O întâmplare

Grigori Petrovici Guliaev, un bărbat masiv de vreo 50 de ani, a murit. Rămăseseră în urma lui în lumea asta, în garsonieră, soția, Natalia Semionovna, cu vreo zece ani mai mică decât el, fiul Vova de 8 ani și, mai mult, niște rude, printre care și unele apropiate, precum sora, Elizaveta Petrovna, care Dumnezeu știe unde locuia. — Degeaba, degeaba a murit Grișa, spunea o asemenea rudă, bătrânica Agafia. Înainte de vreme, am putea spune... — Dar cine știe când îi vine vremea să moară?, protestă o altă rudă, mai mare la trup. Doar noi, paraziții, nu suntem întrebați când să murim. Soția Natalia Semionovna nu protestă nimic, în fața nimănui, numai ofta, gândindu-se la viitor. Iar copilul Vova nu credea cu niciun preț și-și spunea că tata pur și simplu plecase, într-o călătorie îndepărtată, îndepărtată, și că el, copilul Vova, o să plece la scurt timp și el acolo unde este tata. Între timp trebuia organizată înmormântarea. Erau deja anii 90, sfârșitul mileniului al doilea, vremuri incredibil de grele. Dar Grigori Petrovici fusese o persoană de răspundere, funcționar, și organizația unde lucrase l-a ajutat. Cel mai rău a fost cu mormântul: i-au găsit cu greu un loc, dar era într-un cimitir cuviincios, chiar vesel. Nu se putea ști dacă Grigori Petrovici fusese credincios sau nu, nimeni nu știa nimic în acest sens. Dar cel puțin panihida civilă fusese pregătită conform tuturor regulilor. A avut loc la Clubul Bicicliștilor — acolo, la parter, era o sală uriașă, ale cărei ferestre dădeau într-o mică grădină verde, plăcută și tare murdară. Sicriul a fost pus lângă peretele din spate al sălii, chiar vizavi de intrare. Au fost flori, chiar și un steag, și nu prea mulți oameni. (Natalia Semionovna se decisese să-l nu-l aducă aici pe Vovka și-l trimisese la casa de vacanță, la o bunică). În sicriu Grigori Petrovici îmbătrânise și, în locul celor 50 de ani ai săi, arăta așa, de vreo 100, chiar de 110. Pielea i se lăsase deodată, parcă se prăbușise, ochii erau închiși, dar cu o convingere nu din această lume și chiar cu fermitate că nu se vor mai deschide niciodată. Și mâinile erau împreunate cu convingerea deplină că niciodată nu se vor mai desface. Au plâns moderat, o singură bătrână, lucru extrem de firesc, plângea în hohote, și sora lui. Grigori Petrovici de mult nu mai avea nici mamă, nici tată. Cei doi prieteni, de fapt, nu au venit. Nu se știe de ce au apărut vreo cincisprezece persoane, de la societatea sportivă a bicicliștilor, niște oameni pe care nu-i știa nimeni. — Vin aici tot felul de oameni, mormăia nemulțumită baba Agafia. Doar răposatul nu era alcoolic adevărat, să știe toată Moscova, pe toți tovarășii lui de pahar. Era un om liniștit, cu răspundere. Avea grijă de familie. — Este o nerușinare, ce să mai zic, confirma o altă rudă. Nici în sicriu nu-ți dau pace. Așa că uite, toată viața te agiți, te agiți, strigi, cauți ceva, și după aceea nu ai nicio recompensă, numai mizerii. Te pui în sicriu și te scuipă în față... — Nu mai spuneți așa, șoptea a treia rudă, băieții ăștia, necunoscuți, probabil sunt cu chef... Iar curtea mică între timp, în spatele unor tufe, s-au instalat doi vecini ai lui Grigori Petrovici, Nikolai și Serghei, s-au aranjat pentru o băută. — Ei, ce să spunem, să-l pomenim, spuse unul. — Să-l pomenim, răspunse al doilea. L-au pomenit, au