Fugarul din rai

(fragment din nuvelă)

Probabil în fiecare dintre noi, ca într-o magazie bine închisă, se află un urs și-și așteaptă momentul; dar este suficient să manifești un moment de slăbiciune, să întredeschizi ușa ferecată, să desfaci puțin lanțul, că dracul lățos imediat îl rupe, trage sub ele sufletul robului lui Dumnezeu, îi scoate tare sufletul din el, cât s-a adunat.

Dar cine-l paște așa, fraților, până în acel moment, așa de sălbatic și de nemilos? Cine îl păzește neadormit în fiecare clipă, nu-l lasă să-și facă de cap, nu-i dă drumul în libertate, nu-i leagă uncheșului supărat hamuri rezistente, invizibile? Cum să vezi această înfățișare tainică a spaimei inimii, să te asiguri de forța ei hotărâtă, pentru ca, cu cugetul întărit, să mergi alene până la marginea anilor, fără să te temi de tulburări? Unde să găsești acel echilibru imperturbabil al vieții pentru a nu da pe dinafară acea apă binefăcătoare vie, pentru a nu o consuma pe nimicuri, ca după aceea să nu plângi, părându-ți rău de tine, orfan nefericit?

Că altfel ca pe niște mlaștini înierbate, prin bălți mlăștinoase, condus de o fecioară vândută, îți duci drumul nefericit de la un bolovan la altul, temându-te să nu nimerești în ferestrele adânci acoperite de mușchi, ridicate cu viclenie de un sârmă ghimpată subțire, verzuie, sari pe malul unui lac fără fund, negru, strălucitor, parcă este o piatră-aspidă care respiră putregai distrugător, semănând cu un canal de rău augur, o intrare în înghesuiala iadului, la vederea căreia sufletul i se strânge de moarte, deși apa aceasta ca dohotul a fost înghesuită în niște veșminte provocatoare solare care nu strălucesc, din tufe de mur coapte, de un galben-roșietic.

Și aici mai este și un urs mereu nedormit care „foșgăie” în piept, îți trage capul în jos, îți îndepărtează privirea de la cerul de necuprins, unde se ridică munți de gheață cu vârfuri din cărbuni încinși. Ei, cum nu te dai tu la o parte, fraților, cum să nu strigi cu durere: „Doamne, ajută și miluiește!...” Și uite, azi am omorât un om.

Dacă este să spun adevărul, de mult voiam asta, dar nu am putut să găsesc căi fidele de salvare și asta m-a reținut: cât de mult s-a fi chinuit mintea mea abilă, oricâte ocolișuri și căi tainice nu ar fi găsit, în ce adânc s-ar fi cufundat, totul se reducea la un sfârșit trist: nodurile viclene s-au desfăcut, lațurile inteligente s-au dezlegat, în coliba mea a venit un om de stat cu un Nagan, m-a încleștat cu niște cătușe vechi și m-a dus la răcoare; atunci capul meu s-a bolocat, s-a umplut de răceală și n-a mai funcționat.

S-a descoperit că tot pământul natal, uriaș, cu râurile ei de netrecut din fundul văilor, cu luncile din taiga, cu potecile înguste din munți și cotloanele de vânătoare la sute de metri de orice locuință omenească a refuzat să mă ascundă; în cele din urmă Adevărul Legii a legat strâns țara cu o supraveghere neadormită, i-a făcut pe oameni să-și piardă libertatea și chiar visările modeste de a se ascunde de putere. Mi-am dat seama vag că împrreună cu pedeapsa ireversibilă pentru care se agită așa de tare nemernicii și cei puternici din lumea aceasta, cei care au răpit puterea, am pierdut lucrul cel mai important, ca măcar în gândurile naive să râdă rusul care mereu, în secret, a vrut să protesteze, să iasă din supunere, să se bucure de furia sa.

Pentru că fiecare protest este o răzbunare; și deși nu se poate desfășura fără vărsare de sânge, el are oarece sens consfințit de Dumnezeu. Nu pot deloc să înțeleg că, atunci când un om se gândește să-l omoare pe altul, să-i ia viața dăruită de Dumnezeu, nu se teme de nicio judecată: nici pământească, nici Cerească, deci nu se mai gândește la mântuire. Asta trece imediat, pe neașteptate, cum vine orice năpastă, ca într-un somn la beție, nebunește, repede, irațional, cu căldură sufletească inexistentă până atunci în piept, de parcă acolo orice sentiment jalnic a fost suflat de un vânt răcoros și o înseninare de trezie în cap.

