Fiica lui Ivan, mama lui Ivan

(fragmente din nuvelă) Fereastra bucătăriei se afla deasuprea intrării, deasupra ușii ei scârțâietoare care bocea de fiecare dată când intra și ieșea cineva. În acea stare de nerăbdare mare, în care se afla Tamara Ivanovna, ar fi auzit sunetul ușii din orice colț, chiar din dormitor, de cealaltă parte a apartamentului, unde dormea soțul, dar deja de câteva ore continua să stea la fereastră ca o coardă întinsă, îndreptată spre stradă și așteptând să fie atinsă. Dar acolo era întuneric și liniște. Pata de lumină de la becul scării abia ajungea până la gardul scurt care înconjura scuarul și locul de joacă din el, printre niște plopi vechi înalți, care-și întinseseră crengile ca niște corturi. Și nu intra nimeni în acest cerc de lumină imobil și palid. Tamara Ivanovna era așa de încordată, și ea se speria de durata tensiunii interioare care încă n-o arsese până acum, că ar fi remarcat orice umbră în parcul negru întunecat și ar fi auzit orice zgomot de pas de după colț, dacă ar fi venit. Dar nu, totul murise și împietrise. Dinspre strada acoperită și asurzită de blocurile adormite la început încă mai făceau larmă mașini: ca niște păsări întârziate plecaseră de la mâncare, acum nici asta nu se mai auzea. Este cea mai adâncă oră a nopții, probabil este trecut de 3. Soțul doarme. Și totuși ce diferiți sunt construiți mama și tata: ea ar fi putut să adoarmă? Copiii au, poate, jumătate de la tată, dar este una mică, jumătatea asta, fără uzură și fără acea prezență veșnică, deloc uzată, în pântecele tău, pe care o simte mama. Și, când dă naștere copilului său care mai apoi se transformă într-un om adult, nu a scos afară chiar tot la naștere și în chinuri: copilul care s-a hrănit din membrana amniotică rămâne în ea pentru totdeauna. Și nu numai inima o durea acum pe Tamara Ivanovna, ea toată se transformase într-un cheag de durere, totul în ea o chinuia. Dar o zgâria ceva anume, cu o durere deosebită, o zgâria întruna, îi smulgea țesuturile și gemea un singur cuvânt. Zgâria ea, Svetka, care o striga pe mama... Seara, când a început această tortură, Anatoli, soțul, nu era acasă. Dar Tamara Ivanovna știa că este la Diomin, aveau o treabă împreună, deja de o lună nu se mersese mai departe de discuții. Inițiatorul era Diomin, mai ferm și mai experimentat cu viața nouă. Imediat ce se dusese dracului viața veche, rostogolindu-se la vale de pe un deal înalt, hodorogind și dezmembrându-se, a plecat de la autobaza unde el și Anatoli se împrieteniseră, lucra undeva la aprovizionare, iar acum avea chioșcul său în piața centrală și vindea tot felul de flecuștețe, de la becuri și vopsele până la piese de schimb pentru mașini. Dar Anatoli a înțepenit la baza căreia îi dăduse douăzeci de ani, primea din ce în ce mai rar curse, și alea de două parale, se întorcea înapoi — ți-e și rușine să zici — ba cu lemne, ba cu bălegar, iar uneori chiar fără nimic. A răbdat, a răbdat el până când acum l-au dat afară. I s-a tăiat fără milă, ca fiind inutilă, nu numai o parte a vieții, dar și o parte a sufletului: acolo, la autobază, o întâlnise pe Tamara, trei ani, alături de bărbați, a condus și ea. Tamara Ivanovna l-a căutat la telefon la Diomin deja după ora 11 seara. Înainte de asta a dat fuga pe strada vecină, la prietena Svetei, Liusia, o fetiță bine făcută și grăsuță care putea fi luată drept o femeie matură de