domino de lângă barăci și mascații de la nunți, printre care în mod deosebit se remarca milițianul cu mustăți desenate), trebuie să începem cu faptul că vara trecută fetița mea (să-i spunem Aliss, ceea ce înseamnă „floare Alyssum”; Averill ar însemna „lupta porcului”, după ce a schimbat câteva mii de lire sterline de la mama sa, date pentru meditatori, pentru un număr uimitor, din două cifre, la rubrica „la examenul național unic” și nu a ascultat niciunul dintre sfaturile mele așa de încăpățânat solicitate, s-a pus la rând la bilete de loterie pentru comisiile de admitere la cinci universități.
La terminarea oricărei dintre ele pe Aliss o aștepta o sărăcie umanitară dură, îi prevestea tatăl, consumarea moștenirii părinților, o dependență supărătoare de soț (sunt lucruri și mai rele decât divorțul, copila mea!), cerșitul pe la intrările din spate ale restaurantelor după coji de pâine și curățenia camerelor colegelor bogate care la vremea lor au ținut cont de opinia părinților.
Ce-i mai rămânea bătrânului tată? Și așa cocoșat de o hernie de disc, o manifestare infernală a lipsei de măsură în sala de sport?
S-o însoțească. S-o aștepte lângă garduri, „bariere” și „cadre”, mușcând marginile de carton ale paharului golit — un espresso dublu! Să ghicească cum va ieși Aliss? Dacă deodată va fi tristă? O fi apucat să răspundă la toate întrebările? Fițuica este întreagă? Să-i dea mai repede de mâncare! Dar dacă deodată, în acest moment, floarea lui a văzut că lumea nu este construită drept, totul este plătit și răscumpărat și în locurile cele mai bune toți și-au făcut întregistrarea încă de acasă?!
În acele zile pline de chinuri stăteam, printre alții ca mine, în mulțimea tăcută, de parcă așteptam să mi se aducă cadavrul. Erau lăsați să intre studenții care prezentau adeverințe, ieșeau absolvenți care strângeau diplomele la piept. Se părea că sunt aceiași oameni care înghițiseră în spatele ușii o tabletă inutilă, fără nicio urmare, și cei cinci ani au trecut la fel de străini pentru Templul Științei (după ce s-au împărțit între ei „încă” și „deja”); o diferență de doar doi centimetri la înălțime și în poziția corupului — tulburarea celor de intră, indiferența celor care ies; și, într-o parte și în alta, s-au dus în toate direcțiile.
Eu, care toată viața de până acum am încercat s-o conving pe Aliss că notele, concursul, starea de spirit proastă nu au nici cea mai mică legătură cu Destinul, tipul și numele locului de învățătură și în urma mea se rostogolea o groază animalică (mi se părea: da, așa, uite astfel se soluționează acum viața și destinul) și îi șopteam laudă Domnului: ce fericire că nu mai sunt absolvent!
Primele au ieșit elevele eminente — urâte sau frumoase, dar care șchiopătau abia vizibil, privind disprețuitor, pieziș în jur: ce ușor a mai fost, chiar plictisitor! — pe ele nu le aștepta nimeni, prima mișcare în libertate era de a duce telefonul la ureche și a se strecura fără răspuns la întrebările gemute: Ce? Care subiect? Câți oameni sunt în amfiteatru? În urma lor au început să năvălească copii deloc simpli, neobișnuit de obosiți și obișnuit de liniștiți, erau întâmpinați de aghiotanți cu fundul mare cu cămăși roz, ieșind în întâmpinarea lor din adâncuri de „Mercedes”, sunând deja din mers: „Ce vom face în continuare? La care scară? A scris cu un pix violet!”, iar abia după aceea „masa principală”.
Îmi părea rău de provincialii mei: tineri în pantaloni călcați, pantofi fierbinți curățați lună, nasturele de sus al cămășii este deschis, dinți curați, părinți cu genți grele, chiftele în borcane, un pârâit rușinos de castravecior și ciocănitul cojii de ou pe vârful unui coș de gunoi din gard. Provincialii excesiv de veseli se adresau trecătorilor, șopteau mult timp într-o parte și-și împărțeau sarcinile înainte de a-l deranja pe portar: unde să mergem? Și când fața imperială le arăta cu dispreț: în direcția săgeții (unde mergeau localnicii fără să întrebe pe cineva), provincialii mulțumeau așa de tare și se bucurau, de parcă primul examen fusese dat, fusese făcut primul dintre pașii decisivi — un mare noroc!
Provincialii sunt infanteria ce se îndreaptă repede spre mitraliere, numai că invers: infanteria rămâne toată pe câmpul de luptă — din provinciali nu mai rămâne niciunul; o să plătească pe borduri, în capetele vagoanelor, pe umerii părinților: 0,5 puncte — atât i-a mai lipsit! — asediați de la primul pas spre gara Kursk de ticăloșii care îi urmăreau, întinzându-le fluturași: haideți la noi, la plată.
M-am ferit, m-am întors: cu spatele spre Facultatea de Jurnalistică, cu fața la Institutul Țărilor Asiei și Africii — de acolo era luată pe sus tencuiala, descoperind cărămida cenușie istorică, și pe acoperiș vântul legăna o tufă de mulți ani, dar oricum mi-am adus aminte... Iată ce, de fapt, stăpânesc oamenii, uite unde au rămas și se lovesc cu niște valuri grele acele săptămâni de toamnă: lângă privdor și imediat dincolo de prag; eram cuprins de milă. Cum să-i spui altfel? Emoție și durere ușoară. Da, acum sunt mai multe mașini parcate. Nu, nu țin minte mașini. Nici nu erau mașini! De la cei care ieșeau îndepărtam un strat de talaș de douăzeci de ani: ea? el? Cineva pe care să cunosc aici. De ce nu intri? Numai o dată am urmat-o pe Aliss înăuntru și m-a cuprins o flacără, un val greu de sânge. Absolvenții și susținătorii lor stăteau în fosta bibliotecă în stânga scării, facultatea este jerpelită, parchetul scârțâie. Am ocolit prin spatele scării; o „secție de instalare” — unde a dispărut sala de lectură a ziarelor? Chioșcuri cu alimente ca în beciurile de la gară, scara devenise în pantă, tăblițele „institut” — încă mai sus; am intrat în amfiteatru și el parcă mi-a șoptit: „316!” — tabla, o bucățică de cretă, aici am dat examenul de admitere și la masa de alături zâmbea cea mai frumoasă fată din lume. Și acum. Acum. Uns cu gel analgezic, un bătrân își ștergea creta de pe degete, de parcă se temea să nu lase amprente.
Aliss, am apărut la facultate în o mie nouă sute, în noiembrie, când anul întâi, adunat la cartofi, fusese deja împărțit în cei care vor pune ceasul deșteptător și cei care nu știu ce înseamnă bursă.
