Gânsac cu mere
— Mademoiselle, vreți să vă povestesc cum a început totul pentru mine? Bine, porniți reportofonul. Nu aveți nimic împotrivă dacă o să fumez? Așa deci, imaginați-vă o vară flă>mândă din 1993, apoi și o toamnă flămândă. Este octombrie. Satul Lopatnikovo din Podmoskovie, foarte aproape. În cameră, lângă fereastra deschisă spre grădină, stă un om cu ochelari și fumează distrat. Masa este plină de cărți.
Este doctor în științe filologice, profesor la Institutul Pedagogic. Pregătește un curs despre creația lui Ivan Bunin. Are o stare de spirit extrem de proastă. În anul acesta, pentru prima oară în ultimii cincisprezece ani, nu s-a putut duce vara în sud, cu familia, și a fost obligat să-și petreacă concediul la soacră, la țară. Soacra este un om bun, respectă ocupația ginerelui, în ciuda faptului că nu aduce niciun venit, și-și face de lucru liniștită în grădină.
Soția este în oraș, la serviciu. Și ea tratează cu respect profesia soțului, dar răbdarea ei are limite. Filologul știe asta. Știe și faptul că niciun curs, nici cel mai remarcabil, nu va îmbunătăți situația financiară a familiei. El se întoarce spre fereastră pentru a arunca pe ea chiștocul și vede acolo, între copaci, pe vecinul soacrei, un țăran botos, vesel ca toți milițienii la pensie, poreclit Gânsacul. „Să mergem să bem puțin”, îi arată vecinul prin gesturi. În sufletul de intelectual al doctorului în științe se dă o luptă între repulsia față de orice fel de „mers în popor” și dorința acută de a lăsa totul baltă și a se îmbăta. În cele din urmă iese pe fereastră, se alătură polițaiului vesel și se așează sub copaci, împreună cu macaragiul Stepanîci, care își petrece și el concediul la Lopatnikovo.
S-au instalat acolo sub un prun, la Gânsac. Au stat ei așa apropiați, polițaiul se dovedise a fi un povestitor minunat și avea ca rezervă o mare cantitate de povestiri dintre cele mai incredibile. Stepanîci tot își plescăia limba și turuia.
— Da, trebuie să te înregistrăm.
Filologul dădea din cap, era de acord că nu ar fi fost rău să-l înregistreze.
După două sticle s-a pus acut problema că ar trebui să se continue. Doctorul în științe și-a dat îngrozit seama că a ajuns într-o situație picantă. Venise rândul lui să le ofere, dar în buzunar nu avea nicio copeică. Să ia de la soacră? Mai bine se spânzură. Pălind, înroșindu-se, începu să îngaime ceva despre „data viitoare”. L-a scos din necaz macaragiul.
— Păi ce să mai așteptăm? Acum o să vindem niște mere și foarte bine.
Intelectualul a fost entuziasmat de această idee. Doar lotul soacrei era plin de mere Antonovka căzute.
— Sigur că o le vindem, declară doctorul în filologie. Stepanîci dădu fuga acasă după saci și o căldare specială al cărei fund era făcut dintr-o sită specială. Asta pentru a clăti mai bine la canal fructele murdare de pământ. După jumătate de oră „Zaporojețul” lui Stepanîci îi ducea la Moscova pe cei trei negustori veseli și patru saci de mere Antonovka. Până la oraș mai era numai un kilometru și jumătate. Lângă clădirea fostului combinat industrial se organizase un târg ad-hoc — cutii cu fundul în sus, verdeață, ridichi, mere, fructe de pădure, prune, în funcție de sezon. Vând treizeci de bătrâne permanente. „Zaporojețul” cu cele două chintale de Antonovka a pătruns acolo precum corporația „Boeing” la adunarea unor aviamodeliști.
Gâscanul și Stepanov au spart imediat nu numai stilul comerțului de aici, dar și politica de prețuri. Dacă băbuțele cereau pentru un kilogram de mere 250 de ruble (anul 1993), macaragiul și polițaiul îl dădeau cu 120, chiar și cu 100. Filologul, care se trezise în mod neplăcut, se retrăsese în spate, lângă portbagajul deschis. Se simțea stingher aici, în calitate de cumpărător se simțea încurcat la piață, iar aici... dar nici nu avea cum să fugă.
