Lumea de mijloc

Am făcut un foc de tabără, am hrănit din belșug flacăra,
Am turnat în ea o mie de picături de sânge,
De sânge auriu, încet, de-al meu,
Stătut, mai fierbinte, mai vizibil.
Focul a început să se bucure, să strige, să se zbată,
A început să urle cu limbile de foc,
Să împuște scântei în întunericul negru
Și ele șerpuiau, se transformau în stele.
Hornul s-a înfipt în cer
Și, legănându-se ca un șarpe cu solzii scânteind,
S-a strecurat în urechea lumii de sus.

Au început să pârâie, să vuiască stelele,
Să se învârtă, pulsând din ce în ce mai tare,
Împletind panglica verde curată
A minunii zgomotelor electrice.
    Aurora boreală.

Am agățat în jurul focului amulete
Pe tulpinile roșii de brazi și cedri,
Pe tulpinile puternice de copaci zgrunțuroși și zvelți,
Pe crengile uscate întunecate înghețate,
Pe crengile insomniace ale tufelor de zăpadă.
Au început să răsune cărbunii în cercul trasat,
Au intrat sub ei rădăcinile calde,
Un nămete a început să se miște ca un urs în bârlog,
Sângele pământului s-a topit, s-a deschis,
Sarea pământului s-a trezit și cu zăpada topită
S-a strecurat în urechea lumii de jos.

Au început să se legene amuletele sensibile
Din os de morsă, gheare de păsări
Și pe ele au început să se aprindă incantații,
Să joace lumina curată verde
    A aurorei boreale.

Și atunci eu, sărind într-un picior, am lovit în tobă,
M-am învârtit ca un lup fierbinte în dans:
O mie de spirite ale sfinților veniți,
O mie de spirite ale sfinților alergați aici,
O mie de spirite ale sfinților zburați aici,
Ajutați-l azi pe bătrânul Aia.

O mie de ani am păzit acest pământ,
Pământul și pe toți cei ce trăiesc aici,
Aleargă, pasc, gândesc, respiră,
Înoată, iubesc, cântă, zboară.
Toți cei care cresc din pământul păzit.
O mie de ani m-am ocupat de toate astea.

Am potolit albiile, le-am umplut cu cu pește.
Am îmblânzit pădurile, le-am umplut cu vânat.
Am întărit aerul, l-am umplut cu păsări.
Am adâncit adâncurile, am înmulțit bogățiile.
Am respins dușmanii care au trecut granițele.
Iar azi puterea mea este la final.

Timpul s-a evaporat, a căzut într-o rână.
S-a strâmbat trupul pământului drag.
Lumea de mijloc a fost acoperită de o furie lacomă,
Nu te lasă să respiri și toba mea e răgușită.
Nu mai țin minte nimic. Se mănâncă unii pe alții.
Și nimeni nu simte durerea altuia.

Durerea asta m-a ros, m-a ars.
În loc de ochi ceva pârâie, lacrimi înghețate.
Sub pământul reavăn în înghețul veșnic
Se ridică, începe să clocotească durerea,
Merg întruna, oftând, munții,
Se acoperă de spumă mările bolnave.

Tovarăși de luptă, salvați-mă.
Am obosit, dar nu pot să plec, colegi —
Cui să las asta în grijă? Aici tot ce este viu
S-a ascuns, Steaua Polară mă privește ca o fiară.
Deja sunt aproape transparent, băieți.
Grăbiți-vă, surori și frați ai mei.

Crengile au început să tremure, nămeții să plutească,
Amuletele s-au prefăcut într-o cenușă delicată,
Panglicile s-au șters, s-au strâns într-un punct verde.
Ca numai ea să domnească în lume —
În botul focului stelele au pornit unele după altele.
S-a dat la o parte focul strălucitor, potolindu-se,
S-au adunat umbrele înconjurându-l pe șaman
Și aerul negru fluieră, se învolburează:
Începe transformarea lumii.
    Schimbarea la față a luminii.