Ar trebui să vă prezint totul dintr-odată, și, desigur, digital...

Ar trebui să vă prezint totul dintr-odată, și, desigur, digital, și abia atunci pelicula alb-negru, cu argint ascuns, s-o developez, s-o întăresc, s-o usuc, să-i dau luciu, totul în vârful picioarelor, la lumina roșie, pe cele mai solemne cu unibrom. Să le înfășor într-o folie de ciocolată, precum bomboanele „Mișka”, foarte rar, care cum poate, este complicat, aproape ca un vitraliu, în principal în atelier la comandă sunt portrete scumpe și fotografii de familie — costume, lucruri serioase, anturaj. Fotografii și filme în ani cu tâmple cărunte sunt trei cutii mari și nu mai aveam unde să le pun, iar mai apoi, după un efort, am cumpărat un scanner nou și tot trecutul într-o lună l-am trecut în digital, și pe ele le-am pus sub pat. Să cauți aceste fișiere în arhivă și să le trimiți la printer, și-n format A3 să printezi iubirea și tristețea acestei vieți care a trecut pe lângă noi, ca un tipar color? Acest trecut ar fi fost suficient să acoperim cu el aproape toți pereții, să stăm în mijloc și să ne uităm tăcuți la umbrele așa de dragi, așa de uitate, continuând ușor să chelească și să încărunțească mai departe. Odată cu căderea părului cade și duritatea, se duce și postura, totul este neclar, tulbure, nimic nu se vede clar, dar în paralel crește sensibilitatea din ce în ce mai mult, motion blur tremură și scoate ușor o lacrimă. Aceste fotografii tulburi — m-am uitat ca în trecut pe niște ferestruici tulburii — și lăcrimezi când vezi chipurile pe care abia le mai recunoști. Aceasta este bunica, mama, tata, tanti Mania, o tanti, acesta este nenea Serioja, și asta este expusă: un bliț. Acesta sunt eu cu fundul gol și trei rățuște de celuloid, aici sunt cu un ursuleț de pluș și o îmbrățișez pe mama, aici sunt cu fratele Alioșa, uite, cu o carte lângă bibliotecă... O clipă... Aici este... a, tanti Raia, iar aici suntem în vizită și cântăm. Aici este clasa I-a B, și aici uite, e deja clasa noastră a X-a, Anul I, la cartofi, și uite, Iașka Kaller și eu, aici sunt eu, cu sabie, lângă tanc, zâmbet de comandant de batalion, și uite, aici este soția, și a doua, și uite băieții, este prima nepoțică, și asta este la o serată, fețe în principal cunoscute toate, aici este Italia, Crimeea, aici suntem la diving la Marea Roșie... past perfect — dar, după ce s-a teminat, mai durează și retușul naiv este ca un machiaj grosolan al unui mort. Acesta este un băiat, iar acesta este un trecător întâmplător, bărbos și gras, care se duce în peisajul întunericului, în vârstă și bolnav, dar care seamănă cumva cu băiatul. Fotografia aceasta... Ei, nu! Tu ești. Eu?! Tu ești! Din fotografii jumătate sunt deja invizibili pentru totdeauna, au fost și au dispărut, și-ți pare rău, și e târziu să-ți pară rău. Au fost atâtea, dar au rămas numai niște fotografii, însă nu poți salva tot, dacă printezi, nu înseamnă că poți imortaliza.