Proprietarii ceasurilor deșteptătoare se sculau „la primul curs”, „azi mă duc la al doilea”, așteptând în întunericul zorilor tramvaiul 26 care ducea niște spinări îndoite dur și cărucioare cu roți, și oamenii săreau, se strecurau, se lipeau, se îmbrățișau, se agățau, își strecurau piciorul drept sau erau prinși în uși sau, aplecați în fața viscolului, o luau pieziș prin curți în direcția stației „Akademiceskaia”, pe lângă cinematograful „Ulan-Bator”, unde în sala sufocantă duminica se adună numismații la festivalul orășenesc al mirosului de sudoare.
Părăseau facultatea abia la apusul soarelui, după ce-i conduceau până la metrou pe profesorii îndrăgiți și după ultimul pahar de smântână, seara, la cantină, se întâlneau la biblioteca căminului și, când ea se închidea, luau loc în sălile de lectură la etajele Facultății de Jurnalistică (de la unu la opt) sau făceau de mâncare la bucătărie, spălau, desenau gazete de perete, le scriau mamelor la Dnepropetrovsk sau urcau la etajul opt, la cele ce studiau solul, pentru a discuta în contradictoriu despre politică (de ce bărbații nu veneau la studiul solului este și astăzi unul dintre misterele de rău augur ale regimului comunist sângeros) și ele se bucurau așa de tare de orice companie masculină, că și acum roșesc, când o mamă virtuoasă și o mamă plină de abnegație recunoaște cu voce tare și fără rușine: eu am terminat studiul solului la Universitatea de Stat din Moscova! Cine se laudă cu asta???
Cei care nu puneau ceasul (veteranii din armată, veteranii din muncă și muntenii care desfășurau pe ocolite, prin „facultatea muncitorească”, politica națională a PCUS — triburi nerase! —, dormeau mult timp, dormeau aproape peste tot, cu zilele, și beau aproape mereu, uneori lucrau ca paznici, oameni de serviciu sau făceau tâlhării ușoare, erau exmatriculați, reînscriși, împrumutau bani, primeau musafiri, își pierdeau imaginea morală în primul corp unde locuiau psihologii, scriau declarații justificative în fața sectoristului și la universitate apăreau numai în sesiune, dar în principal dormeau, mâncau și beau și — nu știu cum să mă exprim pentru a fi exact —, pe scurt, aveau multe fete cunoscute. Cei ce nu puneau ceasul căutau aceste cunoștințe. Nu mereu cu succes. Dar permanent. Rezultă că trăiau în rai, strada Șvernik nr.19, corpul 2.
Ultimii ani ai puterii sovietice, adormiți și imobili, au făcut ca învățătura să-și piardă și ultimele urme de însemnătate, căutarea de funcții, respectul față de proprietatea de stat, respectarea legii, viața cinstită, servirea Patriei — nu, nimeni nu știa că în foarte scurt timp drumul spre justețea definitivă sub forma unei consum gratuit se va lovi de un perete și o să mergem înapoi, de aceea cei din urmă o să fie cei dintâi, dar toți simțeau cumva că nu avea sens să mergi. Puțin pionieria, mai mult comsomolul, cel mai bine armata (partidul nu ne mai așteptase, numai doi centimetri îi mai lipsiseră!) îi explicau omului: vrei să rămâi total în viață, eschivează-te și nu face nimic. Cu sânge puțin, fără să ieși în piață, dezleagă-te încetișor de porunca timpului, ca virgulele unui ciulin: trebuie să socotești, te rog, dar fă-o pe hârtie; votează dacă te obligă; dacă ești rugat, manifestă-te; dacă te obligă — du-te și moțăie în ultimul rând, dar ține frâul întins, dacă este ceva, eschivează-te, ia concediu medical, uită sau dormi și nu face nimic, nu te maturiza, rămâi fără griji și tânăr printre fetele care râd.
Uite așa s-a împărțit și anul nostru, când am apărut în primele zile de noiembrie la unitatea de învățământ, distrus de pierderea carnetului de comsomol. Încă am avut noroc, de la unitate am fost dat afară primul. Serviciul meu militar se desfășura în beciul statului major de pe Matrosskaia Tișina, în vuietul ventilației. Singura fereastră dădea într-un puț de beton în care se lăsau porumbeii să moară; zăpadă și frunze nu țin minte. Dormeam în același subsol, treizeci de metri înainte pe coridor și la stânga, după ce am îndurat timp de un an și jumătate invazia de șobolani și păduchi.
Dimineața, înainte de apariția ofițerilor și generalilor, mă duceam la toaleta de la etaj să mă spăl pe dinți, să mă spăl, să mai clătesc niște mărunțișuri (de porporții mari se spăla sâmbăta, în baia de la Medvejie oziora), sau la doi, dacă primul era ocupat de femeia de serviciu, sau la al treilea, unde se afla serviciul din spatele frontului.
Ziua aceea era deosebită — am cheltuit banii pe pasta de dinți. Ajunge să întind cu peria praful de dinți, pentru a economisi bani, după aceea nu mai poți spăla deloc bine urmele de pe mâini și față! În curând se va termina sărăcia oficială din armată, ne așteaptă o altă viață, așa de bucuros mă simțeam și am strâns cu respect tubul greu, îl apucasem cu degetele astfel încât să nu iasă în plus. Dar pasta nu ieșea deloc.
Se pare că gaura tubului fusese acoperită cu ceva strălucitor... un fel de folie — mai întâi trebuia s-o spargi, nu să apeși ca prostul. Uite, asemenea pastă se găsește la Moscova. Desigur, noi am rămas în urmă. Cu ce s-o sparg? Am scormonit cu degetul mic, am apăsat cu coada periuței de dinți — pelicula parcă se îndoise, dar nu se rupsese. Trebuia ceva ascuțit. Nu mai aveam deja timp să dau fuga în subsol după un cui, uite, acum o să dea buzna pe etaje lampasurile și căciulile de blană și mi-am dat seama că, dacă o să strâng tare tubul cu ambele mâini, pasta va depăși singură obstacolul și va ieși la suprafață. Desigur, m-am enervat ușor. Dacă vindeți o marfă scumpă, faceți-o să fie și comodă.
Strânsul trebuia să fie rapid.
Am ochit, mi-am întins mâinile în chiuvetă... Ca, dacă va fi în plus... Dacă deodată o să înceapă să picure, să nu fie pe jos...
Unu!
Nu cedează!
Încă o datăăăă!
A ieșit cum am presupus. Chiar în plus.
Da, tubulețul pur și simplu a explodat în mâinile mele!
De parcă înăuntru totul deja fierbea de mult, se umpluse și se înghesuise și trebuia să iasă la suprafață, tot, să iasă până la ultima picătură, până la ultimul strop — tot! — rămăsese numai să fac sul ambalajul și să-l arunc. Asta am și făcut. Uite, ai apăsat cum trebuie. Uite ce înseamnă „să te speli și tu o dată pe dinți”...
Am băgat peria în chiuvetă, să prind niște pastă pe perie. Dar nu era nicio pastă în chiuvetă! Nicio picătură. Se dusese toată undeva. M-am uitat în jur: ce să fie asta? Ca orice om care nu dormise suficient, căruia i se pare că vede tot, dar nu vede nimic... Și care se mai și ciocnise cu dispariția fără urmă a substanței în cotlonul de sub chiuvetă lângă cele trei cabine... Vizavi de oglindă... Deasupra gresiei maronii...