tot, dacă nu ar fi fost fața chiar de păpușă — rotundă, cu ochi mari ce se roteau și obraji ca niște pernuțe. Și după această față, prefăcut speriată și concomitent entuziasmată, nu puteai înțelege dacă fetița spunea adevărul, că o văzuse pe Svetka numai ziua. O văzuse la piață, fuseseră să întrebe de serviciu, cu ele mai fusese și Lida Topol. Nu au găsit de lucru și ea, Liusia, a plecat, lăsându-și prietenele lângă complexul comercial. Când a plecat, a remarcat că la Svetka și Lida venise un băiat de naționalitate caucaziană cu o scurtă de blugi. Ieșirea aceasta avusese un rost: Liusia îi spusese adresa Lidei Topol, ea locuia departe, într-un microraion. După ce s-a întors acasă, Tamara Ivanovna l-a sunat pe Anatoli și, fără nicio îndoială, i-a spus că Svetka a dispărut. Nu se mai întâmplase așa ceva, să vină mai târziu de 9. Ora aceasta îi fusese indicată ca un prag al casei și nu s-ar fi decis să întârzie undeva din proprie voință după 9. Lui Ivan, mai mic cu un an, i se permiteau mai multe, vara, ca acum, el putea să umble până la miezul nopții, nimeni nu-l certa: este băiat. Dar cu totul altceva era o fată de 16 ani, frumușică, nehotărâtă, curioasă, care de acum cam părăsisese drumul drept. Se dusese devreme la școală, la 6 ani, și tot devreme, după clasa a IX-a, abandonase școala, contaminată de molima care venise nu se știe de unde, că nu este obligatoriu să studieze. A făcut niște cursuri de nouă luni de vânzători, mai aproape de viața frumoasă. A terminat aceste cursuri, dar nimeni nu o angajează: este minoră. Și împreună cu prietenele cu care a învățat la cursuri s-a apucat să meargă pe la piață, căutând o ocupație de vânzător, să prezinte clienților mărfurile patronilor. Așa deci. Anatoli a venit cu Diomin, cu mașina acestuia. Tamara Ivanovna, negăsindu-și alt loc, stătea la fel lângă fereastra bucătăriei și a văzut cum a venit silențioasă și moale, căutându-și drumul în amurgul dens, spre aleea îngustă și plină de găuri, numai gropi, o „Lada 2107” din care a sărit Anatoli și, după ce a făcut asta, s-a oprit, așteptându-l pe Diomin. Era așa de ușor de ghicit: nu voia să urce acum singur în cuibul familial cu amenințarea ce-l invadase și să întâmpine privirea speriată și exigentă a soției. Dar și Tamara Ivanovna oftă ușurată când îl văzu pe Diomin. Cu el are mai multe speranțe. Diomin ieși din mașină și, ca de obicei, adus de spate, aplecându-se înainte, cu mâinile lungi atârnând din umeri, semănând cu un om primitiv, așa cum este desenat el în manualele școlare, a intrat primul în scară. Și, când a intrat pe ușa deschisă, dându-și seama, după chipul tensionat al Tamarei Ivanovna că fata încă lipsește, a spus ca de obicei surd și răgușit: — Nu intra în panică. E devreme să te panichezi. Încă nu a trecut multă vreme. Dar toți au auzit, inclusiv el, că erau numai niște cuvinte. Cuvinte inutile. L-au lăsat acasă pe Ivan, spunându-i să nu se culce până nu se întorc ei, să stea de pază la telefon, și au ieșit. Au plecat. Se lăsase o noapte caldă, întunecoasă și umedă, probabil se pregătea să plouă. Trecători deja nu mai erau, dar, simțind libertatea, zburau neînfrânate mașini aduse aici în trei, patru ani din toată lumea, pentru a se face curse. Și aceste curse cu automobile străine se făceau acum pentru orice — țoale și piele, ceainice și tigăi, semințe de morcovi și cartofi, pentru educarea copiilor și