Narcis

Câte nopți ale nimănui fermecate ai privit în izvorul viu fierbinte, unde suspinele tale erau dublate de gura dragă, umezeala a devenit mormântul tău. Pieptul fremăta ca fundul nisipos al apei și peștii zvelți făceau drum înot și imaginea ta se contopea cu fața iubită, și durerea prindea glas printr-un reciproc strigăt... Și acum deasupra ta este apă curată o reflectare a unui nor și a unui tufiș, în locul feței-nor sunt lucire și sclipire, căci cei ce sunt secerați cu secera nu au chip. Numai liniște, netezime, stuful nu foșnește, în iarbă niciun iepure de câmp nu se ivește, lacrimile s-au uscat, nimic nu te mai amărăște — și, ca un Aid de gheață, toată lumea se întinde.