Branhii însetate

Am ieșit la ora 2 noaptea.

Marea nu arăta deloc prietenoasă. Dar puterea, energia, voința sălbatică se simțea chiar de sus, de pe stânci.

Un om care merge pe uscat ghicește apa mare de la distanță. Merge pe stradă și deodată l-a acoperit, a început să miroasă: uite, după colțul acesta, după răspântia asta se va deschide un spațiu întins și vântul sărat îți va lovi fața.

Spre mal, abrupt, jos, ducea o alee săpată în piatră: șerpuitoare, dar conturată foarte bine. Unde era nevoie se găseau balustrade mici, în alte locuri, chiar și trepte. La intervale egale erau felinare, ne bucurau în mod deosebit: în întuneric eu și Semion ne-am fi rupt aici gâtul la trei minute după ce am început drumeția.

Noaptea era frumoasă, sărată, o noapte grasă din sudul italian — tot s-o agăți cu cuțitul și s-o întingi pe pâine. Dacă te pricepi.

Când mergeam, marea se schimbase puțin, încetase să mai fie decorativă. Un vuiet nedeterminat se împărțise în sunete distincte: uite, acum se rostogolea, acum se lovea și se spărgea în spumă, uite, acum șuiera și se retrăgea.

La penultimul cot m-am oprit și am spus:

— Uite. Este sau nu?

— Seamănă, răspunse Semion. Miroase bine. A mare adevărată.

— Mediterana, precizai.

— Un miros nou, spuse Semion. Cu totul altul. Știu cum miroase Marea Neagră. Și Caspica. Și Baltica am mirosit-o. Am adulmecat și Marea Nordului. Și Aral... Dar Mediterana nu.

Malul era o aglomerare de pietre, cam jumătate dintre ele având dimensiunea unui automobil. Dar și aici între coastele grosolane ale stâncilor o mână iubitoare de muncă a făcut o potecă. După ce am pășit ferm, am depășit ultimii metri, m-am urcat pe spatele unui bolovan și am început să râd de plăcere, iar când un alt val mi-a transformat ghetele uscate în ude, am început din nou să râd, mai tare și mai fără grijă.

Totul era adevărat. Insula Capri, noaptea, februarie, la Moscova sunt minus douăzeci și cinci de grade, iar aici o să-mi dau jos imediat pantalonii și o să sar în apă, o să înot puțin.

— Uite, strigai spre Semion. Chiar ea este. Mediterana. Miroase, frate!

Semion se dezbrăcase deja.

— Dar, răspunse el, eu am mirosit Marea Neagră de pe partea cealaltă. Dinspre Turcia. Când făceam contrabandă. Din Turcia la Novorossiisk, noaptea, pe o balenieră...

— Romantic, spusei.

— Da, recunoscu sever Semion. Cum să nu.

A trecut pe lângă mine, gol deja, și s-a strecurat printre pietre, ca un crab, sprijinindu-se cu mâinile și declamând, fără grabă, în stilul vechii școli a MHAT-­ului:

„Printre pești, printre stele își poartă șalanda! Trei greci la Odessa aduc contrabanda”.

Înainta destul de stângaci, dar fără nicio mișcare de prisos. De mult nu mai făcea mișcări de prisos: nici în timpul băilor nocturne, nici în general.

S-a așezat pe marginea unei stânci mari care semăna cu un dinte uriaș și a spus:

— Peste tot sunt pietre!

— Ține-te mai bine, am spus. Dacă vine un val, o să-ți rupi gâtul.

— Vine deja, spuse Semion și fu acoperit.

În ultimul moment, când se apropie un val înspumat, Semion scoase un strigăt surd de entuziasm sau groază (uneori este același strigăt), după care dispăru.

După primul val imediat a venit al doilea, la fel de puternic.

Ieșind la suprafață, Semion a repetat strigătul fericit, dar deja cu o voce sătulă de bas: „Și-a umezit branhiile”, mi-am spus și am strigat:

— Înoată!

— Impossible!, răspunse Makarov și se târî înapoi, tușind și tremurând puternic.

S-a așezat alături și a început să-și frece umerii cu tricoul de dedesubt.

Nu am luat prosop.

— Dacă pur și simplu îți rupi piciorul, spuse, nu-i nimic. Dar dacă îți prinzi talpa, pur și simplu o s-o rupă dracului.

— Nu înțeleg cum de se scaldă aici localnicii.

— Nu se scaldă, spuse Semion. Pentru noi este ceva exotic, pentru ei ce este? O mare obișnuită. Uite, hai să ne imaginăm situația contrară. Doi idioți italieni au venit la Moscova în mod special, pentru două zile, ca să se simtă fun. Vineri după amiază să traverseze a treia magistrală de transport. Unul a trecut-o în fugă, îi strigă celuilalt: „Mario, e tare! Hai la mine! Acolo mergi mai repede, acolo te oprești și te uiți să nu te lovească vreun val de aer, când trece un tir...”