...Așa s-a întâmplat și cu mine.

Era ziua pomenirii morților la Petrovșcina. În fundul curții mele se vede poarta cimitirului și Jabki parcă intenționa să se mute dintr-un salt aici, ca să terminăm odată cu durerea și să adormim; șuvoiul slăbuț al bătrânelor a curs mult timp pe poarta veche, cenușie, putând cu ele boccele și bidonașe, și nimeni deja nu se mai întorcea acasă de la morminte. De la fereastră vedeam o margine a satului acoperit din belșug cu buruieni; printre sultanii grâului și măturicile de mei abia se zăreau niște căsuțe cu trei ferestruici, care se lăsau și ele cu plăcere în pământ. Tot ce era viu aștepta în cele din urmă chemarea trâmbiței arhanghelului și, luându-și cu ele boccelele modeste de înmormântare, porniră cu plăcere pe ultimul drum.

Cimitirul era străin pentru mine, toți strămoșii mei se duseseră în alte ținuturi, azi pe jumătate uitate, dar pe neașteptate ceva m-a chemat să mă contopesc în șuvoiul ce abia se târa, de parcă mă speriasem să rămân singur, orfan, pe mama pământ și să văd așa ceva ce nu stă în puterea de a ști a omului. Am băgat repede în buzunar vreo două ouă fierte, pentru a-i felicita pe morți cu ocazia sărbătorii, să împart masa cu ei și, după ce am trecut repede de marginea orașului, am ajuns imediat în Krasnaia gorka, acoperită din belșug cu pini prin care se vedea strălucind în jos râul Pronia, alb ca laptele.

Sub acești copaci seculari îmbrăcați în armurile de aramă ale unor voinici, bătrânicile păreau tare jalnice, parcă aflate cu picioarele în pământ până la genunchi, sau chiar până la piept; altora numai creștetul capului li se ițea din nisipul galben-roșietic. Văduvele se târau lângă morminte de parcă își cerșeau iertare, smulgeau de pe movilițe susai de munte, pir destul de rar, măcrișul iepurelui și troscot și măzărică, întindeau cu degete tremurătoare pe morminte pesmet, covrigi și caramele, unele puneau și niște vodcă într-un păhărel acoperit cu noroi din cauza ploilor și a gunoaielor din pădure, altele chemau la masă păsările și animalele pădurii care veneau cu plăcere în cimitir.

Baba Grunia, poreclită Korolișka, după ce căzu cu fața în jos pe mormânt, începu să bocească ca o pasăre cârâitoare, smulgând din piept rugăminți întrerupte:

— Vai, Vaniușka, dragul meu, pentru cine m-ai părăsit să-mi cânt durerea. Și de ce nu mă chemi la tine? Și oare nu te-ai plictisit? Doar acolea nu ai cu cine să schimbi un cuvințel...

Oricât de încet, de precaut mergeam printre cruci, Grunia, printr-un auz deosebit, m-a auzit, s-a ridicat deasupra movilei parcă rușinându-se de un om străin, se scutură repede, dându-și jos de pe genunchi praful de nisip. Ochișorii Gruniei sunt extrem de strălucitori pe fața palidă, lăsată, ochii căprui cu reflexe chihlimbarii strălucesc ca niște potire bisericești. De parcă nu plânsese acum câteva secunde, nu bocise, nu-și vărsase durerea.

— Ți s-a făcut dor de bărbatul tău?, am întrebat eu, spunând primul lucru care mi-a venit în minte, ocolind mormântul cuiva, un mormând care semăna mai mult cu o ridicătură acoperită de niște mușchi creț argintiu.

— Dar nu este... Îl strig pe Vania, dar el tace. Uite, i-am pus și niște vodcă. Na, zic, bea. Dar el tace. Și azi nu a spus nimic. Măcar să fi scos un cuvințel. Probabil își spune ce-mi trebuie mie să mai zăbovesc pe aici. Doar m-am săturat pe pământ mai rău ca de ridiche amară, și-l mai chem să vină și el... Tace moșu.