Începu să se simtă prost de tot când au început să protesteze bătrânele concurente. Cel mai mult a încasat de la ele macaragiul, dar doctorul a primit și la adresa sa unele observații. Stepanîci și Gâscanul numai râdeau în hohote, trimițând un alt cumpărător cu o achiziție numerosă. Sacii se goleau repede. Ceasul eliberării se apropia.
Când rămăseseră de vândut numai vreo douăzeci de kilograme, de după colțul clădirii au apărut doi băieți îmbrăcați și tunși la fel, cu niște capete ascuțite și fizionomii posace. Inima doctorului în științe se făcu o mică bucățică de gheață. Cu mare greutate își învinse dorința de a o lua la fugă și imediat începu să-i pară rău că nu o făcuse. Băieții s-au apropiat fără greș de „Zaporojeț”. S-au oprit, mestecând în tăcere gumă, privind fix la Stapanîci și Gâscan. Fostul polițai stătea liniștit, ținând căldarea cu sită cu două mâini, dar macaragiul în mod clar devenise nervos.
— Câte unul din fiecare, spuse un băiat.
— Pentru ce?, întrebă fără grijă Gâscanul.
Se dovedise că băieții cereau plata „pentru loc”, polițaiul nu înțelegea categoric și chiar provocator de ce trebuie să plătească. „Merele sunt ale mele, locul este al tuturor”. Bătrânele urmăreau cu interes scena dramatică. Al doilea băiat a scos din buzunarul scurtei pumnul, ceva a păcănit în acest pumn și a țâșnit la lumină un tăiș strălucitor. Era îndreptat spre burta lui Stepanîci. Acela, bolborosind, „acum, acum”, începu să se retragă, ajunse la marginea sacului pe jumătate gol, căzu pe spate și alunecă brusc cu picioarele înainte. Nimeri cu tocul ghetei sale grele chiar „în osul” băiatului cu cuțit și acela, înjurând șuierător, se lăsă jos, îmbrățișându-și cu putere genunchiul drept.
Fostul milițian, dându-și seama că, se vede, acesta este începutul acțiunilor militare împotriva jefuitorilor, făcu și el o mișcare. Îi dădu primului băiat o lovitură puternică cu căldarea în cap. Mai bine zis, cu fundul căldării. Sita s-a rupt, căldarea a intrat pe capul banditului, zgâriindu-i pielea de pe față. Banditul începu să urle surd și o luă la fugă, dar nu vedea nimic, se lovi cu capul de un stâlp de iluminat, căzu, se ridică, din nou se lovi. Episodul ieși exact ca la Hollywood, până și nemernicul rănit la picior uită de durerea sa, văzând ce se întâmplă cu colegul său nefericit. Dar Gânsacul nu uită de nimic. Făcu un pas iute în direcția băiatului care încă mai stătea pe vine și cu toată forța îl călcă pe mâna care continua să strângă cuțitașul. Acolo pârâi ceva. Rakeții, începând să urle fiecare diferit, fugiră în direcții diferite de la piață.
În seara aceleiași zile doctorul în științe, după ce-și aruncă cărțile în geantă, plecă pe furiș în oraș, departe de posibilele neplăceri. În scurt se îmbolnăvi soacra dragă și timp de câteva luni a fost nevoie s-o interneze în spital. Orice legătură cu Lopatnikovo a fost pierdută. Între timp starea materială a familiei filologului devenea din ce în ce mai grea. Cei doi saci de cartofi de la țară au fost mâncați până în decembrie, a venit ziua în care filologul a trebuit din nou să se ducă la magazia de la Lopatnikovo.
În acea zi se pregătea să încheie referatul la o disertație complicată, dar soția nici nu voia să audă de asta, îi făcu pentru prima oară o scenă adevărată legată de banii care nu sunt. Omul de știință fu cutremurat de supărare și furie și în metrou, și în autobuz. Coborî repede la ultima stație și, înotând cu tălpile în zăpada cenușie de pe drum, ocoli stația de autobuz, coborî pe șosea și fu lovit imediat de un „Mercedes” care a apărut de nu se știe unde. Faptul că era „Mercedes” l-a înțeles când încă era întins pe spate, aruncând o privire spre radiator. Când a auzit cum pleoscăiră portierele deschise ale mașinii, filologul începu să se târască într-o parte, rugându-se ca pe mașina străină, lucioasă, să nu fi rămas nicio urmă.
