Sebastian

Aplecat cumva înaintea tremurului săgeților, precum arcurile ce veneau încet, șoptește: „Tată, nu am nimic împotriva chinului: Tu suferi și mai tare, Paraclet”. Cu fiecare clipă stolul rău este tot mai apropiat. (Nu te salvează logica, Zenon!) Crescând din sufletul pământului, spiritul este ațintit spre al cerului zenit. Nu săgeata se odihnește când zboară (cum aiurea se gândea eleatul), este pur și simplu Preasfânta Fecioară care l-a învelit pe mucenic într-un halat. Este transparent, dar totuși ne-nfricat. Iar clipa se întinde printre veacuri. Și sfântul stă în picioare, concentrat, noi doar o clipă suntem martori.