Parcă nu mă trzisem — era un vis prost, incredibil.
Și mai și era timpul să-mi iau tălpășița de la etaj.
Se pare că tubul fusese de fapt gol! Defect! Pur și simplu a plesnit.
Și deodată, deja anticipând ceva groaznic înainte de a începe să înțeleg, mi-am coborât privirea spre mine... O, cum să spun, Doamne!! Se pare că apăsasem așa de tare cu mâinile mele mari sărmana pastă, că ea țâșnise și explodase din tub nu în față, pe gât, ci înapoi, pe la coadă, țâșnise nu în chiuvetă, ci mi se lipise de burtă și uite așa, cu un strat gros, mentolat, îmi aluneca pe veston și făcea niște mustăți pe pantaloni.
Să fug! M-am curățit repede pe dinți după ce am înmuiat periuța în amestecul mirositor de pe burtă, mi-am înmuiat mâna de două ori sub robinet — m-am spălat pe față și mi-am netezit părul, mi-am luat lucrurile și am luat-o la fugă pe scară (trebuia, ca de obicei, mai întâi să trag cu urechea, apoi să ies), unde toți, imposibil de identificat, stăteau toți în poziție de drepți, pentru că se mișca unul — urca, pășea Mareșalul, comandantul trupelor noastre, înalt, hotărât, care nu privea niciodată în jur, ochii parcă îi lipseau pe de fața frumoasă, sculptată parcă nu aici, cufundată în meditații despre greutățile opoziției armatelor din țările Pactului de la Varșovia față de intențiile agresive... M-am dat înapoi, m-am învârtit, am stat puțin: și acum, acum ofițerul de serviciu de la Statul Major, colonelul G., renumit prin trădările prietenilor de armă — alcoolici, nu știu de ce — ,,în șoaptă, îmi repeta: mergi după el! Comandatul trupelor noastre a spus să mergi după el! Colonelul G. tremura, nu putea arăta cu mâna (în serviciul lui!) și repeta: după el! Imediat după el!
Ce-mi mai rămăsese de făcut? Să mă duc să-mi curăț cizmele și să caut cascheta sub pat? Un val monstruos m-a cuprins și m-a tras urlând, grăbindu-mă, drept în trâmbița Destinului ce răsuna amenințător — în anticameră; doi maiori adjutanți care încă nu se relaxaseră după salut, au strigat în cor: încotro? Am îngăimat aproape leșinat: tovarășul comandant a spus să intru și am sărit în prăpastie.
Mareșalul se afla mult în față, la vreo zece metri, lateral față de masă, parcă își schimba pantofii, eu, după ce am îndeplinit un salut de genul „soldatul cutare la dispoziția dumneavoastră”, m-am oprit lângă un glob de dimensiunea aparatului lansat de nava cosmică „Vostok”, în care revenise pe Pământ Gagarin.
De la 18 ani mareșalul se pregătea să bombardeze America, era interesat numai de bombardamente, și zborurile, și lansarea rachetelor, și uite, toate astea, mersul în formație, soldații și caporalii, depozitele de combustibil, uniforma de iarnă și cititul hârtiilor îl împovărau; nu am auzit niciodată ca mareșalul să înjure, să acorde atenție culorii bordurilor, întârzierii șoferului, venea și pleca în liniște; era prima și ultima noastră întâlnire.
Mareșalul se uită la mine cu atâta nedumerire și tristețe, că m-a străpuns: dar dacă ofițerul de serviciu a greșit? Dacă, deodată, comandantul trupelor noastre nu pe mine m-a chemat în hău? Și acum nu mai înțelege nici el de ce a apărut un militar și mă împiedică să-mi schimb încălțămintea, ofensând lumea supersonică, de dincolo de nori a mareșalului cu banalitatea înfățișării lui.
Purtam niște cizme vechi de mărimea 46 (vârful celei din stânga era puțin tăiat cu cuțitul) și mă puteam descălța cu o scuturare obișnuită a piciorului (cizmele mele dragi se pierduseră la „învățătură”, iar acestea gigantice mi-au fost date „temporar”, deja de un an și jumătate); de pantaloni nu mă nelinișteam (cei vechi fuseseră distruși de căratul de ciment la arest), dar cu două mărimi mai mari, cu șalvarii semănam bine cu un flăcău ucrainean, dintre cei ce fac spagatul transversal în salt, când interpretează dansuri naționale; în partea stângă a pieptului era prinsă insigna „Fruntaș în Forțele Militare aeriene sovietice”, în dreapta era umflat buzunarul unsuros cu portofelul, livretul militar (dacă nu mi l-or fi șutit!), fața era traversată strâmb de niște ochelari lipiți pe șaua nasului (stăteau strâmbi pentru că șurubul de la brațul drept se desfăcuse, căzuse și dispăruse și în locul lui pusesem o bucățică dintr-o agrafă de la cancelarie), în mâna dreaptă țineam periuța de dinți, prosopul și săpuniera, în stânga — șosetele și chiloții spălați bine și bine storși, neprevăzuți de regulament — trebuia să port obiele și izmene; pe burta mea se întinsese și voia să curgă amestecul alb răcoritor care semăna cu urma lăsată de o minge de fotbal. Nu am încercat să explic ceva: de ce? Doar nu suntem copii, ne dădeam deja seama că nimeni nu se gândește la tine în sensul „ce s-a întâmplat?” sau „cu ce te pot ajuta?”, pentru toți ești transparent — fiecare se gândește numai la el, armata te-a scăpat de gânduri inutile, de fapt, cine dracu are nevoie de tine? Poate așa merg eu mereu și așa mi se cuvine.
Fața comandantului semăna cu tatăl ucrainean. Numai că moș Nikita era bonom. Și prin firea liniștită și vorbirea de neînțeles cu mama. Baba Tania mergea mereu cu un batic gros, adusă de spate, fără să ridice fața boțită, care parcă plângea. Ea a murit prima, iar moș Nikita (pe stradă i se spunea în manieră ucraineană, Nîkita) chiar se supărase: „Nu putea să moară mai devreme, mi-aș fi aranjat și eu viața”, și a mai trăit singur destul de multă vreme, deși surzise și se uscase. În cincisprezece ani nu-l văzusem niciodată fără cascheta întâlnită la toate trupele și fără cămașa de ofițer, ca și cum făcea aluzie la trecutul de arme de tăietor de carne la piața de lângă gară. Și mai cusea papuci și cizme (rudele de la Urazovo îi aduceau bucăți de piele luate pe ascuns de la fabrică) și, cum s-ar fi exprimat azi, se remarca printr-o „cruzime de prisos la reglementarea obligațiilor financiare” în momentul în care la Valuiki împușcau stăncuțe și ciori pe care le fierbeau în supă, iar Nîkita își băga banii în imobiliare pe strada Voroșilov.