Grunia oftă greu, dar cumva a despărțire, de parcă se eliberase de povară și se apucă să curețe pricepută oul fiert tare și să presară miezul împreună cu coaja.

— Oare se aude ceva din mormânt?, zâmbii eu stupid. Sau e lăsat acolo un telefon? Pe pieptul răpostului, să primească neapărat vești în lumea cealaltă.

— E lăsat, Pașenka, e lăsat. Și tu, Pașenka, nu te lenevi, cazi în genunchi și ascultă. Te considera fratele tău. Poate o să-ți răspundă, drac surd.

După ce am traversat peste cel mort, cu capul coliliu aplecat spre pământ, intenționam să mă duc la o moviliță acoperită cu iarbă sub care de cinci ani se odihnea un om care nu-mi era străin — Ivan Gorbaciov, poreclit Gorbaci. Atunci m-a strigat cineva, parcă vocea venea din mormânt. M-am uitat în jur, am văzut o cruce cenușie din beton pe o ridicătură (asemenea cruci se vedeau înainte în stepele pline de colilie), care mi se păruse uimitor de cunoscută. Ținând în mână sticla începută, se vedea, adus de spate, Fiodor Zulus, fiul Gruniei, nu știu de ce mă chema, zăngănind cu un pahar șlefuit de „cristalul” verde. Cu o asemenea vodcă stricată de 20 de ruble sticla alimentează sărăcimea de la sate tot fel de făbricuțe ilegale.

— De unde a apărut crucea asta? Înainte nu prea am văzut-o. Sau a murit iarna vreunul dintre noii ruși?

— Unde? Ce cruce?, întrebă Grunia, își duse palma la ochii miopi privind în cimitir printre copaci la mormântul proaspăt. Ți s-a părut, Pașa. Uite și telefonul. O să-ți facă legătura cu moșu prin cer. O să-ți formez și numărul.

Bătrâna își apăsă degetul strâmb pe butoanele sidefii și o broască de plastic de un gri închis, prin cele mai fine canale sufletești, prin mii de verste cerești ajungea până la Ivan Gorbaciov, pe lumea cealaltă, deși el stătea aici, sub picioare, în pământul străpuns de rădăcini, de unde deja se strecurase la lumină un scoruș subțiratic. Am dat la o parte mâna Gruniei: mi-era și silă să mă uit la broasca plină de broboane, nici vorbă să iau în mână mizeria asta mâzgoasă cu obrajii umflați, rece ca moartea.

— Sună nu, nu te opri, o sfătuii pe băbuță și, chemat de muzica sticlei, m-am dus la Zulus. Crucea de beton sprijinea cerul, vârful ei era la același nivel cu vârfurilor pinilor creți care-și vărsau murdăria pe mormintele mici; pe latura transversală, scăldându-se în imensitatea apei cerești, se afla un corb cârâitor și-și curăța cu grijă penele.

— Na, bea, Zulus întinse un țoi mic cu urme de mucegai, pe fund pluteau niște firișoare de nisip ce semănau cu o pilitură aurie.

Ochii lui Fiodor, pestriți ca ai mamei, priviră pe neașteptată răzbunători, de parcă aș fi împrumutat de la el o mulțime de bani și i-am dat înapoi la timp, și uite acum Zulus „pornise cronometrul”: peria mustății cărunte în care avea și fire albe se umflase deasupra buzei, îi descoperi dinții compacți galbeni și gingia denivelată cu pete albe. De regulă o asemenea grimasă o vezi la un câine când intenționează să-și arate colții, apărându-și bucata sa bună.

— Doar știi, Zulus, eu nu beau. Mi-au interzis medicii.

— Nu scuipa în fântână, Pașa. Mai bine nu te certa cu mine.

— Cine a murit?

Am încercat să-l ocolesc pe Zulus și să disting fotografia, dar omul a întins dur mâna chiar în fața nasului meu, acoperindu-mi vederea. Păhărelul fațetat se legăna în palma groasă ca o bucată de cristal de munte, strălucitor și plin de sevă, cu un reflex albăstrui în mijloc și o bucățică de sânge, turnate acolo încă de la nașterea mineralului.