reeducarea profesorilor, pentru aranjarea de plăceri amoroase și distracții publice, pentru dispozitive de buzunar și motoare de avioane, pentru reclamă stradală și discursuri guvernamentale. Toate au năvălit deodată ca într-un loc gol, au dat la o parte tot ce existase. Numai înmormântarea se făcea ca odinioară. Și acum oamenii erau înmormântați des, fiind cântați la biserică, încât ți se părea că, concomitent cu un salt nebunesc înainte, în necunoscutul scânteietor și fierbinte, are loc și un mers speciat în urmă, în modul de viață familiar care se încheie cu o înmormântare. Și aveai impresia că ei erau îngropați în proporții egale — unii ca niște fluturi care țânșesc spre flacără, alții ca niște cârtițe. Au mers în tăcere. Diomin scrâșnea când îi luau fața mașini străine sau era orbit cu niște faruri puternice din față, neconsiderând că este normal să treacă la faza scurtă. Au mers în centru, pe podul vechi au trecut pe malul stâng al Angarei, au luat-o la dreapta și au lăsat orașul în spate. Peste tot apăru întunericul. Pentru a nu înțepeni, Tatiana Ivanovna, pe bancheta din spate, își întoarse capul spre fereastră, se apucă să se uite la stelele de pe cer. Nu erau, acolo, sus, se afla întinsă, ca o mătase a broaștei, luminile multicolore putrede ale iluminatului stradal. Tamara Ivanova, negăsind stele, începu să-și amintească dacă-și pusese vreodată o dorință când se uitase la el, dar nu putu să-și aducă aminte, de parcă deja se separase, se rupsese în două părți între care există o slabă comunicare. — Mergem în liniște?, îi înțelese foșnetul Diomin. <...> Înainte de a se căsători, Tamara Ivanovna se privea adesea cu uimire și neliniște. Dar și cu mai mare uimire și neliniște se gândea la propria persoană. În sat locuiau într-o casă mare, cu cinci pereți, a cărei adâncime se ducea în curte, unde fiica locuia într-un separeu îndepărtat care multă vreme rămăsese fără ușă și era acoperit cu o draperie grea bordo. Și cu abia doi ani înainte de plecarea ei tata pusese ușă și separeul căpătă în cele din urmă înfățișarea unei camere. Acolo au adus o comodă cu oglindă, cu vopseaua exterioară cojită, strâmbă, ciupită, când îți căutai frumusețea și aranjarea în fața ei, dar care continua să te slujească. Înainte de a se culca, închizând ușa cu cârligul, Tamara își ridica cămașa de noapte în fața oglinzii tulburi și se examina cu o fixitate de zece ori mărită cu care aproape orice fată adolescentă, mai cuprinsă de o stare de leșin misterios, își urmărește toate schimbările ce anunță apropierea femeii. Nu prea îi place de sine: este scundă, cam îndesată, cu umeri ridicați, picioare puternice, musculoase, ar fi bine să fie puțin mai lungi, puțin mai lungi, ar fi vrut să fie întinsă toate și mai alungită. I se părea că femeia, de la început până la sfârșit, trebuie să fie edificată de jos în sus, spre cer și soarele care pe cele mai înalte, înălțate mai mult decât ordinea obișnuită le mângâie mai mult și că până și celulele trupului femeii trebuie să semene cu niște boabe de secară prelungi. Atunci sunt mai sensibile, mai delicate, mai bucuroase și mai ademenitoare. Nu o dată se împăcase cu ideea că nu va fi înaltă. Dar nici ca un samovar nu voia să fie și pentru asta luase niște măsuri, își făcuse singură niște instrucțiuni. Și acum nu asta o neliniștea, când se apropia goală de oglindă. Asta se întâmpla numai la prima