Acasă nimeni nu vorbea cu el în mod deosebit — fratele mai vesel al mareșalului repara frigidere, bea și pescuia, soția se ocupa de fata bolnavă. De aceea, dacă nu ploua, moșul, însoțit de câinele cu ochi exoftalmici Bimo se tot târa prin casa noastră, ajutându-se de un băț, — mult timp, ca un minut, aștepta înainte să pună un alt pas mici, nou — și o epuiza pe bunică cu aceleași întrebări (Da unde e Rita? Unde e Sașko?!” pe băncuță — îi era greu să urce în pridvor, și în vremurile noastre, în locurile noastre musafirii nici nu erau tratați cu ceai. Bunica striga să audă toată strada, ceilalți o luau la fugă și se ascundeau imediat ce crăpătura gardului lăsa să treacă o mișcare egală, târâtoare, a cuiva de mică statură, și bunica răbda: ruda noastră! — fiul ei se căsătorise cu fiica lui Nikita; o căsătorie la început inegală, dar inegalitatea s-a șters cu anii. Și acum se ștersese de tot — nu mai rămăsese nimeni, sunt singur deasupra acestui praf, demonstrez nu știu cui că ne-am ridicat și trăim la fel de bine ca și alții și ne-am fotografiat pe fondul Big Ben-ului. Dar voiam să demonstrez.
Adică bunicul meu s-a căsătorit cu sora mareșaului și mareșalul însuși, comandantul trupelor noastre, desigur, ar fi putut să audă de undeva, în linii mari, că datorită bunătății lui un soldat nu se dă mare în fața avioanelor de pe aerodromul Marî-1 și nu curăță mereu zăpada la Aredinsk (în fiecare tip de armă există locuri care au o graniță total nepăzită cu iadul; adulții plângeau sub privirile mele, când se duceau să facă serviciul militar la Aredinsk), ci undeva la căldurică, la Moscova, în apropiere (puțin probabil că știa că în subsolul Statului Major trăiesc oameni și că în cabina de proiecție pentru jocuri operative îmi păstrez hainele civile și sâmbăta sar gardul între-un loc secret dintre garaje, cunoscut tuturor de la trupele aeriene de desant și în toată aviația militară de transport) și, ajunge, fără detalii.
Cel mai probabil mareșalul uitase deja e bunătatea sa, dar azi era o zi potrivită pentru a-și aduce aminte de ea și a-i părea rău.
A început să vorbească ininteligibil și indiferent, așa cum vorbesc oamenii pentru sine, când își aranjează noaptea cuvertura pe picioare înainte de a se culca, cum pufnesc când se șterg pe față cu prosopul, cum cer o țigară unui trecător, — nu am înțeles niciun cuvânt, dar mă temeam să mă duc mai aproape sau să întreb din nou, de aceea ghicisem din intonație, după sens (uite, ce-aș fi întrebat eu dacă eram comandant), vorbeam prin intermediul unui traducător, eu eram și interlocutor, și traducător: ce faci aici?, ceva de genul ăsta a întrebat mareșalul.
Am răspuns: fac serviciul militar; tocmai asta l-a uimit: doar ordinul ministrului apărării referitor la trecerea în rezervă fusese publicat de mult, adică, gen, auzise de asta. Îmi mai spuneam: dar poate că în tot acest timp comandantul este apăsat de infracțiunea mea, o povară necuvenită pentru bunătatea sa?
Am început să-i explic: o să ne treacă în revistă nu chiar imediat. Va mai trece o lună de la ordin și o să fie trimiși cei cu zero — chiar primul lot, peste o săptămână — primul, după o altă săptămână — numărul doi și așa mai departe, împărțindu-i după merite și realizări. Soldații „cei mai remarcabili” vor fi eliberați în ultimul lot, pe 31 decembrie, la ora 23.59. Cea mai îngrozitoare amenințare la trupele de armată: „O să pleci cu prima lovitură a ceasului de la Anul Nou”.
Mareșalul începu să se simtă nostalgic și plictisit, preciză la fel de abstract din spatele fumului: și ce mai sunt și loturile astea?
„Zero” este șoferul dumneavoastră, tovarășe comandant de oști. Primul lot sunt responsabilul cu curățenia, cel care taie pâinea și sergentul-major Rudenko (pentru furtul unei mașini de cherestea de la brigada vecină de transmisiuni, dar pentru asta nu a fost condamnat); al doilea (remarc faptul că mareșalului nu-i place când îndoi degetele și nu am mai făcut asta) este batalionul medical (pentru reducerea invaziei păduchilor), nepotul locotenentului-major Kovalciuk și șoferul șefului Statului Major, general-locotenent...
Comandantul dădu de două ori din mână: taci și valea de-aici, am ieșit repede în anticameră unde aghiotanții și generalii care se adunaseră se uitau la pasta mea de dinți cu o groază urâtă, de parcă erau mațele scoase afară ale unui rănit de moarte care merge când, fără să-și dea seama că trebuie să cadă: e omorât.
După masa de prânz comandantul meu, locotenent-colonelul Frolov, posesorul unui cap incredibil de mic, care nu știa că vodca, uite, uite, îl ia (ce frumoasă — șefa bazei de alimente — el o iubea!) Fie-i țărâna ușoară!), pufnind supărat, îmi puse în față documentele necesare pentru a ieși din armată, iar deasupra lor un ceas electronic (erau la mare modă odată — cu brățări de fier, cifre, melodie, butoane mici cu coarne lateral), pe care era gravat „Soldatului cutare din partea comandantului trupelor”); ceasul mi-a fost furat în cămin și nu mi-a părut niciodată rău după el; după ce am trecut de ieșire m-am împins cât mai tare în pământ și mi-am luat zborul.
După ce am căutat trei zile carnetul de comosomolist și am plâns fals cinci minute la Comitetul Orășenesc al Comosomolului (tânărul conducător al tinerilor, puțin probabil mai mare de 50 de ani, care mergea în spatele meu, repeta: „Cum de ai putut permite asta?”, oftează, se uită cum îmi șterg lacrimile, și din nou: „Nu, nu pricep: cum de ai putut permite asta:? Poate ți-ai pierdut cunoștința?”), cu tramvaiul de la „Oktiabriskaia” am ajuns în raiul de pe Șvernik, în cincinalul copilăriei fericite, plină de distracții și plăceri (era să scriu „nevinovate”).
Am nimerit în cameră la ai mei: un grănicer, un pompier, un veteran al trupelor de interne și un infractor (a fost înjunghiat în regiunea Saratov la mijlocul celui de-al patrulea sezon); am primit un pat vizavi de intrare, lângă un perete rece — fără nicio supărare, doar venisem ultimul.
Nu învățam, la examene copiam din conspectelor studenților eminenți, înmuind inimile profesorilor cu sănătatea noastră proastă, bolile și morțile apropiaților, originea provincială și (cine avea) farmecul unei forțe bărbătești primare, spre deosebire de cei care puneau ceasul să sune și scriau conspecte, noi înțelesesem corect serviciul militar, mai bine zis, viața.