Am râs. Semion a început să tușească.

— Ce-i, frate? Ți s-au dezobișnuit branhiile?

— Nu-i nimic, răspunse Makarov. Este folositor: apa de mare curăță cavitatea nazală.

— Suntem pe insula Capri, spusei. Aici totul este folositor. Apa, aerul, mirosurile. Și pietrele.

— Pietrele da, spuse Semion. Pietrele sunt foarte reale. Mergi mai în stânga bolovanului ăsta. Dincolo de el o să fie altul, mai mic — este pătrat, ține-te de el și strecoară-te. Și când o să lovească pur și simplu lipește-te cu spatele de prima piatră, aia, e netedă. Numai să ai grijă la ceafă. Și să te relaxezi.

— Nu mă învăța tu să mă relaxez. Dacă n-aș fi fost eu, acum ai fi stat la birou și ai fi sorbit ness.

— Da, spuse vesel Semion. Ne-am gândit foarte bine.

— Se spune „ne-am smuls”.

— Exact, fu de acord Semion. Ne-am smuls! Vii?

Chiar și în lumina slabă a lunii se vedea că tremură.

— E frig, spusei.

— Doar tu ai strigat: să mergem să înotăm, noapte, stânci, stele... Du-te. Numai să nu te grăbești. Ai în vedere că poate nu numai să te împingă înapoi, dar și să ia cu sine.

— Valul?

— Da.

— Credeam că ai spus despre o femeie.

Semion spuse ceva despre femei, nu am auzit.

Nu peste tot erau pietre. Chiar lângă apă era o platformă netedă, făcută cu mâna: o placă de beton, din loc în loc niște fante, probabil vara fixau în ele umbrele, niște greutăți ușoare pentru corturile de pânză și europenii din clasa superioară, numeroși, se bronzau aici, delectându-se cu ultravioletele folositoare.

M-am dezbrăcat până la chiloți. După ce m-am gândit puțin, mi-am dat jos și chiloții. Scăldatul nocturn presupune goliciune.

Apa m-a ars. Mi-a apărut senzația clară că mă cufund în alcool. Mirosind violent, alcoolul negru, vuind, mă înconjura din toate părțile, se umfla ca niște coame, venea în valuri, se smulgea sub forma unor stropi grei, încerca să mă smulgă de lângă proeminența de piatră de care mă țineam cu ambele mâini deja julite, ca să mă tragă departe de mal și chiar să mă omoare, după ce mă va rostogoli și lovi.

Am început să cânt:

La mare în țările calde mă duc!

Șapte ore de zbor și sunt în sud!

Merg pe stânci, în mare mă rotesc

și neapărat la tine în nord o să mă ivesc!

Alcoolul clocotitor era nemilos. Când sicriul de apă mă împingea înapoi, peste tot deasupra suprafeței negre unsuroase apăruseră vârfurilor recifelor. Acum trei minute planificam să mă descurc cumva și să mă îndepărtez totuși de mal, încălecând un val, să-i demonstrez lui Semion, prieten vechi, cinic învederat, că imposibilul este posibil; acum îmi dădeam seama că prietenul vechi avea dreptate. Aici poți numai să stai jos, sprijinit cu palmele de colțurile de granit și să admiri indiferența naturii.

Am ieșit la suprafață prinzând un moment și, când m-am ajuns un alt val, vuind în spatele meu, mi-am dat seama că nu trebuie pur și simplu să ies cățărându-mă, ci s-o rup la fugă. Am început să mă agit, mi-am băgat capul între umeri și m-am mai julit o dată la cot.

Semion deja se îmbrăcase și fuma, aruncând în vânt scântei purpurii.

— Și eu mi-am adus aminte de cântecul ăsta, strigă el. „Trăiesc în nord! Lucrez pe un vas de pescuit!”

— Mai sări o dată!

— Nu, răspunse Semion. E frig. Trebuia să luăm un costum de scafandru.

— Asta mai era. Este insula tuberculoșilor, astmaticilor și a bătrânilor bolnavi. Aici nu se folosesc costume de scafandru. Aici se folosesc pantaloni albi și canotiere albe.

— Atunci trebuia să luăm pantaloni albi.

— Nu, protestai. Ideea era să mergem așa cum eram îmbrăcați.

— Foarte bine am făcut, spuse Semion. Sunt mulțumit. Și ce, chiar este raiul?

— Așa scria, răspunsei și simții că începe să mă ia cu frig, dar asta nu m-a deranjat și nu m-a dezamăgit.