băut, iar Serghei și-a adus aminte: — Dar răposatul nu s-a purtat prea bine înainte de a muri... — De ce nu s-a purtat bine?, spuse prudent Nikolai. — Tot timpul sărea la bătaie. Cum era ceva, îți trântea una peste moacă, deși era deja bolnav, își dădea seama unde se îndreaptă lucrurile. — Nu se poate, se îngrozi Nikolai. — Sunt lucruri adevărate, confirmă încăpățânat Serghei, apoi mai adăugă gânditor: Poate că așa era de-acum viața, mai dură... — Și de ce să-ți dea una peste gură înainte de a muri? — Chiar așa. Să nu crezi că era un gest de huliganism. Când rămânea singur în apartament, striga mereu tare, am auzit eu, la noi pereții sunt subțiri. — Mi-e milă de toți oamenii, spuse scrâșnind Nikolai. Probabil nu putea înțelege cum trupul lui dintr-o dată nu va mai fi. Doar avea un trup zdravăn, nu ca... — Să-l pomenim, scânci Serghei și-l pomeniră. Între timp în sală se lăsase liniștea. Și atunci lângă intrare a apărut chiar Grigori Petrovici, viu. A apărut așa de neobservat, încet, de parcă a intrat o pasăre de pe lumea cealaltă. La început nimeni nu l-a băgat în seamă: ei, a intrat un om, probabil, un tovarăș de pahar, vrea să-și ia rămas bun de la Grigori Petrovici care este în sicriu. Iar Grigori Petrovici sau, mai bine zis, Grigori Petrovici din sicriu nici nu se mișca: stătea întins întruna. Se vede imediat: e mort omul. Dar Grigori Petrovici cel viu se duce spre el, încet, dar sigur. În fine, soția a strigat prima: — Grișa! Da, Grișa, și sacoul este la fel, și, lucrul cel mai important, are acel lucru imperceptibil în mers, în zâmbet după care îl recunoști imediat: este EL, în acest caz Grișa, Guliaev Grigori Petrovici în persoană. Iar cealaltă persoană a lui era întinsă pe postament, în plină solemnitate, printre flori, liniștită. Natalia Semio­novna și-a mai deschis o dată ochii mari și s-a prăbușit: Grișa! La drept vorbind, nimeni aproape că nu înțelegea nimic: au sărit spre soție, crezând că a făcut infarct, iar la Grigori Petrovici cel viu se uitau numai câți oameni, împietriți. Sora lui, Elizaveta Petrovna, care se remarca de fapt printr-un caracter dur (uneori noaptea dormea și în scara blocului), s-a apropiat puțin de Grigori Petrovici viu și l-a întrebat: — Cine ești tu? — Cel care sunt în sicriu. — Și Grigori Petrovici viu s-a apropiat de Grigori Petrovici mort. Sora, luată cu frig, s-a apropiat și ea. Restul rămăseseră în picioare sau se agitau în jurul soției. Unii la o parte pur și simplu șopteau. Grigori Petrovici cel viu se uita fix, de fapt, cam sumbru, la propriul cadavru. Din ce în ce mai împietrită, Elizaveta Petrovna întrebă: — Și ăsta cine este?, arătă ea cu un semn din cap spre răposat. — Ăsta sunt eu, răspunse posac Grigori Petrovici. — Grișa, dar tu vorbești, mergi, bâigui Elizabveta și un ochi al ei începu să privească nebunește. — Și ce-i cu asta?, spuse ironic Grigori Petrovici cel viu. Mai târziu, parcă scuzându-se, dădu din cap spre sine cel mort și ridică din umeri. — Cum adică și ce-i cu asta?, se îngrozi sora. — Păi uite așa, și Grigori Petrovici se întoarse spre ea, gata să cadă. Bine, Lizok, uite care-i treaba: să-i transmiți Nataliei că în seara asta o să ajung mai târziu. Numai să nu-l ia înapoi pe Vovka. Și să facă cina: omletă cu salam, chefir, niște chifle. Nu este nevoie de vodcă. — Și eu?, șopti tandru sora. — Păi