vedere, la intrare. Și ea intra, se cunoștea pe sine și frecându-și trupul, pregătindu-l, netezindu-l cu mișcări prelungi, și-și închidea ochii. Așa de bine era în această așteptare languroasă și sensibilă! Ca un val încet ce se revărsa cu grijă peste maluri, venea de sus în jos o relaxare, trezea adâncurile și părțile de jos, se învârtea dulce în locuri strâmte, din nou se elibera ca un val de răspuns și, după ce mângâia cu și mai multă convingere, se ducea în sus. Acolo totul se încorda, amuțea, curgea șuvoi, respirația o legăna slab dintr-o parte și, șuvoaiele umflate, topite, pulsau unul după altul. Parcă se electrizase toată, culoarea trupului trecea supusă într-un fel de iluminare moale și chiar din interior se auzea un cântec aproape fără sunet, ca de leagăn, al unei voci ascunse: probabil că îl auzise cândva: Încet, încet, Pârâul curgea. Ploaie, ploaie Multă aduna. Oi, liuli, oi, liuli, Pârâu, nu clocoti. Apa luminoasă Nu-ți pângări. Era tulburată de misterul feminin închis în sine, dar nu de cel fiziologic, și el de neînțeles, înfricoșător, dar identic pentru toți, ci acela invizibil, interior, mai sensibil decât fiziologia, atins de un spirit aparte: sau liniștit, adormit, abia mișcându-se, prefirând delicat sânii, sau care se înaripează deodată, desface aceiași sâni care, de emoție, se ridică în vârful picioarelor. De parcă ceva care nu cuteza să se deschidă locuia în ea, ceva fericit deja prin faptul că este simțit și căutat. Ea auzise aceste cântece din sine nu o dată, erau cântate de aceeași voce subțire, melancolică. Se pierdea la ideea că nu se știe deloc. Tot ce se vede are o funcție, totul are o treabă, pentru viață și pentru continuarea vieții, dar nu se poate ca toată femeia, câtă este, să fie atribuită numai patului și bucătăriei. Ea nu încape toată aici și nu va aparține toată soțului. Și atunci ce este acel lucru care rămâne liber, cumva deasupra sentimentelor, nu din carne și oase, care se păstrează pur, care are grijă de tot, care o mângâie pe femeie când nu ajung mângâierile și care, încet, încet, îi cântă pe strune? Uneori Tamara Ivanovna se rușina în fața sa de această parte ascunsă în sine, unde arde nu de focul dorinței, ci cel al inspirației pure și se pregătește toată, violent și fără să se poată abține, de o mare faptă plină de fericire. Una dintre multele și multele de milioane de femei asemenea ei, ea, datorită acestei supersensibilități deosebite, acestei capacități de pătrundere în sine, se putea considera unică: așa sau nu, era încă ceva totuși. Tata, când o condusese în oraș, se prefăcu mai beat decât era, pentru a o avertiza: înainte de soț să te păzești ca lumina ochilor. A spus cu alte cuvinte, dar ce era aici de tradus: ea le-a înțeles chiar așa și chiar s-a supărat pe tată pentru că le-a spus. Dar a venit o vreme când și ea a trebuit să le repete pentru Svetka; Doamne, ce repede se împlinesc sorocurile la care le e dat copiilor, la rândul lor, să fie părinții unor copii adulți care ies pe drumul lor, independent, plin de capcane. Svetka a ascultat-o, ascunzându-și ochii de rușine și stinghereală, dar asta așa trebuia să fie: în aceste noțiuni rămăseseră totuși neatinse, până și Anatoli. Cuvintele urâte și discuțiile nerușinate nu numai că nu era folosite în familie, dar, dacă ar fi apărut la vreun străin, ar fi ieșit scântei. Diomin se temea și el de Tamara Ivanovna