— N-o face pe al dracului, bea, repetă amenințător Zulus și cu cârligul mâinii lui lungi pe jumătate îndoite parcă îmi băga capul pe un laț, mi-l strângea, mă băga în capcană.

M-am uitat într-o parte: în fața ochilor mei antebrațul oacheș se umfla ca o greutate de un pud și pe mușchi, tot umflându-se, începură să curgă niște râuri albastre, gata să străpungă pielea moale. Forța de taur se revărsa în recipientul gol și voia să mă sugrume.

— Azi numai Hristos nu bea, pentru că el are mâinile prinse în cuie, îmi bubui Zulus drept în ureche, râzând, respirând a țigară și a băutură. Și mai ales de-a moaca de ce să nu bei? De-a moaca numai un prost nu bea, și tu doar ești tare deștept. Auzi? Bea, vită, că altfel te pun cu forța. Cu forța, și o să scrâșnești, o să pufnești și o să-mă rogi să-ți dau altul. Și eu n-o să-ți dau. O să-ți spun: du-te dracului, pomanagiu blestemat.

Fraților, ce-mi mai rămânea de făcut? Lumina zilei s-a stins repede în capul meu, iar o nebuneală neagră a început să-mi bubuie în tâmple. Cu câtă putere am găsit m-am smuls din îmbrățișare, fără să-mi fac vreun rău, am lovit cu capul osos de jos în sus și l-am nimerit pe Zulus în dinți; bărbatul a scos un oftat, s-a dat înapoi un pas, privindu-l uimit pe țânțarul obraznic, dar imediat s-a lovit de o groapă mică (un mormânt acoperit cu iarbă) și piciorul, probabil, a nimerit într-un sicriu vechi și s-a înțepenit în el. Zulus s-a legănat și, fără să-și poată ține echilibrul, a zburat pe spate.

Și lângă el, cu tălpicii ușor ridicați pe niște movilițe, se afla un dispozitiv de cărat al unui tractor, făcută din niște crengi mari de pin, cu care, se vede, fusese adusă în cimitir crucea de beton, iar după aceea au uitat de el pentru că nu le mai trebuia, cum se întâmplă adesea în Rusia. O sută de ani s-ar fi ascuns aici, acoperit de brusturi, ar fi putrezit încetișor și s-ar fi făcut praf, scufundându-se, ca lemnele sicriului, dar uite că mai fusese nevoie de el pentru un caz de moarte.

Este ciudat cum în momentele hotărâtoare devine clară privirea omului, cum s-a clătit febrilă, dar este extrem de fixă, ghicind totul dinainte ce se va întâmpla acum și probabil, din cauza tensiunii inimii, a spaimei interioare și a curiozității misterioase cu care este remarcat fiecare mărunțiș, cunoașterea viitorului devine profetică, iar viitorul însuși, depășind granițe invizibile, consolidează timpul și traversează granițe, luând-o înapoi.

Zulus doar a început să se clatine neputincios înapoi, dar eu în acea clipă am văzut și urma dințată a cauciucurilor tractorului, ce semăna cu niște răni adânci, și bulgării de pământ ridicat din cimitir, și de legătura de rădăcini albicioase de iarbă care semănau cu niște vine rupte de animal, și bârnele strălucitoare dispozitivului de târât cu petele goale de coajă jupuită, și cuiul uriaș ce ieșea din bățul gros ce semăna cu vârful furcii unui pescar, ușor atins de o urmă de rugină proaspătă. Zulus, cu tot trupul său greoi, a nimerit chiar în acest cui și el, ca vârful unei prăștii, l-a tras în jos pe bărbat, l-a străpuns pe sărman dintr-o parte în alta și capătul lui, ca un cioc de pasăre, îi ieșea din piept. Privirea lui Fiodor se întunecă, parcă se tăiase lumina în interiorul omului, ochii s-au acoperit de un strat subțire de netezime ca de oglindă, buzele au început să tremure pline de suferință și în colțul stâng al gurii strâmbate începu să se prelingă un șuvoi subțire de suc purpuriu de fructe de pădure...

Ce nebunie, fraților! Uite, a fost omul și acum nu ai este. De ce eforturi minuscule este nevoie pentru a lua viața altuia. Este o aiureală, zău. Și eu am omorât un om?