Dacă omitem greutatea îngrozitoare a bebelușului, botezul, făcut cu delicatețe la opt sute de kilometri de tatăl comunist și descrierea blocului natal din prefabricate de dincolo de izvorul Donului (uite-o, o buturugă rănită pentru tăierea cărnii, în dreapta intrării, mesele de domino de lângă barăci și mascații de la nunți, printre care în mod deosebit se remarca milițianul cu mustăți desenate), trebuie să începem cu faptul că vara trecută fetița mea (să-i spunem Aliss, ceea ce înseamnă „floare Alyssum”; Averill ar însemna „lupta porcului”, după ce a schimbat câteva mii de lire sterline de la mama sa, date pentru meditatori, pentru un număr uimitor, din două cifre, la rubrica „la examenul național unic” și nu a ascultat niciunul dintre sfaturile mele așa de încăpățânat solicitate, s-a pus la rând la bilete de loterie pentru comisiile de admitere la cinci universități.
La terminarea oricărei dintre ele pe Aliss o aștepta o sărăcie umanitară dură, îi prevestea tatăl, consumarea moștenirii părinților, o dependență supărătoare de soț (sunt lucruri și mai rele decât divorțul, copila mea!), cerșitul pe la intrările din spate ale restaurantelor după coji de pâine și curățenia camerelor colegelor bogate care la vremea lor au ținut cont de opinia părinților.
Ce-i mai rămânea bătrânului tată? Și așa cocoșat de o hernie de disc, o manifestare infernală a lipsei de măsură în sala de sport?
S-o însoțească. S-o aștepte lângă garduri, „bariere” și „cadre”, mușcând marginile de carton ale paharului golit — un espresso dublu! Să ghicească cum va ieși Aliss? Dacă deodată va fi tristă? O fi apucat să răspundă la toate întrebările? Fițuica este întreagă? Să-i dea mai repede de mâncare! Dar dacă deodată, în acest moment, floarea lui a văzut că lumea nu este construită drept, totul este plătit și răscumpărat și în locurile cele mai bune toți și-au făcut întregistrarea încă de acasă?!
În acele zile pline de chinuri stăteam, printre alții ca mine, în mulțimea tăcută, de parcă așteptam să mi se aducă cadavrul. Erau lăsați să intre studenții care prezentau adeverințe, ieșeau absolvenți care strângeau diplomele la piept. Se părea că sunt aceiași oameni care înghițiseră în spatele ușii o tabletă inutilă, fără nicio urmare, și cei cinci ani au trecut la fel de străini pentru Templul Științei (după ce s-au împărțit între ei „încă” și „deja”); o diferență de doar doi centimetri la înălțime și în poziția corupului — tulburarea celor de intră, indiferența celor care ies; și, într-o parte și în alta, s-au dus în toate direcțiile.
Eu, care toată viața de până acum am încercat s-o conving pe Aliss că notele, concursul, starea de spirit proastă nu au nici cea mai mică legătură cu Destinul, tipul și numele locului de învățătură și în urma mea se rostogolea o groază animalică (mi se părea: da, așa, uite astfel se soluționează acum viața și destinul) și îi șopteam laudă Domnului: ce fericire că nu mai sunt absolvent!
Primele au ieșit elevele eminente — urâte sau frumoase, dar care șchiopătau abia vizibil, privind disprețuitor, pieziș în jur: ce ușor a mai fost, chiar plictisitor! — pe ele nu le aștepta nimeni, prima mișcare în libertate era de a duce telefonul la ureche și a se strecura fără răspuns la întrebările gemute: Ce? Care subiect? Câți oameni sunt în amfiteatru? În urma lor au început să năvălească copii deloc simpli, neobișnuit de obosiți și obișnuit de liniștiți, erau întâmpinați de aghiotanți cu fundul mare cu cămăși roz, ieșind în întâmpinarea lor din adâncuri de „Mercedes”, sunând deja din mers: „Ce vom face în continuare? La care scară? A scris cu un pix violet!”, iar abia după aceea „masa principală”.
Îmi părea rău de provincialii mei: tineri în pantaloni călcați, pantofi fierbinți curățați lună, nasturele de sus al cămășii este deschis, dinți curați, părinți cu genți grele, chiftele în borcane, un pârâit rușinos de castravecior și ciocănitul cojii de ou pe vârful unui coș de gunoi din gard. Provincialii excesiv de veseli se adresau trecătorilor, șopteau mult timp într-o parte și-și împărțeau sarcinile înainte de a-l deranja pe portar: unde să mergem? Și când fața imperială le arăta cu dispreț: în direcția săgeții (unde mergeau localnicii fără să întrebe pe cineva), provincialii mulțumeau așa de tare și se bucurau, de parcă primul examen fusese dat, fusese făcut primul dintre pașii decisivi — un mare noroc!
Provincialii sunt infanteria ce se îndreaptă repede spre mitraliere, numai că invers: infanteria rămâne toată pe câmpul de luptă — din provinciali nu mai rămâne niciunul; o să plătească pe borduri, în capetele vagoanelor, pe umerii părinților: 0,5 puncte — atât i-a mai lipsit! — asediați de la primul pas spre gara Kursk de ticăloșii care îi urmăreau, întinzându-le fluturași: haideți la noi, la plată.
M-am ferit, m-am întors: cu spatele spre Facultatea de Jurnalistică, cu fața la Institutul Țărilor Asiei și Africii — de acolo era luată pe sus tencuiala, descoperind cărămida cenușie istorică, și pe acoperiș vântul legăna o tufă de mulți ani, dar oricum mi-am adus aminte... Iată ce, de fapt, stăpânesc oamenii, uite unde au rămas și se lovesc cu niște valuri grele acele săptămâni de toamnă: lângă privdor și imediat dincolo de prag; eram cuprins de milă. Cum să-i spui altfel? Emoție și durere ușoară. Da, acum sunt mai multe mașini parcate. Nu, nu țin minte mașini. Nici nu erau mașini! De la cei care ieșeau îndepărtam un strat de talaș de douăzeci de ani: ea? el? Cineva pe care să cunosc aici. De ce nu intri? Numai o dată am urmat-o pe Aliss înăuntru și m-a cuprins o flacără, un val greu de sânge. Absolvenții și susținătorii lor stăteau în fosta bibliotecă în stânga scării, facultatea este jerpelită, parchetul scârțâie. Am ocolit prin spatele scării; o „secție de instalare” — unde a dispărut sala de lectură a ziarelor? Chioșcuri cu alimente ca în beciurile de la gară, scara devenise în pantă, tăblițele „institut” — încă mai sus; am intrat în amfiteatru și el parcă mi-a șoptit: „316!” — tabla, o bucățică de cretă, aici am dat examenul de admitere și la masa de alături zâmbea cea mai frumoasă fată din lume. Și acum. Acum. Uns cu gel analgezic, un bătrân își ștergea creta de pe degete, de parcă se temea să nu lase amprente.
Aliss, am apărut la facultate în o mie nouă sute, în noiembrie, când anul întâi, adunat la cartofi, fusese deja împărțit în cei care vor pune ceasul deșteptător și cei care nu știu ce înseamnă bursă.
