Goethe

Am strigat pătimaș: „O, dar parcă doream să fiu multă vreme tânăr, de lapte! doream ca trupul meu să nu se topească asemeni unui cofer de gheață plin de mercur înflăcărat! sufletul îmi mănâncă trupul! și ce-aș mai fi vrut să fiu, să zicem pe la șaptezeci și doi de ani, un vioi și mobil consilier de taină, pătimaș și îndrăgostit ca Goethe! Ai zâmbit: „Vai, prietene, dar tu ești poet doar. Ce vrei tu este poezia care te arde. Cel care nu scrie versuri trăiește durabil și activ, ca o piatră de moară care nu vede cu ochii ei boabele. Dar ce înseamnă Goethe? dacă el s-ar fi ocupat de scris puțin probabil că ar fi trăit așa de legendar de mult timp. Salvarea lui a fost faptul că nu a scris niciun rând, nu este așa?” și ai ridicat ochii. Am amuțit îngrozit. Camera a început să se miște și să se învârtă, ca un cap superstițios. Aerul s-a făcut precum ceara. Lumânările, ca degetele unui eretic, s-au aprins de la sine. Cupa cu vin a început să se legene nesigură și a zburat de pe masă. În timp ce cădea te uitai la mine (un zâmbet ca macula miezului nopții, lipită de sticlă pe dinafară) și n-ai mai spus nimic.