Orice vi s-ar spune, că Zulus a făcut un pas în spate, că piciorul i-a alunecat, că așa s-au legat circumstanțele, că nu a fost violență din partea mea, că asta doar destinul stabilește cum să-și încheie cineva zilele, dar eu am fost cel care a pus mâna. Și ce rost mai are justificarea, ce rost? Cu mâinile mele am omorât un om, îndeplinindu-mi o dorință ascunsă.

Ar fi trebui să-l ajut pe nefericit, să mă grăbesc să cer ajutor în sat, să ridic Jabki în picioare, dar eu, atras de o spaimă subită, parcă ieșind dintr-un vis îngrozitor, am luat-o la goană de pe Krasnaia gorka trecând prin pârâul putregăios, m-am strecurat printre stufăriș, am trecut de un vârf scund, mlăștinos, intrând în lichidul maroniu urât până la genunchi și, apucându-mă de crengile alunecoase ale unor arini colțuroși, am ieșit pe partea cealaltă a văii într-un hățiș des de ferigi vânjoase, sufocându-mă, învingându-mi din când în când goliciunea răsunătoare din piept, potolindu-mi inima ce-mi țâșnea din piept, în fine, m-am prăvălit într-o băltoacă noroioasă densă, cu ultimele puteri căutându-mi o vizuină salvatoare și atunci deodată am cedat, am înțepenit așa ca un condamnat, trăgând cu urechea la liniștea subită. O liniște totală, surdă, domnea în pădure, se auzea numai cum sângele îmi bătea în tâmple, inima îmi țâșnea dureros din piept și printre brazii mici abia se auzea larma mașinilor de mare tonaj care urlau urcând pe drum.

„Într-acolo trebuie, într-acolo, îmi șoptea un gând neliniștit, acolo este drumul spre Moscova, acolo sunt mașini de ocazie, iar la Moscova sunt ca acul în carul cu fân...” Și deodată vocea liniștită a cuiva, din inimă, începu să urle de pe o înălțime: „Unde te duci, unde te duci, dragule? Peste tot o să te găsească”.

Au început să pârâie crengi, cineva mergea prin pădure, desfăcând cu mâinile tufele de zmeuriș anemic, repirația fierbinte deodată îmi arse obrazul. M-am încordat tot de groază... Și m-am trezit.

Slavă Domnului! A fost un vis, un vis. Inima îmi bătea nebunește, se grăbea undeva, sufletul voia să iasă afară. Mama alerga prin casă, bolborosea încetișor: „Nu mai găsesc unde am pus lucrurile, sunt bătrână”. Psișko stătea în picioare lângă canapea și-mi sufla aburii alcoolului drept în față, cu limba scoasă de la căldură; ochii negri, fără nicio luminiță, erau ca doi cărbuni stinși de mesteacăn în adâncul cărora se mai păstrase încă căldura flăcării mari. Slavă Domnului, mi-am spus din nou ușurat, a fost numai un vis de amiază. După ce mi-am întins trupul amorțit, am ieșit cu greu în pridvor. Afară era o caniculă de iulie, de pe poarta cimitirului se întorceau obosite ultimele admiratoare. Se uitau la mine cu o curiozitate ciudată, ca la un animal nemaivăzut și imediat se întorceau, parcă înspăimântate de înfățișarea mea. Apăru Fiodor Zulus, viu, nevătămat, închizând cu pricepere poarta, trase ivărul ca nu intre acolo vitele, și deodată, fără să ceară voie, deschise brusc portița. Zulus avea o față palidă ca de mort cu niște pete sub ochi, un nas lung osos ușor dublat, ca și cum ar fi fost tăiat cu un cuțit bont, acum era aplecat ca un cioc de șoim... Ce bucurie, oameni buni, ce bucurie nesfârșită, Doamne Dumnezeule! Este viu vecinul, este viu Zulus, are pieptul rotund și pe bluză nu are nicio picătură de sânge, numai gâtul are niște vinețeli ciudate, de parcă a fost mâncat de melci. Uite ce ți se mai năzare când îmbrățișezi perna, prietenă dragă, nu la timpul potrivit. Ptiu, ptiu, Doamne ferește...