Proprietarii ceasurilor deșteptătoare se sculau „la primul curs”, „azi mă duc la al doilea”, așteptând în întunericul zorilor tramvaiul 26 care ducea niște spinări îndoite dur și cărucioare cu roți, și oamenii săreau, se strecurau, se lipeau, se îmbrățișau, se agățau, își strecurau piciorul drept sau erau prinși în uși sau, aplecați în fața viscolului, o luau pieziș prin curți în direcția stației „Akademiceskaia”, pe lângă cinematograful „Ulan-Bator”, unde în sala sufocantă duminica se adună numismații la festivalul orășenesc al mirosului de sudoare.
Părăseau facultatea abia la apusul soarelui, după ce-i conduceau până la metrou pe profesorii îndrăgiți și după ultimul pahar de smântână, seara, la cantină, se întâlneau la biblioteca căminului și, când ea se închidea, luau loc în sălile de lectură la etajele Facultății de Jurnalistică (de la unu la opt) sau făceau de mâncare la bucătărie, spălau, desenau gazete de perete, le scriau mamelor la Dnepropetrovsk sau urcau la etajul opt, la cele ce studiau solul, pentru a discuta în contradictoriu despre politică (de ce bărbații nu veneau la studiul solului este și astăzi unul dintre misterele de rău augur ale regimului comunist sângeros) și ele se bucurau așa de tare de orice companie masculină, că și acum roșesc, când o mamă virtuoasă și o mamă plină de abnegație recunoaște cu voce tare și fără rușine: eu am terminat studiul solului la Universitatea de Stat din Moscova! Cine se laudă cu asta???
Cei care nu puneau ceasul (veteranii din armată, veteranii din muncă și muntenii care desfășurau pe ocolite, prin „facultatea muncitorească”, politica națională a PCUS — triburi nerase! —, dormeau mult timp, dormeau aproape peste tot, cu zilele, și beau aproape mereu, uneori lucrau ca paznici, oameni de serviciu sau făceau tâlhării ușoare, erau exmatriculați, reînscriși, împrumutau bani, primeau musafiri, își pierdeau imaginea morală în primul corp unde locuiau psihologii, scriau declarații justificative în fața sectoristului și la universitate apăreau numai în sesiune, dar în principal dormeau, mâncau și beau și — nu știu cum să mă exprim pentru a fi exact —, pe scurt, aveau multe fete cunoscute. Cei ce nu puneau ceasul căutau aceste cunoștințe. Nu mereu cu succes. Dar permanent. Rezultă că trăiau în rai, strada Șvernik nr.19, corpul 2.
Ultimii ani ai puterii sovietice, adormiți și imobili, au făcut ca învățătura să-și piardă și ultimele urme de însemnătate, căutarea de funcții, respectul față de proprietatea de stat, respectarea legii, viața cinstită, servirea Patriei — nu, nimeni nu știa că în foarte scurt timp drumul spre justețea definitivă sub forma unei consum gratuit se va lovi de un perete și o să mergem înapoi, de aceea cei din urmă o să fie cei dintâi, dar toți simțeau cumva că nu avea sens să mergi. Puțin pionieria, mai mult comsomolul, cel mai bine armata (partidul nu ne mai așteptase, numai doi centimetri îi mai lipsiseră!) îi explicau omului: vrei să rămâi total în viață, eschivează-te și nu face nimic. Cu sânge puțin, fără să ieși în piață, dezleagă-te încetișor de porunca timpului, ca virgulele unui ciulin: trebuie să socotești, te rog, dar fă-o pe hârtie; votează dacă te obligă; dacă ești rugat, manifestă-te; dacă te obligă — du-te și moțăie în ultimul rând, dar ține frâul întins, dacă este ceva, eschivează-te, ia concediu medical, uită sau dormi și nu face nimic, nu te maturiza, rămâi fără griji și tânăr printre fetele care râd.
Uite așa s-a împărțit și anul nostru, când am apărut în primele zile de noiembrie la unitatea de învățământ, distrus de pierderea carnetului de comsomol. Încă am avut noroc, de la unitate am fost dat afară primul. Serviciul meu militar se desfășura în beciul statului major de pe Matrosskaia Tișina, în vuietul ventilației. Singura fereastră dădea într-un puț de beton în care se lăsau porumbeii să moară; zăpadă și frunze nu țin minte. Dormeam în același subsol, treizeci de metri înainte pe coridor și la stânga, după ce am îndurat timp de un an și jumătate invazia de șobolani și păduchi.
Dimineața, înainte de apariția ofițerilor și generalilor, mă duceam la toaleta de la etaj să mă spăl pe dinți, să mă spăl, să mai clătesc niște mărunțișuri (de porporții mari se spăla sâmbăta, în baia de la Medvejie oziora), sau la doi, dacă primul era ocupat de femeia de serviciu, sau la al treilea, unde se afla serviciul din spatele frontului.
Ziua aceea era deosebită — am cheltuit banii pe pasta de dinți. Ajunge să întind cu peria praful de dinți, pentru a economisi bani, după aceea nu mai poți spăla deloc bine urmele de pe mâini și față! În curând se va termina sărăcia oficială din armată, ne așteaptă o altă viață, așa de bucuros mă simțeam și am strâns cu respect tubul greu, îl apucasem cu degetele astfel încât să nu iasă în plus. Dar pasta nu ieșea deloc.
Se pare că gaura tubului fusese acoperită cu ceva strălucitor... un fel de folie — mai întâi trebuia s-o spargi, nu să apeși ca prostul. Uite, asemenea pastă se găsește la Moscova. Desigur, noi am rămas în urmă. Cu ce s-o sparg? Am scormonit cu degetul mic, am apăsat cu coada periuței de dinți — pelicula parcă se îndoise, dar nu se rupsese. Trebuia ceva ascuțit. Nu mai aveam deja timp să dau fuga în subsol după un cui, uite, acum o să dea buzna pe etaje lampasurile și căciulile de blană și mi-am dat seama că, dacă o să strâng tare tubul cu ambele mâini, pasta va depăși singură obstacolul și va ieși la suprafață. Desigur, m-am enervat ușor. Dacă vindeți o marfă scumpă, faceți-o să fie și comodă.
Strânsul trebuia să fie rapid.
Am ochit, mi-am întins mâinile în chiuvetă... Ca, dacă va fi în plus... Dacă deodată o să înceapă să picure, să nu fie pe jos...
Unu!
Nu cedează!
Încă o datăăăă!
A ieșit cum am presupus. Chiar în plus.
Da, tubulețul pur și simplu a explodat în mâinile mele!
De parcă înăuntru totul deja fierbea de mult, se umpluse și se înghesuise și trebuia să iasă la suprafață, tot, să iasă până la ultima picătură, până la ultimul strop — tot! — rămăsese numai să fac sul ambalajul și să-l arunc. Asta am și făcut. Uite, ai apăsat cum trebuie. Uite ce înseamnă „să te speli și tu o dată pe dinți”...