și când trebuia să rostească un cuvânt de neînlocuit, spre entuziasmul copiilor mici pe atunci, se apuca să-l scuipe direct, după care, adică ocărârea limbii lui obișnuite, pe Diomin îl lua tusea. Odată cu venirea exprimării libere, când de la televizor, ca într-o oală fermecată, a început să se reverse o kașă făcută din mizerii, iar cuvântul prin care putea să fie oprită după ce ea ajungea să treacă peste pragă și să invadeze strada, cuvântul acesta fusese pierdut, Tamara Ivanovna, fără să stea prea mult pe gânduri, aruncă televizorul jos și se spălă pe mâini. — Mamă, nu te chinui prea mult, spuse Anatoli mai liniștit. Ei, ca aproape în toate familile unde copiii crescuseră, își spuneau „mamă” și „tată”. Ea plecă și începu să plângă, stând în fața ferestrei și cu lacrimile curgându-i pe față ca unei fetițe. Și, cum se întâmpla mereu după asemenea explozii, împietrea toată ziua, vorbea încet și greu. Tamara Ivanovna atunci abia se dusese să lucreze, după grădiniță, la poștă, și imaginea ziarelor colorate aduse poștașilor de la tipografie și de la gară, cu povești nemaiauzite și fotografii nemaivăzute o cutremură. Revistele nu erau nici ele mai bune; pe coperțile cărților vândute tot aici, la poștă, se lăfăiau fete frumoase cu picioare depărtate și zâmbete disprețuitoare la orice pe lume. Ea venise la poștă conform vechii specializări — telegrafistă; s-au schimbat și textele telegramelor: trivialități, amenințări ascunse și clare, înjurături, un fel de abracadabra care verifica până la ce limite sunt permise prostia și bătăile de joc. Dar nu era interzis nimic, totul se făcea deschis, liber, necruțător, de parcă se grăbeau să-i pună în lumină pe toți nerușinații care sunt, să se adune la un loc nerușinarea lor și să fie distrusă, iar ei să fie trimiși la închisoare... Dar unde? Nu aveau unde să fie trimiși, nu mai rămăsese niciun colț neatins de blestemăția asta. În primii ani ai acestei avalanșe murdare revărsată de pe niște munți abrupți Tamara Ivanovna de neputință, din imposibilitatea de a se apăra, de a fugi din calea acestui șuvoi huruitor, de necurățenii clocotitoare care pe vârful său ridica o bucurie batjocoritoare, începea să plângă: pieptul îi era apăsat, durerea, ca un bolovan imobil, o apăsa înăuntru și îi oprea ore întregi respirația. Și dacă plângea puțin, vărsa puțin lacrimi pe inima speriată, o va încălzi cu ele, fierbinți, piatra uriașă parcă începea să se miște puțin, îi elibera respirația. Dar mult timp te salvezi cu ajutorul lacrimilor? Uneori parcă se surprindea că se gândește dacă să plângă sau nu. Deci putea să nu plângă, să nu cedeze acestei slăbiciuni muierești. Dar de ce, în acest caz, se învățase să se supună, să se păcălească, să creadă într-o ușurare involuntară, în sfârșitul acestei poveri fierbinți care o umple pe dinăuntru? Cum, cu lacrimi poți să alungi nerușinarea care lua locul la toate, se transformase în părinte, profesor și funcționar de stat. Nu, gata, ajunge vărsatul de apă la șoareci! Și din ce în ce mai des în căutare de fermitate, unde puteai găsi salvarea, își amintea Tamara Ivanovna de satul său pe malul râului Angara, lunca lată mărginită de mesteceni și pini, viforele de mălini după ce înfloreau, care acopereau strada de ceva alb, cerul înalt, care purta pământul lângă el, iar lângă acesta, pe malul în pantă, revărsarea apelor Angarei, grea și supusă, cu malurile