În casă începu să zăngăne, se trânti o fereastră deschisă, perdeluța de stambă cu picățele albastre ieși în libertate, începu să miroasă a mâncarea care tocmai fusese scoasă din sobă. Mama acum unge plăcintele cu o pană de potârniche, dându-le jos de pe lopata fierbinte pe masă. Chiar am simțit cu saliva flămândă făcuse bășicuțe în vârful limbii și se uscase imediat, se evaporase în gât. Și arătare de o clipă se dusese și ea, se evaporă și dispăru. Mi-am mutat tâmp privirea spre Zulus care semăna cu o arătare, cu o nălucire și, în același timp, fiind în carne și oase până la cele mai mici detalii: omul avea cizme roșii cu turetcii întorși, de marginea albă, pufoasă, se lipiseră bucățele de pământ cafeniu, de parcă Fiodor tocmai își săpase mormântul și ieșise din groapă, să mă ia cu el. Încă nu puteam să ies din vis, eram plin de sudoare, ca în delir, și trezia mi se amesteca cu nălucirea. Fără să-mi ascund bucuria, l-am întrebat cu greutate:

— Fiodor, te felicit cu ocazia sărbătorii lui Hristos! Sau ce s-a întâmplat? Ești schimbat la față, parcă ești din mormânt. Tocmai te-am visat...

— Ascultă, rahiticule. Să nu-mi bagi fata în păcat, spuse grosolan Zulus.

— Ce-ai, te-ai scrântit?

— Îți spun pentru ultima oară, rahiticule: nu te băga peste fata mea, nu e crescută pentru tine.

Zulus se deplasa în salturi, de parcă cufundându-se din cauza propriei greutăți până la gleznă în pământul afânat, cu mâinile adânc băgate în buzunarele pantalonilor de camuflaj, cu pumnii strânși, drept pentru care aveai impresia că în fiecare buzunar avea câte o grenadă. Îmi părea rău că-mi spuneau „rahitic” și bucuria mi s-a stins imediat. De ce să râzi de durerea altuia, nu-i așa? Azi ești la banchet, mâine — în cutie.

Zulus a ajuns aproape de mine și a umplut tot spațiul viu; înainta ca un om-munte, cu sprâncene mari, cu gura mare, cu un păr dens pe pomeții abrupți, ochii mă sfredeleau de sub ceruri, mâzgoși precum pielea de mihalț și imediat îmi luă aerul; începu să miroasă a putreziciune, a pământ umed, a lichid umed de baltă, a ghimpe-pădureț sub care se vedea un miceliu proaspăt. Musafirul mirosea a mistreț îndrăgit, a porc sălbatic supărat, ridicat întâmplător din locul unde stătea culcat. M-am uitat întristat spre capătul îndepărtat al curții în speranța că s-ar afla acolo pe lavița sa Artemon Barinov, dacă nu-și pipăie țurțurele nesfârșit de mahorcă. Artemon este vânător, are mereu pușca la îndemână.

Zulus și-a împins burta înainte și involuntar mi-am împins mâinile în cărnurile tari, vânoase, încercând să mă apăr cu niște mânuțe slabe. Dar ce să vorbim, oare poți să împingi un perete de piatră? Îmi trecu un gând: ce să fac, să-l iau de rădăcină? Dar este necuviincios cumva să faci asta, e incomod, doar nu este război, doar Zulus n-a venit să-l omor, și de ce l-oi fi ofuscat eu așa de tare, un orășean, pe Fiodor Gorbaciov, care pentru singura sa fată este gata să-mi rupă gâtul?

Zulus își încordă burta cu tupeu sau cu acea obrăznicie a unui om flămând, înstărit care, fără cea mai mică mustrare de conștiință, îl face pe un neajutorat una cu pământul; și palmele mele slăbiseră și alunecară involuntar pe burtă până la ghiulelele pline de sevă.

— Ei, mă doare, vai ce mă mai doare!, am început eu să urlu.

Zulus deodată mă prinse parcă în chingi de obraji și, scoțând de pe ele pielea partale, mă arunca în înaltul cerului. Am zburat mult între norișorii pufoși, cu margini albe, între căpițele de fân făcute de muncitorii din înalt și printre păsări minunate, foarte ciudate, care semănau cu niște lebede din rai, cu spatele de un galben-carmin, iar pe burți rozalii ca un copil, și tot încercam, învârtindu-mă, să mă instalez în spatele păsării dumnezeiești, între aripile încete.

