în întunericul de la amiază în vântul nesupus...

în întunericul de la amiază în vântul nesupus trupul inert se vedea negru în partea de sus dar nu era vorba că fusese o răfuială și încă nu se grăbeau să plece la repezeală unul, milos, ca finalul să grăbească a înfipt ca de-o palmă o lance între coaste dintr-un motiv cumva personal ușurând apropierea de final carnea asta de mult cu sufletul s-a împăcat dar vârful suliței oricum a cedat făcând să țâșnească apă cu sânge pe coifurile plutonului latin pur-sânge mai departe cu buze strânse nemișcat un copilandru aștepta pe cel care pe cruce ridicat murind o încredințase pe mamă și petru și maria a doua de la zidurile unde ieri învăța anonim componența abluțiunii a adus-o nikodim într-o robă de in l-au învelit și străji lângă mormânt au rostuit deja ciobanii își ridicau toiegele adunau mâncarea pascală în boccele și îngerul lui bine-vestitor se ridica pe o pantă din jur dar în graba tristă petru își spunea că nu are de ce să se ducă la templu dimineața că este vremea la pierderi să se gândească la meseria sa cu fratele să se restabilească încă nu stinsese focul maria privind fix peretele de nepătruns în promisiunea zilei a treia încă nu credea în putregăimea crucii