ei neumblate și totuși dragi. Și totul se reducea la un singur lucru, își schimba culorile, juca, făcea gălăgie, alergau unele spre altele și apoi se depărtau, se vedea de peste tot, oriunde te-ai fi dus, se apropia și se oferea vederii tot ce pofteai... Și toate acestea se înfipseseră așa de strălucitor, de viu și dureros în Tamara Ivanovna, ca o piele care nu cunoaște uitarea, încât ea se temea să afle dacă așa se întâmplă cu toți și oare nu-i este dată ei această memorie neștearsă, sub formă de tortură. În vis venise la ea de câteva ori răposata mamă și, privind în jur, grăbindu-se, temându-se de ceva, spunea, la rândul său, de răposata ei mamă, bunica Tamarei Ivanovna, care mai obținea și ea ceva de la mama Tamarei Ivanovna. Nu se putea înțelege deloc ce obținea, dar i se făcea frică pentru că acolo se continuă de asemenea anumite relații. Uite, prin aceste accese ieșea la suprafață tabloul satului și al tuturor marginilor lui, peste câmpuri, dincolo de râu, pe malurile late cu un staul îngrădit pentru vite. Când apare gospodăria forestieră dincolo de Angara și vadul adânc, călcat în picioare, spre apă, când un mesteacăn siguratic, cu cel de-al doilea trunchi rupt, vizavi de casa din sat, pe care vântul îl bate așa de tare, că vârful ei îndoit seamănă cu o pânză pusă într-un par. Dar asta este încă de înțeles, este din amintire. Dar era ciudat și de înțeles ceea ce apărea uneori fie uitat de tot, fie care nu existase deloc în timpul ei, care se întâmplase, probabil, deja după plecarea ei. Uite, merge ea pe luncă cu un pas energic, satul și Angara sunt în dreapta, în stânga sunt câmpurile cosite care se deschid dincolo de pădurea dezgolită, aerul este transparent, de toamnă, ca o sticlă, plin de ace, se apropie de unul dintre bătrânii mesteceni cu scoarță crăpată și vede că pe o creangă de jos este aruncată o furcă. Și ce-i cu asta?, o furcă obișnuită, adusă aici pentru că nu mai aveau ce face cu ea și o puseră la vedere — poate o ia cineva, să nu se piardă obiectul bun. Dar în vedenii anterioare nu fusese niciun fus, și Tamara Ivanovna deja, în aceste vedenii, mersese, o asemenea memorie, pe toate potecile, că nimic nu putea să rămână nemarcat. Au început să apară chipuri de copii veniți pe lume deja după ea. „Al cui ești?” „Al lui Zîrianov”. Băietanul se uită curios la ea, și el este uimit de întâlnirea cu tanti cea necunoscută. „Al cărui Zîrianov?” „Al Liusiei”. Tamara Ivanovna multă caută prin memorie să vadă dacă este vreo Liusia Zîrianovskaia și nu-și amintește. Dar, prin urmare. Este, dacă acest cetățean din acest ultim amestec sătesc își spune cu atâta convingere numele de familie și prenumele mamei. E clar că nu i-a apărut din basme. „Totul ia cu ea Angara — și copilăria, și bătrânețea, și bucuria, și durerea”, se spunea filosofic în satul lor. Și viața a luat-o și a format și o nouă soartă, și a spus asemenea povești pe pietre, cât a fost apă curgătoare, că nu poți decât să te minunezi. Acum totul se duce la fund, este acoperit de noroi. Tamara Ivanovna s-a gândit involuntar la asta, chiar i se păru în funcție de cum se umple Angara, de apă curată și vorbăreață sau de una grea, care rămâne ca o baltă nemișcată depinde și deplinătatea locuitorilor ei. Da, totul se duce la fund de-a valma, indiferent. Și mai apoi ce se va întâmpla? Ce așezare, în ce scop va începe s-o elaboreze pentru omul viitor, imposibil