— Dacă aici e raiul, spuse Semion, atunci unde să arunc mucul de țigară?

— Ia punga de celofan de la pachet, îl sfătuii. Înfășoară-l și bagă-l în buzunar.

— Aha, spuse Semion. O să țin minte.

În stânga, la jumătate de kilometru, ieșea din apă o stângă de înălțimea unui bloc cu nouă etaje, mai la dreapta se întindea drumul razelor de lună: pe el puteai să înoți, mergând tot timpul spre vest, chiar până la Gibraltar, și mai departe, până în Insulele Caraibe și Brazilia. Niciun obstacol, graniță, urcușuri și coborâșuri, niciun fel de intersecție, de estacade cu multe nivele, niciun fel de trafic de vineri și polei, numai apă și nimic mai mult; asta era așa de simplu, că conștiința refuza să creadă chiar în ideea unui drum total drept.

Dar când mergi spre 45 mai bine să nu ai încredere în conștiință. Trebuie să te bazezi pe intuiție, pe simțuri. Pe dorințe. Dacă vrei, înoți puțin. Dacă vrei, cumperi bilet și te duci la mare, în ținuturile binecuvântate ale pescarilor și picto­rilor.

— Ei, spuse Makarov. Ce? Branhiile tale sunt mulțumite?

— Da.

— Atunci să mergem.

La urcare m-am încălzit.

Într-un ritm bun am trecut pe lângă mănăstirea iezuiților și am ieșit, fără să întâlnim niciun suflet, în piața centrală a așezării, ce avea o dimensiune puțin mai mare decât a unui teren de tenis. Am pătruns într-un cartier vechi unde străzile erau ca niște crăpături late de un metru și jumătate. Aici Semion, care mergea primul, s-a oprit.

— E liniște, spuse e. Respect.

Am stat puțin, lipiți cu spinările de peretele răcoros.

— Seamănă cu o sală de cinematograf, spuse încet Makarov. Este așa o liniște... Când toți și-au ocupat locurile și s-a stins lumina, și casierul a tras draperia de la intrare. Și ecranul încă nu este aprins. Este liniște, întuneric și toți stau jos... Anticipează plăcerea. Și eu am 7 ani, îmi place asta extrem de mult, de-mi clănțăne dinții. Acum o să ruleze „Omul amfibie”. Ihtiandr aleargă pe străzi, uite, unele ca astea... Iar după el este răufăcătorul. Pedro Zurita. O jigodie și un nemernic. Era cât pe ce să-l prindă, dar Ihtiandr — hop! în mare, de pe stâncă! Și s-a dus, nici dracu nu-l mai ajunge...

Când am urcat chiar în vârful muntelui, am văzut dintr-o dată ambele pante ale insulei: pe cea din răsărit trăiau localnicii, cea de vest era plină, perete în perete, de hoteluri la modă, aici luminile erau mai dese și mai strălucitoare.

Poteca se lățea și ne-a scos spre niște porți de fier forjat. Semion a tras de lacătul la vedere — fierul zăngăni trist.

Makarov începu să pufăie și se cățără ferm, apucându-se de zăbrele.

— Și dacă este paznic?, întrebai eu de jos.

— O să-i dăm niște bani.

— Și dacă nu ia? Cheamă poliția?

— O să-i spunem adevărul. Suntem turiști ruși. Deodată, în mijlocul săptămânii de lucru, ne-a cuprins o dorință insuportabilă să ne scăldăm în mare. Și nu pur și simplu în mare, ci să fie locul cel mai plin de cultură din Europa. Și după ce ne-am scăldat, se înțelege, nu aveam cum să nu trecem pe lângă vila împăratului Tiberius. Ruinele romane sunt o marcă mondială! Ca și fotbalul italian! Ca gunoiul italian! Am venit și este închisă. Ne-am întristat până la lacrimi... Așa o să spunem.

— Vă rog să ne iertați, nenea, n-o să mai facem...

Semion sări, își frecă mâinile de pantaloni și zâmbi printre zăbrelele dese.

— Ei trebuie să ne spună: „Vă rog să ne iertați, nene!” Pentru că noi chiar suntem niște nenea reali. Bărbați adulți. Și în mod real am venit să vedem ruinele. Și n-o să plecăm până nu le vedem. Pentru că suntem turiști. Ne comportăm cuviincios, nu aruncăm jos mucurile de țigară, le înfășurăm în punguță. Tare mai vrem să cheltuim niște bani și să ducem în Rusia rece amintirile unei Italii calde primitoare... Hai, urcă. Aici nu este niciun paznic.

