Era aproape un lup, aproape lup de mare...

Era aproape un lup, aproape lup de mare. Trăia cu mine și cu ea în același apartament și ne împăcam cu asta, nu de lume era vorba, ci de iubirea lumească. Cuplul avea băieți. Ea era de-o vârstă cu mine, dar ceva o îmbătrânea. Grija mea era să mă dau lui cu totul. Ea nu avea nimic împotrivă, el era înțelept, îi umpluse capul cu un surogat de povești orientale, dacă ar fi fost o vită era cea mai liniștită dintre oi. Mai ții minte cine ești Tu acolo, cum ne-ai adus împreună? Stricată sub privirea Ta ce nu recunoștea darul perforatorului, de-acum înainte lipindu-mi poalele hainelor de pulpe, amărâtă, când nu era din dragoste, rănită, când nu era reciproc, retrăgându-mă inegal, de parcă ademenind cu mirosurile mele, l-am luat pe cel cu gura mare drept puternic. Și m-am lipit de el, cum s-ar fi spus în vechime... Țara trăia ca o țață la gară: biletul este în buzunar, boссele sărmane, dar uite, nu vine niciun tren. Și noi zburam cu un frison neobosit! Îl avea în burtă pe al treilea soția legitimă și plângeam în pumni. Mirosind a cedru, a apă sărată, a aer negru de la Cita, mă întorceam în casa ei cu eticheta porcoasă de muiere fericită de rezervă. Douăzeci de ani nu mi-am adus aminte de ei. Au dispărut la un loc, toată familia, când el m-a învățat tot ce trebuie să am în cohorta de rezerve.