— O, știință!, auzi el deasupra sa o voce veselă și, lucru cel mai important, cunoscută.
Îl recunoscu nu imediat pe posesorul acestei voci. Chiar și după ce a fost ridicat și au început să-l scuture, nu-și putea da deloc seama cine este acest om cu palton lung negru, cu un fular alb la gât.
— Nu mă recunoști?
Și atunci doctorul în științe l-a recunoscut. Era fostul polițai poreclit Gâscanul.
— Ce-i cu tine?, întrebă filologul având în vedere paltonul, fularul și Mercedesul.
— Ești întreg? Să mergem, o să-ți povestesc. Gâscanul se întoarse spre șoferul care arăta ca o gorilă și comandă. La „Aurora”.
— Ce-i „Aurora”?
— Este clubul meu de noapte. Deocamdată nu mai pune nicio întrebare, o să afli totul în curând.
Mercedesul i-a dus repede.
— Dezbracă-te, acum nu este nimeni aici. E dimineață.
Garderobierul servil, care căsca, luă țoala de postav a filologului cu o plecăciune ușoară.
— Acolo am două mese minunate, Gâscanul arătă în stânga garderobei, de biliard, dar de regulă spre ziuă se doarme pe ele. Acolo, uite, sunt bandiți cu o mână. Joacă cărți în sala alăturată.
— Și ai și ruletă?, întrebă musafirul, nu se știe de ce.
— Desigur. Numai că, pentru a juca, va trebui să aștepți până seara. Toți angajații dorm. O să mergem acolo. Am un fel de bar.
Liniște, draperii liliachii la ferestre, sfeșnice. Gâscanul, cu un mers de stăpân, merse spre masa cea mai îndepărtată, explicând din mers chelnerului care apăru din văzduh cu ce dorea să-l trateaze pe „vechiul prieten”.
— Ia loc, știință.
De undeva veni un platou cu aperitive nu atât apetisante, cât scumpe la vedere. Cupa musafirului se umplu de la sine cu o aromă minunată.
— Courvoisier, coniac, hai să ciocnim.
— Ei, hai.., povestește.
— Acum, acum. Gata, pleacă de-aici.
Ultimele cuvinte fuseseră adresate chelnerului care se vedea în jurul mesei.
Filologul își goli dintr-o suflare paharul, pentru a alunga amorțeala simțurilor. Aruncă în gură o bucată de pește alb și începu să asculte.
— Ei, mai ții minte cum am făcut noi comerț atunci. Am chefuit două zile, banii, în fine, s-au terminat și am decis să repet experimentul. Stepanîci mai întâi s-a împotrivit, se părea că dinainte de această situație le mai plătise el acestor cățelandri cu cuțitul și acum se teme. Bine, îi spun, de data asta n-o să ne mai luăm la bătaie, o să plătim. Am mai încărcat trei saci de mereu, ne ducem. Începem să vindem și atunci vine la noi o bătrână și-mi dă un teanc. Bancnote. Ce-i asta? întreb. Se pare că, după bătaia noastră, rakeții ăștia umflați nu mai apăruseră în micul târg. Bătrânele, în semn de recunoștință, mai mult în semn de recunoștere a autorității noastre, au decis să ne impulsioneze. Oamenii noștri sunt așa de învățați, că totuși cineva trebuie impulsionat. Ei, și eu, deși sunt polițai, nu sunt un om așa de ticălos. Le-am gonit pe bătrâne cu teancul lor de bani. Ne-am vândut sacii, apoi am mai venit de vreo trei ori. Bătrânele n-au mai venit la mine. S-a văzut mai târziu că, în spatele meu, Stepanîci le lua tributul. Jigodia! Nu mă leg cu asemenea prieteni. Și babele au început să vestească peste tot că eu țin totul în frâu.
A venit din nou chelnerul și s-a oprit chiar deasupra mesei, a schimbat scrumiera, a luat sticla pentru a avea grijă de stăpân și de musafir. Gâscanul i-a spus furios:
— Du-te, torn chiar eu.
A turnat imediat cam câte 150 de grame. Am băut.