ce-i cu tine? Oricum suntem rude. Grigori Petrovici cel viu trecu de câteva ori importat pe lângă sicriul său, se opri la căpătâi, atinse florile, părul deja încărunțit, deja mort, fruntea galbenă care începea să se descompună, se trase pe neobservate de urechea moartă. Apoi se uită la soră. — Uite ce-i, șopti el. Dacă Natașka se teme, n-are decât să doarmă, să-i spui mai bine să se culce, dacă-i este frică. O să mă descurc singur la bucătărie, o să mănânc și după aceea o să intru în pat lângă ea... Și Grigori Petrovici convins, dar totuși trist porni spre ieșire, întorcându-se cu spatele la el cel mort. Marea majoritate a celor prezenți nu-l știau cum se cuvine la față și de aceea de fapt înnebuniseră, așa că el a ieșit din sală fără să fie împiedicat. Este adevărat, un copilandru, după ce recunoscuse că este mortul, voia să-l apuce de mână, dar în ultimul moment se decise să n-o facă. Trei oameni care-l cunoștau bine pe Grigori Petrovici zăceau jos, cu conștiința pierdută. Unul pur și simplu stătea în fund și se lovea cu pumnii în piept, parcă era nebun. Ceilalți încă încercau s-o facă pe Natalia Semionovna să-și revină. Unii bolboroseau despre halucinații. Alții se uitau pieziș la Grigori Petrovici cel mort: oare nu se mișcă cumva? Accentuă situația un bătrân cărunt înalt, se vede, un sectant: după ce observă cele întâmplate se duse la sicriu și-l scuipă în față pe răposat, și scuipă foarte sever, de parcă l-ar fi amenințat. Ce s-a mai stârnit atunci! Rudele, mai ales sora răposatului, se înfipseră în bătrânul sectant, unul îl trăgea de barbă. S-au auzit fluierături, cineva ar fi chemat miliția. Între timp muzicanții, care nu acordau atenție la nimic, au început să cânte marșul funebru, așa cum se stabilise. Și în sală se ajunsese la bătaie. Bătrânul sectant, jerpelit, se rostogolea pe jos. În acest timp își reveni Natalia Semionovna. Se uita uimită la lume. Lumea nu semăna cu nimic: deși sicriul era la locul lui și se auzea muzica funerară, mai erau în plus și bătăile și strigătele chinuite. Între timp deja prin toată sala s-a răspândit zvonul că cică Grigori Petrovici tocmai ce venise acolo, viu... și la această înmormântare ceva nu este în ordine. Deja un bărbat zdravăn, roșcovan, îl trăgea pe mort din sicriu, urlând că mortul a fost înlocuit. Abia a fost recuperat mortul și după acest fapt evenimentele au căpătat o turnură fantastică: se băteau toți împotriva tuturor, iar restul erau indignați. Natalia Semionovna își spune că este pe lumea cealaltă și din nou leșină. Din tufele lor au venit și vecinii alcoolici, Serghei și Nikolai, strigând că se îmbătaseră, pentru că îl văzuseră pe Grișa care ieșea din sală spre stația de autobuz. Între timp a venit și miliția, chemată de cineva. Primul a venit șeful, un locotenent de la operativă cam cărunt, solid. Dar înfățișarea celor care se încăierau lângă sicriu îl puse în încurcătură. El și însoțitorii lui au ieșit din această încurcătură peste vreo cinci, șase minute. — Risipiți toată această procesiune funerară!, începu să urle în fine locotenentul ducându-se spre Natalia Semionova ce era întinsă la pământ, leșinată, pentru că i s-a spus că este soția celui mort. Lângă locotenent deodată a început să se învârtă un om în civil, se pare de la conducerea Clubului Bicicliștilor. Natalia Semionovna a fost scuturată și