Țin minte, în copilărie am avut un cal de ciocolată...

Țin minte, în copilărie am avut un cal de ciocolată, zdravăn, de vreo treizeci de centimetri, probabil la greabăn, greu cât un fier de călcat vechi, deși, cum s-a dovedit mai apoi, era gol de tot. Adică nu avea nimic în el. O mătușă mi l-a dăruit la a treia mea aniversare: lucra la Ministerul Comerțului Exterior, acolo l-a cumpărat, la bufet. Am îndrăgit din tot sufletul calul și cu gelozie, și cu patimă, nu îndrăzneam să mănânc și nu-i lăsam nici pe alții să se gândească la asta. De fapt, o jumătate de an bună calul a locuit la mine, s-a decolorat de tot, sărmanul, s-a acoperit cu un praf cenușiu. Și mai apoi odată pisica l-a împins cumva de pe pervaz, presupun că intenționat, era geloasă Murka noastră. Am adunat rămășițele, le-am spălat și le-am îndreptat repede. Plângeam neconsolat, dar mâncam alături de ceilalți... Totuși este ciudată chestia asta, iubirea. O chestie ciudată.