— Merele erau cam pe terminate. M-am relaxat, și degeaba am făcut-o. Văd odată cum se oprește lângă micul nostru bazar o mașină neagră scumpă. Coboară trei din ea. Ei, îmi spun, aici nu te descurci numai cu căldarea. M-am pregătit de ce era mai rău. Se vedea că venise un nene important. Cu doi bodyguarzi. Mi-a spus — să mergem și m-am dus cu el, numai să nu fie ultimul drum, mi-am spus. Nenea ăsta nu e așa de înalt, are pungi sub ochi, vorbește ca un om însemnat. Am mers cu el de vreo două ori de-a lungul trotuarului și mi-a explicat că nu mă comport cum trebuie. Că puțin îi pasă, cică, de târgul ăsta mic, dar aici este o chestiune de principiu, și până și găinilor din regiune el le va permite cum să treacă strada, și nu nu știu care Gânsac cu mere.
— Și tu?
— Păi eu ce, tăceam. Mi se lipise de frică limba de cerul gurii. Am simțit imediat că nu trebuie să glumești cu nenea ăsta. Face un semn din ochi și nu mai este nici un polițai, mai ales fost. În cele din urmă mă întreabă dacă l-am înțeles și eu, pe fond nervos, am afișat pe mutră un zâmbet tâmp. Tâmp, îmi spun, și obraznic. Mi-am dat seama de asta de pe fața lui, pentru că fața lui se făcu albă și înfricoșătoare. Ei, bine, îmi spune el și-mi arată cu degetul în nas, tu ai vrut asta.
— Adică te amenință?
— Chiar așa! Și, lucrul cel mai important, toți văd și aud, și babele, și bodyguarzii lui. Era o scenă frumoasă, povestește în detaliu cum o să facă din pielea mea un abajur, iar eu stau așa și rânjesc obraznic.
— Și mai departe, mai departe ce a fost?
— M-am întors acasă mai mult mort decât viu și în ziua aceea era chiar ziua mea de naștere. Veniseră amândoi frații mei. Vitalik este măcelar la piața Palașevski, iar Borka lucrează la vamă. Chiar are și pistol de serviciu. Dar asta este așa... Am băut, am băut serios, doar aveam bani. Am prins curaj, mi-am scos berdana și i-am luat pe frați în râpă să tragem în sticle. Mi-a trecut toată frica. Ei, îmi spun, n-o să mă las așa ușor! Veniți, să vedem care pe care! Au venit dimineață.
— Boduguarzii ăștia?
— Nu, de la secția raională. Ne-au luat pe noi trei și ne-au dus în oraș, în celulă. Da, care e problema? îmi spuneam. Am carnet de vânătoare, n-o să mă închidă pentru încălcarea liniștii publice. Am fost ținuți două zile și două nopți, apoi a venit în celulă un sergent, lucrasem împreună, el mi-a explicat că chiar de ziua mea de naștere a fost aruncată în aer mașina cu banditul meu înfricoșător împreună cu bodyguarzii. Chiar în momentul în care eu și frații mei ne făceam de cap în râpă. Doi dintre ei au murit pe loc, iar unul dintre boduguarzi a apucat să spună înainte de a muri că baștanul lui se certase în ajun cu mine Gâscanul, se certase tare din cauza pieții.
— Dar asta a fost o coincidență!
— Dar nimeni nu crede în asta!, spuse Gâscanul cu o șoaptă înfricoșătoare. Pe scurt, mi s-a dat drumul și chiar cu puțin respect. Relațiile celor din jur s-au schimbat față de mine. Au început să mă salute oameni care înainte nu mă băgau în seamă. De fapt, toți, cum mi-am dat eu seama, erau ferm convinși că eu l-am aruncat în aer pe bandit.
— Dar nu ai încercat să explici...
— Cui? Și cum? Am încercat să vorbesc cu frații, râd. Cică ești suspicios. M-am decis ca mai bine să plec o vreme. La o mătușă în Tver. M-am pregătit. Și atunci vine la mine un tânăr și spune că sunt oameni care ar vrea să schimbe câteva cuvinte cu mine. Ei, îmi zic...
Sania își masă fruntea puțin, începu să fumeze, se uită în jur să vadă dacă nu cumva chelnerul este în apropiere.