și-a deschis ochii. — Este soțul dumneavoastră sau nu?, începu să strige omul arătând spre sicriu. Natalia Semionovna începu să plângă. La această înmormântare sălbatică ne subminați societatea democratică!, urla omulețul care era cât pe ce să sară la gâtul Nataliei Semionovna. — Lăsați-o să-și revină, începu să urle la el bătrâna Agafia. Cum nu vă mai potoliți! Toți vreți să vi se dea socoteală! Lăsați-o să-și dea seama dacă soțului ei a murit sau este viu! Locotenentul își holbă ochii. Nemaiputând îndura asemenea cuvinte și bătaia din jurul sicriului, locotenentul se duse în mijlocul sălii și răcni: — Încetați cu mizeriile, că o să trag! Și smulse pistolul, îndreptându-l, nu se știe de ce, spre sicriu cu răpostul, dar mai apoi, venindu-și în fire, ridică pistolul cu țeava în tavan. Milițienii care stăteau lângă ei au îmțepenit. Dar cuvintele și înfățișarea amenințătoare, oricât de ciudat ar fi, au avut un impact pozitiv. Încăierarea, ca un ocean albastru obosit, începu să se potolească și în afara unor strigăte isterice nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. Omulețul de la conducerea Clubului Bicicliștilor se duse la locotenent și întrebă: — Ce-o să facem, tovarășe... domnule locotenent?, întrebă el temător. — Ce-o să facem?, spuse gânditor șeful. În primul rând: păstrăm tăcerea în legătură cu cele întâmplate. În al doilea rând: înmormântarea se încheie, muzica se oprește și în clipa aceasta se pleacă la cimitir. Doar este mașină, nu? Este. Și eu o să urmăresc ca totul să fie cum trebuie. Ordinele lui au fost ascultate. Sicriul a fost dus în mașină. Dar procesiunea avea opiniile împărțite: majoritatea înclina că nu mai are rost să aibă loc înmormântarea, pentru că oricum nu se știe cine este înmormântat. Natalia Semionovna mai întâi a refuzat categoric să meargă, dar mai apoi, când sicriul se pusese deja în mișcare, i-a ridicat puțin capacul și a început să ­urle: — Păi este el, Grișa! El, dragul de el, frumosul de el, pe care nu-l pot uita. Și cu aceste cuvinte a sărit chiar deasupra sicriului în botul negru al mașinii funerare. După ea și sora lui Grigori Petrovici, Elizaveta și alți câțiva oameni. Pe drum Elizaveta i-a spus foarte sever și rațional Natașei ce-i spusese Grigori Petrovici cel viu. La sfârșitul povestirii ochii Elizavetei se umpluseră deodată de o tulbureală, de parcă fusese deja în lumea cealaltă, dar nu era deloc bună, și atunci Elizaveta Petrovna spuse: — Ai grijă, aici în fața noastră este Grigori Petrovici mort și în același timp Grigori Petrovici a venit viu. Sunt doi, unul mort și altul viu. După aceste cuvinte soția lui Grigori Petrovici începu să se plicticească. Înmormântarea s-a terminat mormântal și înstrăinat. Toți tăceau. Miliția supraveghea de la distanță. Și așa, Grigori Petrovici cel mort a fost îngropat. Nu a fost niciun discurs ambiguu și plin de idei libere. Și totuși spre final au făcut o greșeală: din grămada din ce în ce mai rară de oameni ieși bătrânul bătut în încăierarea precedentă din sala Clubului Bicicliștilor, jerpelit, murdar și ciufulit, cu pletele în vânt, și începu să strige isteric arătând spre mormânt: — Acolo trebuie să mergem! Acolo! Pentru că Grigori Petrovici este mort și viu în același timp. El este și în sicriu, și merge!... Acolo trebuie să mergem, acolo! La Grigori Petrovici! Miliția se