Am băgat peria în chiuvetă, să prind niște pastă pe perie. Dar nu era nicio pastă în chiuvetă! Nicio picătură. Se dusese toată undeva. M-am uitat în jur: ce să fie asta? Ca orice om care nu dormise suficient, căruia i se pare că vede tot, dar nu vede nimic... Și care se mai și ciocnise cu dispariția fără urmă a substanței în cotlonul de sub chiuvetă lângă cele trei cabine... Vizavi de oglindă... Deasupra gresiei maronii...
Parcă nu mă trzisem — era un vis prost, incredibil.
Și mai și era timpul să-mi iau tălpășița de la etaj.
Se pare că tubul fusese de fapt gol! Defect! Pur și simplu a plesnit.
Și deodată, deja anticipând ceva groaznic înainte de a începe să înțeleg, mi-am coborât privirea spre mine... O, cum să spun, Doamne!! Se pare că apăsasem așa de tare cu mâinile mele mari sărmana pastă, că ea țâșnise și explodase din tub nu în față, pe gât, ci înapoi, pe la coadă, țâșnise nu în chiuvetă, ci mi se lipise de burtă și uite așa, cu un strat gros, mentolat, îmi aluneca pe veston și făcea niște mustăți pe pantaloni.
Să fug! M-am curățit repede pe dinți după ce am înmuiat periuța în amestecul mirositor de pe burtă, mi-am înmuiat mâna de două ori sub robinet — m-am spălat pe față și mi-am netezit părul, mi-am luat lucrurile și am luat-o la fugă pe scară (trebuia, ca de obicei, mai întâi să trag cu urechea, apoi să ies), unde toți, imposibil de identificat, stăteau toți în poziție de drepți, pentru că se mișca unul — urca, pășea Mareșalul, comandantul trupelor noastre, înalt, hotărât, care nu privea niciodată în jur, ochii parcă îi lipseau pe de fața frumoasă, sculptată parcă nu aici, cufundată în meditații despre greutățile opoziției armatelor din țările Pactului de la Varșovia față de intențiile agresive... M-am dat înapoi, m-am învârtit, am stat puțin: și acum, acum ofițerul de serviciu de la Statul Major, colonelul G., renumit prin trădările prietenilor de armă — alcoolici, nu știu de ce — ,,în șoaptă, îmi repeta: mergi după el! Comandatul trupelor noastre a spus să mergi după el! Colonelul G. tremura, nu putea arăta cu mâna (în serviciul lui!) și repeta: după el! Imediat după el!
Ce-mi mai rămăsese de făcut? Să mă duc să-mi curăț cizmele și să caut cascheta sub pat? Un val monstruos m-a cuprins și m-a tras urlând, grăbindu-mă, drept în trâmbița Destinului ce răsuna amenințător — în anticameră; doi maiori adjutanți care încă nu se relaxaseră după salut, au strigat în cor: încotro? Am îngăimat aproape leșinat: tovarășul comandant a spus să intru și am sărit în prăpastie.
Mareșalul se afla mult în față, la vreo zece metri, lateral față de masă, parcă își schimba pantofii, eu, după ce am îndeplinit un salut de genul „soldatul cutare la dispoziția dumneavoastră”, m-am oprit lângă un glob de dimensiunea aparatului lansat de nava cosmică „Vostok”, în care revenise pe Pământ Gagarin.
De la 18 ani mareșalul se pregătea să bombardeze America, era interesat numai de bombardamente, și zborurile, și lansarea rachetelor, și uite, toate astea, mersul în formație, soldații și caporalii, depozitele de combustibil, uniforma de iarnă și cititul hârtiilor îl împovărau; nu am auzit niciodată ca mareșalul să înjure, să acorde atenție culorii bordurilor, întârzierii șoferului, venea și pleca în liniște; era prima și ultima noastră întâlnire.
Mareșalul se uită la mine cu atâta nedumerire și tristețe, că m-a străpuns: dar dacă ofițerul de serviciu a greșit? Dacă, deodată, comandantul trupelor noastre nu pe mine m-a chemat în hău? Și acum nu mai înțelege nici el de ce a apărut un militar și mă împiedică să-mi schimb încălțămintea, ofensând lumea supersonică, de dincolo de nori a mareșalului cu banalitatea înfățișării lui.
Purtam niște cizme vechi de mărimea 46 (vârful celei din stânga era puțin tăiat cu cuțitul) și mă puteam descălța cu o scuturare obișnuită a piciorului (cizmele mele dragi se pierduseră la „învățătură”, iar acestea gigantice mi-au fost date „temporar”, deja de un an și jumătate); de pantaloni nu mă nelinișteam (cei vechi fuseseră distruși de căratul de ciment la arest), dar cu două mărimi mai mari, cu șalvarii semănam bine cu un flăcău ucrainean, dintre cei ce fac spagatul transversal în salt, când interpretează dansuri naționale; în partea stângă a pieptului era prinsă insigna „Fruntaș în Forțele Militare aeriene sovietice”, în dreapta era umflat buzunarul unsuros cu portofelul, livretul militar (dacă nu mi l-or fi șutit!), fața era traversată strâmb de niște ochelari lipiți pe șaua nasului (stăteau strâmbi pentru că șurubul de la brațul drept se desfăcuse, căzuse și dispăruse și în locul lui pusesem o bucățică dintr-o agrafă de la cancelarie), în mâna dreaptă țineam periuța de dinți, prosopul și săpuniera, în stânga — șosetele și chiloții spălați bine și bine storși, neprevăzuți de regulament — trebuia să port obiele și izmene; pe burta mea se întinsese și voia să curgă amestecul alb răcoritor care semăna cu urma lăsată de o minge de fotbal. Nu am încercat să explic ceva: de ce? Doar nu suntem copii, ne dădeam deja seama că nimeni nu se gândește la tine în sensul „ce s-a întâmplat?” sau „cu ce te pot ajuta?”, pentru toți ești transparent — fiecare se gândește numai la el, armata te-a scăpat de gânduri inutile, de fapt, cine dracu are nevoie de tine? Poate așa merg eu mereu și așa mi se cuvine.
Fața comandantului semăna cu tatăl ucrainean. Numai că moș Nikita era bonom. Și prin firea liniștită și vorbirea de neînțeles cu mama. Baba Tania mergea mereu cu un batic gros, adusă de spate, fără să ridice fața boțită, care parcă plângea. Ea a murit prima, iar moș Nikita (pe stradă i se spunea în manieră ucraineană, Nîkita) chiar se supărase: „Nu putea să moară mai devreme, mi-aș fi aranjat și eu viața”, și a mai trăit singur destul de multă vreme, deși surzise și se uscase. În cincisprezece ani nu-l văzusem niciodată fără cascheta întâlnită la toate trupele și fără cămașa de ofițer, ca și cum făcea aluzie la trecutul de arme de tăietor de carne la piața de lângă gară. Și mai cusea papuci și cizme (rudele de la Urazovo îi aduceau bucăți de piele luate pe ascuns de la fabrică) și, cum s-ar fi exprimat azi, se remarca printr-o „cruzime de prisos la reglementarea obligațiilor financiare” în momentul în care la Valuiki împușcau stăncuțe și ciori pe care le fierbeau în supă, iar Nîkita își băga banii în imobiliare pe strada Voroșilov.