— M-am dus să discut. A avut loc uite, chiar la măsuța asta la care stăm noi. M-au primit trei oameni, nu-i știi și nu-i recunoști. Au mers mult pe departe, cum îmi dau seama, mă observau. Mai mult am tăcut și am negat. Cică eu nu pretind nimic, nu am nevoie de nimic în lumea lor criminală, trăiesc liniștit, ca un familist. Credeam că le-am explicat cum trebuie și o să plec frumușel acasă, la pensie, dar ei au zis că fac aluzie că am banda mea cu frații. Spuneam că nu trebuie să-i ameninț. Și eu eram gata să sar în sus, nu ameninț, dimpotrivă, și mie mi-e frică, numai dați-mi drumul. Ei au plecat, s-au sfătuit puțin, spun bine, dacă nu te bagi în treburile noastre, o să-ți dăm acest club, oricum l-ai câștigat, gen. Și de atunci...
Din nou a apărut chelnerul cu o întrebare respectuoasă ce să servească la felul întâi. Se vedea că Gâscanul abia își stăpânea furia.
— La felul întâi clasa întâi. Marș de-aici.
— De ce nu-i iubești pe ăștia din subsoluri?
— Nu numai pe ei, pe șoferi, pe bancheri, pe prostituate, pe crupieri. Toți cei care pot trage cu urechea. Îți imaginezi, dacă cineva o să ghicească cine sunt eu cu adevărat?
— Daaa!
— Tocmai asta e treaba, că e daaa. De aceea m-am bucurat așa de tare de tine, măcar pot să vorbesc puțin. Soția m-a prins cu o fătucă — divorț! I-am cumpărat ei și fetei mele câte un apartament, mașină, acum sunt singur. Stepanîci chiar mă consideră un fel de autoritate, oricât de ciudat ar fi.
— Daa, din nou spuse lung filologul, mâncând o bucată de avocado.
— Să mai vii uneori pe la mine, poate cândva o să chefuim ca băieții. Nu te teme, n-o să-ți dau bani, doar îmi dau seama că nu ești un asemenea om, dar te pot servi cu ceva. Să mai ciocnim pentru viață.
Acasă doctorul în științe a ajuns beat, fără cartofi, dar cu flori, drept pentru care a evitat un scandal puternic. A povestit despre întâlnirea sa cu mafiotul merelor și s-a dus la culcare. Când s-a trezit noaptea, soția filologului a descoperit deodată că soțul nu mai este în pat, s-a dus la bucătărie și a văzut că stă la masă, mănâncă chiar din borcan roșii marinate. Avea o față gânditoare.
— Ce-i cu tine?, se sperie soția specialistului în Bunin.
— M-am decis să schimb ceva în viața mea, răspunse soțul.
Soția, cu ochii în lacrimi — dragul meu, nu te alătura bandiților, nu este nevoie, lasă-i dracului de bani, o să ne decurcăm cumva.
— Am înțeles, a spus corespondenta închizând reportofonul, doctorul în științe l-a părăsit pe Bunin și a început să scrie romane polițiste pentru a-și asigura familia.
Proprietarul cabinetului a scos pipa din gură și a scuturat-o cu grijă.
— Într-adevăr, cam la jumătate de an de la evenimentele descrise, la o editură comercială a văzut lumina zilei un roman poliștist cu titlulGâscanul cu mere. Dar autorul lui nu era doctor în științe, ci... un fost polițai.
— Daaa? V-ați bătut joc de mine? Ați povestit așa, că am crezut că eroul principal este filologul.
— Știți, am scris vreo cincisprezece romane polițiste și acum finalurile neașteptate îmi vin de la sine. Iar specialistul în Bunin chiar că a schimbat ceva în viața sa. A devenit critic. Acum scrie mici articole despre cărțile mele. Îl plătesc bine.
Corespondenta a pufnit, băgând reportofonul în geantă.
— E claaar. Un singur lucru nu e clar, de ce v-ați apucat de literatură când aveați un cazinou? Cu niciun roman nu poți câștiga așa.
— Corect. Dar problema este că la scurt timp cazinoul mi-a fost luat. Se vede că totuși cineva ascultase flecăreala mea. Bine că nu m-au omorât. O întâmplare m-a ridicat din noroi la înălțime, apoi din nou m-a dat cu fața în noroi. Cum să nu mă fac scriitor după asta?
Corespondenta s-a ridicat.
— Este o poveste foarte interesantă. Singurul lucru care nu-mi place la ea este denumirea romanului dumneavoastră. Ar fi fost mai rafinatăMerele Antonovka.
— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, și eu am vrut să fac așa. Dar doctorul în științe a protestat, a spus că mă omoară dacă o să fac așa. Și, știți, l-am crezut. Așa trăiesc eu — pe de o parte bandiți, de partea cealaltă Bunin.