de imaginat în depărtări? Mama era credincioasă, este adevărat, fără icoane și rugăciuni, dar nu hulea numele Domnului și-l pomenea des. „Trebuie să apari ascultătoare lui Dumnezeu, îi spunea ea fetei, ca el să te observe și să te ia sub protecția lui”. Tamara era deja mărișoară. „Dar cum poate Dumnezeu să ne vadă pe toți?, întreba ea gânditoare. Doar suntem mulți, chiar mii și mii”. Și atunci se băga tata. El avea propria sa explicație a implicării divine în treburile pământești. „Și noi toți mergem să bem apă la râu, spunea el jumătate în glumă, jumătate în serios, cu capul lăsat în jos, dând din el. Fără râu, fără Angara a noastră, nimeni nu poate trăi. Și toate râurile curg pe lângă Dumnezeu. El se uită în ele și, ca într-o oglindă, ne vede pe fiecare. Ai înțeles?” Ce nu puteam înțelege? Ea dădea din cap și amuțea, fixându-și înainte privirea nemișcată. Dar cât timp după aceea și-a amintit aceste cuvinte, cum îi prinseseră sufletul când, dimineața, deschidea robinetul în apartamentul de la oraș și apa, așteptând ca un suvoi îndesat, oarbă și hăituită, fornăia ieșind din țeavă ca din infern. Despre ce oglindă vorbim aici, despre ce protecție, vindecare? Oamenii bogați nu degeaba disprețuiesc această apă de la robinet, se duc cu bidoane de o vadră ba la Baikal, ba la izvor. Sunt selectivi și în privința mâncării, și a aerului pe care îl respiră, știu foarte bine că bolile trupului se formează de la mâncare și apă. Ei, viață ce zbori singură, te rostogolești singură, nu stai în ea ca o boieroaică, gonind veselă soarele pe cer, ci mergi prin pietre, prin noroi și prin tot felul de drumuri proaste îți lași urmele, rămânând mai apoi cu răni nevindecabile. Și din nou i-a apărut un cântec Tamarei Ivanovna, unul trist și pur, ascuns în suflet, care a alunecat singur la o pantă involuntară. Din nou zice vocea subțire, sensibil, care nu tulbură niciun sunet: Ușoară, ușoară, Bărcuța mergea. Lacrimi amare În barcă eu văsam. Oi, liuli, oi, liuli, Inimă, nu lăcrima, Soarta mea fericită Nu mi-o scăpa. Tamara Ivanovna oftă cu părere de rău față de sine, se gândea indecis în sinea sa, dar gândurile, după obicei, se strecurau în aceeași direcție: orice „ai scăpa” acolo, când ai fost împins într-o prăpastie adâncă... Ridicându-și pieptul cu un efort, ea își îndreptă gândurile ei triste și încercă să-și ia o dispoziție plină de speranță. Dar nici așa nu putea rezista multă vreme. Ba își imagina că din lumea ei rezistentă, recentă, în care trăise patruzeci de ani, nu mai rămăsese nimic, totul în jur, ca după un amestec uriaș al raselor, era acoperit de ruine, o parte a lor, cu un strat în relief, favorabil, erau ridicate în sus, cealalăt parte, mai mare, era aruncată într-o dezordine jalnică, dar din loc în loc nu numai forțe deloc opuse, ci niciun fel de forță, numai ruine împietrite în forme imobile. Ba deodată tabloul se schimba și ruinele căpătau o formație cu oarece sens, se înșirau într-o ordine necunoscută, dar totuși ordine, cel puțin, în coadă la ordine, și aveai impresia că trebuie numai să depășești aceste vremuri groaznice, să-ți aperi copiii și sufletul — și viața se va aranja cândva, nu are cum să nu se aranjeze! Și continuă, ca într-un șuvoi, cântecul ce înconjura moale tot: Liniștit, liniștit Pârâul curgea. Lacrimi multe, Multe înghițea. Oi, liuli, oi, liuli, Râușor, nu clocoti, Întinde drum lin Bărcuței.