Acasă nimeni nu vorbea cu el în mod deosebit — fratele mai vesel al mareșalului repara frigidere, bea și pescuia, soția se ocupa de fata bolnavă. De aceea, dacă nu ploua, moșul, însoțit de câinele cu ochi exoftalmici Bimo se tot târa prin casa noastră, ajutându-se de un băț, — mult timp, ca un minut, aștepta înainte să pună un alt pas mici, nou — și o epuiza pe bunică cu aceleași întrebări (Da unde e Rita? Unde e Sașko?!” pe băncuță — îi era greu să urce în pridvor, și în vremurile noastre, în locurile noastre musafirii nici nu erau tratați cu ceai. Bunica striga să audă toată strada, ceilalți o luau la fugă și se ascundeau imediat ce crăpătura gardului lăsa să treacă o mișcare egală, târâtoare, a cuiva de mică statură, și bunica răbda: ruda noastră! — fiul ei se căsătorise cu fiica lui Nikita; o căsătorie la început inegală, dar inegalitatea s-a șters cu anii. Și acum se ștersese de tot — nu mai rămăsese nimeni, sunt singur deasupra acestui praf, demonstrez nu știu cui că ne-am ridicat și trăim la fel de bine ca și alții și ne-am fotografiat pe fondul Big Ben-ului. Dar voiam să demonstrez.
Adică bunicul meu s-a căsătorit cu sora mareșaului și mareșalul însuși, comandantul trupelor noastre, desigur, ar fi putut să audă de undeva, în linii mari, că datorită bunătății lui un soldat nu se dă mare în fața avioanelor de pe aerodromul Marî-1 și nu curăță mereu zăpada la Aredinsk (în fiecare tip de armă există locuri care au o graniță total nepăzită cu iadul; adulții plângeau sub privirile mele, când se duceau să facă serviciul militar la Aredinsk), ci undeva la căldurică, la Moscova, în apropiere (puțin probabil că știa că în subsolul Statului Major trăiesc oameni și că în cabina de proiecție pentru jocuri operative îmi păstrez hainele civile și sâmbăta sar gardul între-un loc secret dintre garaje, cunoscut tuturor de la trupele aeriene de desant și în toată aviația militară de transport) și, ajunge, fără detalii.
Cel mai probabil mareșalul uitase deja e bunătatea sa, dar azi era o zi potrivită pentru a-și aduce aminte de ea și a-i părea rău.
A început să vorbească ininteligibil și indiferent, așa cum vorbesc oamenii pentru sine, când își aranjează noaptea cuvertura pe picioare înainte de a se culca, cum pufnesc când se șterg pe față cu prosopul, cum cer o țigară unui trecător, — nu am înțeles niciun cuvânt, dar mă temeam să mă duc mai aproape sau să întreb din nou, de aceea ghicisem din intonație, după sens (uite, ce-aș fi întrebat eu dacă eram comandant), vorbeam prin intermediul unui traducător, eu eram și interlocutor, și traducător: ce faci aici?, ceva de genul ăsta a întrebat mareșalul.
Am răspuns: fac serviciul militar; tocmai asta l-a uimit: doar ordinul ministrului apărării referitor la trecerea în rezervă fusese publicat de mult, adică, gen, auzise de asta. Îmi mai spuneam: dar poate că în tot acest timp comandantul este apăsat de infracțiunea mea, o povară necuvenită pentru bunătatea sa?
Am început să-i explic: o să ne treacă în revistă nu chiar imediat. Va mai trece o lună de la ordin și o să fie trimiși cei cu zero — chiar primul lot, peste o săptămână — primul, după o altă săptămână — numărul doi și așa mai departe, împărțindu-i după merite și realizări. Soldații „cei mai remarcabili” vor fi eliberați în ultimul lot, pe 31 decembrie, la ora 23.59. Cea mai îngrozitoare amenințare la trupele de armată: „O să pleci cu prima lovitură a ceasului de la Anul Nou”.
Mareșalul începu să se simtă nostalgic și plictisit, preciză la fel de abstract din spatele fumului: și ce mai sunt și loturile astea?
„Zero” este șoferul dumneavoastră, tovarășe comandant de oști. Primul lot sunt responsabilul cu curățenia, cel care taie pâinea și sergentul-major Rudenko (pentru furtul unei mașini de cherestea de la brigada vecină de transmisiuni, dar pentru asta nu a fost condamnat); al doilea (remarc faptul că mareșalului nu-i place când îndoi degetele și nu am mai făcut asta) este batalionul medical (pentru reducerea invaziei păduchilor), nepotul locotenentului-major Kovalciuk și șoferul șefului Statului Major, general-locotenent...
Comandantul dădu de două ori din mână: taci și valea de-aici, am ieșit repede în anticameră unde aghiotanții și generalii care se adunaseră se uitau la pasta mea de dinți cu o groază urâtă, de parcă erau mațele scoase afară ale unui rănit de moarte care merge când, fără să-și dea seama că trebuie să cadă: e omorât.
După masa de prânz comandantul meu, locotenent-colonelul Frolov, posesorul unui cap incredibil de mic, care nu știa că vodca, uite, uite, îl ia (ce frumoasă — șefa bazei de alimente — el o iubea!) Fie-i țărâna ușoară!), pufnind supărat, îmi puse în față documentele necesare pentru a ieși din armată, iar deasupra lor un ceas electronic (erau la mare modă odată — cu brățări de fier, cifre, melodie, butoane mici cu coarne lateral), pe care era gravat „Soldatului cutare din partea comandantului trupelor”); ceasul mi-a fost furat în cămin și nu mi-a părut niciodată rău după el; după ce am trecut de ieșire m-am împins cât mai tare în pământ și mi-am luat zborul.
După ce am căutat trei zile carnetul de comosomolist și am plâns fals cinci minute la Comitetul Orășenesc al Comosomolului (tânărul conducător al tinerilor, puțin probabil mai mare de 50 de ani, care mergea în spatele meu, repeta: „Cum de ai putut permite asta?”, oftează, se uită cum îmi șterg lacrimile, și din nou: „Nu, nu pricep: cum de ai putut permite asta:? Poate ți-ai pierdut cunoștința?”), cu tramvaiul de la „Oktiabriskaia” am ajuns în raiul de pe Șvernik, în cincinalul copilăriei fericite, plină de distracții și plăceri (era să scriu „nevinovate”).
Am nimerit în cameră la ai mei: un grănicer, un pompier, un veteran al trupelor de interne și un infractor (a fost înjunghiat în regiunea Saratov la mijlocul celui de-al patrulea sezon); am primit un pat vizavi de intrare, lângă un perete rece — fără nicio supărare, doar venisem ultimul.
Nu învățam, la examene copiam din conspectelor studenților eminenți, înmuind inimile profesorilor cu sănătatea noastră proastă, bolile și morțile apropiaților, originea provincială și (cine avea) farmecul unei forțe bărbătești primare, spre deosebire de cei care puneau ceasul să sune și scriau conspecte, noi înțelesesem corect serviciul militar, mai bine zis, viața.