Dar totul era în zadar, Dumnezeu m-a părăsit pentru totdeauna și uite, o pornisem spre pământ ca o piatră, am nimerit în crucea veche de beton care se afla culcată, total inutilă, lângă o mică magazie, rămasă deja de la fost proprietar, azi acoperită din belșug de urzici și talpa-gâștei. Dar, nu știu de ce, nu mi-am dat duhul imediat; poate sub greutatea mea sau nu, pământul s-a dat la o parte ca în urma unui cutremur, și sub mine a apărut un hău fără fund, dar nu m-am prăbușit jos, parcă pluteam pe cruce, coborând în cercuri, ca pe un covor zburător: prăpastia erau transparent de curată, precum cerul nocturn toamna, când se vede fiecare praf de stele și pentru un ochi neajutat de vreun instrument și, uimit, deja uitând de Zulus, am exclamat: „Doamne, ce profunzime este acolo!” Și am început să gem din cauza unei dureri necunoscute care-mi răsucea inima, de dorul că n-o să mai fiu niciodată pe pământ...

— Fiule, trezește-te! Ce strigi așa ca înjunghiat?!

Mama mă scutura neliniștită de umăr. Sunt încă fără conștiință, am deschis cu mare greutate ochii acoperiți de un fel de mucegai, abia dându-mi seama că totul mi se năzărise doar. Prin umezeala acră a lacrimilor vedeam fața mamei, neclară, așa de dragă, acoperită cu o piele ridată, oacheșă, parcă ar fi fost arsă pentru totdeauna de o caniculă uscată a soarelui de iulie, la amiază; cu niște ochi rotunzi de coțofană. Mama îmi mângâia capul cu niște lăbuțe transparente de pasăre, parcă mă ungea și pe mine cu o pană de potârniche, ca pe o plăcint de pește bine făcută, și îmi reproșa pătimaș:

— Ei, ce faci, fiule, te-ai dus la culcare nu când trebuia. Pașenka, libertatea îl strică pe om. Și tu ai simțit libertatea. Uite, o să mucezești așa pe canapea și n-o să-ți mai auzi anii... Dar eu, Pașenka, până la 70 nu am știut vârsta, credeam că o să-mi trec veacul așa, în fugă și sărind. Uneori luam coșul și mă duceam în pădure după fructe. Nu mergeam pe potecă în pădure, ci de-a dreptul. Doar crengile îmi săreau de sub picioare, ca niște vrăbii...

M-am așezat pe canapea, răcorindu-mi tălpile de scândurile podelei vopsite, inima mi se zbătea disperată, gata să sară din piept; și nu puteam deloc să înțeleg: fie eu am vărsat sângele cuiva nu de mult, fie azi m-au omorât pe mine. Visul se încețoșă, își pierdu claritatea, dar în piept îmi rămase o notă apăsătoare, ca presimțirea a ceva inevitabil. Mama mergea încet prin casă, se apuca des, parcă din întâmplare, de tocul ușii, ba de marginea mesei sau, ridicând capătul unui ștergar caroiat, netezea gânditoare mâncarea încă moale, ciupea plăcintele de marginile lor rumene, bătea pe fundul plăcintei mari, kulebiaka cu pește, să vadă dacă nu s-au ars. De patruzeci de ani Maria Stepanovna se aflase la brutărie lângă albie, avusese grijă de mii de tone de aluat, neobosită hrănise satul cu pâine, și acolo, sub masă, pe jos, acoperit de zăpada fină a semănatului făinii, nu odată adormeam eu, înconjurat de miresmele de pâine.

Aplecată deasupra plăcintelor, mama bolborosea:

— Azi este sărbătoare, așa că este nevoie de copturi. Când este sărbătoare, se mănâncă copturi. Așa s-a încetățenit la noi, în Niuhcea, din vechime. Sau ai uitat, Pașa? Dar aici, la Jabki, parcă nici nu locuiesc oameni. Totul este de cumpărat, numai franzelă, nu poți pune dinții pe ea. În loc rău m-ai adus, Pașa... De ce mă tot târăști după tine, ca un geamantan fără toartă? Ce nevoie mai ai de mine, bătrână fiind? Uite, o să ajungi la anii mei și o să înțelegi să bătrânii trebuie să stea într-un loc. Pentru că bătrânii nu trebuie să fie deranjați de nimeni.