apropie. Bătrânului i s-a acoperit gura și totul s-a încheiat în ar­monie. Natalia Semionovna s-a întors acasă gânditoare. Avea un singur gând — Grigori Petrovici promisese să treacă în seara aceasta. O conducea Elizaveta Petrovna, restul rudelor parcă fuseseră împrăștiate de vânt. După care a luat-o vântul și pe sora răposatului. Natalia Semionovna a rămas singură. A intrat în garsoniera sa, a aprins lumina și a pregătit mecanic cina, așa cum a poruncit Grigori Petrovici: omletă cu salam... Și a început să aștepte, nu se știe de ce uitându-se mereu la ceas. Apoi, când totuși a ieșit din amorțeala sa, s-a tulburat: păi ce, a înnebunit? Pe cine așteaptă, la urma urmelor? Grigori Petrovici este undeva adânc sub pământ, în globul pământesc ce se învârte, stă acolo culcat și nu poate ieși de acolo. Dar deodată se duse la oglindă și-și îndreptă părul, se rujă, vru să se îmbrace cu ceva frumos, de parcă îl aștepta pe soțul care venea dintr-o delegație lungă. Își dădu seama de asta și începu să urle de milă pentru sine? Deci chiar înnebunise. Își veni în fire și toate gândurile prostești au trecut. A făcut curat în cameră, ca să facă totuși ceva, și și-a spus că noaptea este un sfetnic bun. — Trebuie să mă culc, spuse ea și, după ce bău jumătate de pahar de vodcă, se dezbrăcă repede și se trânti pe pat. Mâine o să am multe griji și toate aceste neînțelegeri vor fi uitate... Și adormi destul de repede. Visă ochii Elizavetei, plini de tulbureală. Apoi prin somn i se păru că se deschide ușa cu cheia. Totuși nu era vis, simțea clar asta. Dar nu avu putere să-și deschidă ochii, oboseala, vodca îi apăsau trupul și, lucrul cel mai important, simțea că-i este indiferent. O parte a conștiinței ei era în somn, cealaltă era trează, și cu această parte trează a conștiinței recepta tot. A auzit cum a intrat cineva în bucătărie, apoi a distins vocea soțului, plescăitul lui, zăngănitul farfuriilor și al lingurilor. O clipă totul amuți. Apoi se auzi deodată o înjurătură, din nou zăngănit de farfurii, gălăgie și vocea soțului că nimic nu este făcut bine, peste tot sunt numai gândaci; din nou o înjurătură, clipocitul apei... În cele din urmă ea s-a cufundat în somn, un somn profund, ca un leșin. La ora 9 dimineața Natalia Semionovna s-a trezit. Plină de sudoare, îngrozită, s-a dus în bucătărie: omleta fusese mâncată, o farfurie era spartă, era apă pe jos. Dar în apartament deja nu este nimeni, Natalia Semionovna și-a privit trupul și a început să strige urât: i se vedeau în mod clar semne de violență... — Grișa, dragule, cum așa?, începu ea să strige. Într-un cuvânt, Grigori Petrovici cel mort era în pământ, Grigori Petrovici cel viu mergea pe acest așa numit pământ și în clipa când Natalia Semionovna s-a trezit, era foarte aproape de casa ei. Iar spiritul nemuritor al lui Grigori Petrovici îl părăsi, și pe cel viu, și pe cel mort, și se duse departe, departe de amândoi, la Tatăl său ceresc, ascuns de respirația muritorilor și lăsându-l pe Grigori Petrovici cel viu și cel mort singuri în fața Universului. Zeul cosmic Arad, în al cărui câmp vizual a intrat din întâmplare istoria asta, hohotea așa de tare, așa de tare hohotea, când vedea aceste necazuri omenești, că și planeta D., aflată în administrația sa, a avut din cauza acestui hohot mari neplăceri și chiar furtuni pe toată suprafața sa.