Pe furiș ascultam cântecul obișnuit al mamei, fără să-i pătrund sensul. Era trist acel cântec, cu o aluzie la sfârșitul apropiat, da, moartea este aproape, da, gata să-o mai chinui pe bătrână, du-o fără întârziere la mormintele dragi. Oriunde ai alerga prin lume, trebuie să te culci însă în pământul tău.

— Pașa, ar trebui să mă duci acasă. Casa este încă bună de tot, și câte bunuri se prăpădesc degeaba, doar s-au adunat multe, câte nu au fost cheltuite acolo. Ai lemne, că doi ani nu le poți arde, și haina de blană de oaie, și paltoane sunt trei, și este și un cufăr plin cu rochii. Și, ei, fiule, locuiesc aici la tine ca un șoricel în casa altuia, mi-e frică să nu fac vreun zgomot. Dacă lucrurile nu sunt cum trebuie... Și acolo, uneori, mergea, toți făceau plecăciuni și mă salutau: „Bună ziua, Maria Stepanovna. Spune, draga mea, cum o mai duci, ce mai faci?” Și aici toți sunt muți, ei, Doamne, nu ridică nimeni ochii să te vadă, nu-și deschid buzele, nu aruncă niciun cuvințel bun...

Ce să mai zic: cu adevărat, patria îl apară pe omul lui Hristos, nu-l lasă să doarmă liniștit, îl tot cheamă la sine, îl înghiontește în spate în toiul nopții, tot îl cheamă să dea fuga la stație după bilet: cică, să nu întârzii. Și apoi te răzgândești și te ia amețeala: fraților, unde să mergem, dacă totul a putrezit și s-a ruinat. Țara mare se duce, am putea spune, pe nici un sfert de rublă; trăiește numai prin faptul că s-a lipit de robinetul de petrol. Dumnezeu i-a aruncat pomană pentru nu se știe ce merite; dar dacă-o acoperi pe ultima, și de sete o să piară.

— Măicuță, am fost la Niuhcea noastră, știu eu poveștile tale. Azi pentru tine orice aiureală este pentru tine ca o acadea acoperită cu aur, nu un țurțure rece.

Acum cinci ani abia am ajuns cu o ocazie întâmplătoare, eram să-mi arunc patinele când am mers cu camionul peste lacul Ken. Sătucul era cufundat în zăpadă, niște fumuri orfane din loc în loc, o potecă abia de se vedea, de o săptămână nu aduseseră pâine, nu era drum. Nămeții sunt până la fereastră, parcă toți au murit, abia m-am strecurat până la casa natală. Am intrat în casă, mama nici nu mă aștepta. Stă gârbovită lângă godin, ca o cerșetoare, într-un palton vechi legat cu o funie, fața e plină de funingine, pe genunchi are o cană cu o fiertură, are mănuși în mâini, abia ține lingura, ochii sunt înecați în fum, abia mai vede, sunt înecați de trahomă. Ei, viața de femeie văduvă este precum ridichea și kvasul: ți-ai umplut pântecele până începe să te ardă și huruie de parcă n-ai mâncat nimic. M-a văzut, a început să se miște, dar putea să se ridice. A început să plângă, să-și scoată mănușile, dar palmele parcă sunt opărite, pielea a căzut. A început să se roage, să bocească:

— Te-a trimis Dumnezeu, fiule, mi-a auzit rugăciunea. Pașenka, nu mai pot să trăiesc aici. Am obosit. Nu mai pot...

Și uite, trei ani a trăit în altă parte, și azi fiecare zi trăită este ca o ocnă, de parcă satul natal este uns cu miere. Și unde s-o duc? Patul vechi nu mai este dat înapoi de cumpărător; uite, s-a ruinat de tot căsuța în acești ani; și înainte în pervaz intra pumnul; șoarecii au mâncat scândurile de pe jos, carii au făcut praf tot tavanul: dacă o împingi cu umărul, căsuța se prăbușește. Numai lemnele mai sunt, numai lemnele, dar n-are cine să le aprindă...