Am început să mă cațăr,iar Makarov continua, privind:

— Și când într-o iarnă cruntă o să îngheț în vreun nămete, în centrul Pieții Roșii, și o să mă atace un urs rău și o să înceapă să-mi roadă oasele bătrâne, o să-mi spun: „Viața nu a trecut degeaba! Am văzut Insula Capri! Am discutat cu fantoma lui Tiberius! Sunt un rus sălbatic, dar branhiile mele au inspirat marea italiană! Când strămoșii mei se omorau unii pe alții cu bâte de lemn, aici era deja democrație, poștă și canalizare!” Așa o să spun, dacă o să mă aresteze.

Ruinele masive, pe mai multe nivele, erau negre, tăcute și posace. Nu erau păzite și nici luminate. Mirosea, ca peste tot pe malul nord a Mare Mediterană, căcăreze uscate de capră.

— Nu simt nimic, spusei.

— Două mii de ani, răspunse Semion. Aici nu a rămas nicio moleculă din el.

— Nu se poate. Tiberius a condus lumea. El i-a poruncit lui Pilat din Pont. Caligula a fost fiul lui adoptiv. Trebuie să-l găsim.

— O să-l găsim, spuse Semion.

— Numai să nu fumezi. Spiritelor nu le place fumul de tutun.

— Cum spui. Dar ține cont, în curând se luminează.

— Ne este de ajutor. Ora de dinaintea zorilor este momentul cel mai tainic. Când se îngână ziua cu noaptea.

Semion nu credea în supersensibilitatea primitivă, în extrasenzorial, în morți — lumea umbrelor i se părea lui o poveste de mic-burghezi, dar acum se gândi puțin și bolborosi:

— Probabil un spirit trebuie că trăiește într-un beci. La un etaj inferior.

— Puțin probabil. Jos probabil era încăperile administrative. Cămări, grajduri și așa mai departe. Eu aș fi locuit sus.

După ce ne-am ridicat gulerele, am ocolit încă o dată labirintul sumbru de piatră. Am stat puțin în fiecare colț, în nișele pline de o negură ca dohotul, pe mai multe straturi, în camere triunghiulare unde poate își așteptau ceasul copii din sud, de care împăratul era așa de amator. Dar nu am simțit nimic. Au rămas ezitările ușoare, urmele slabe sau chiar urmele urmelor, dar nu cele al lui Tiberius însuși, ci ale robilor care au construit aceste ziduri, care umpluseră cu apă bazine și aprindeau plante frumos mirositoare în vase de fumat. Efortul meșterului niciodată nu dispare, spre deosebire de cel al iubitorului de putere.

L-am găsit pe Semion chiar în vârf, pe o platformă de vizionare: se așezase pe vine și-și agita mâinile, încercând să se încălzească.

— Trebuia să luăm un termos.

— Condiția era să nu avem bagaje. Luăm numai lucrurile necesar. Așa că rabdă până diseară.

La răsărit un șir lung de lumini marca orașul Neapole.

Ieri am mers pe cheiul Santa Lucia, dar nu am fost impresionați. Neapole se dovedise a fi orașul câinilor vagabonzi care semănau cu niște motorete vechi și al motoretelor vechi ce semănau cu niște câini vagabonzi. Insula Capri era mai ordonată și mai serioasă decât Neapole. Insularii sunt mai liniștiți și mai politicoși decât napolitanii. Ruinele palatului lui Tiberius sunt mai sumbre și mai enigmatice decât cetatea San Elmo.

La etajul de sus, al cincilea, al vilei împăratului, niște catolici credincioși sieși au ridicat o capelă și o statuie a Fecioarei Maria. O placă memorială afirma că totul a fost făcut cu binecuvântarea lui Ioan Paul al II-lea.

— Nu l-ai găsit?, întrebă Semion.

— Nu.

— Relaxează-te. Dacă aș fi spiritul lui Tiberius, aici nici nu mi-aș băga nasul. Spune și tu: l-am omorât pe Iisus, au trecut două mii de ani și pe acoperișul casei mele oamenii ridică un monument! Și nu lui Iisus, ci mamei lui!

— Tiberius nu l-a omorât pe Iisus.

— Nu, protestă liniștit Semion. Vina lui este directă. El conducea sistemul care l-a omorât pe Iisus. Chiar tu ai povestit că în timpul lui Tiberius Imperiul Roman era extrem de înfloritor. Așa că să se ducă dracului. Și spiritul lui la fel. Istoria l-a șters pe flăcău. Privește: vine răsăritul.

În jurul nostru deja se treziseră păsările și începură să cânte.

Linia orizontului era acoperită de nori și eu și Semion nu am văzut prima rază.

Mai întâi au dispărut stelele, una după alta, parcă rușinându-se: e timpul să plecăm, uite, uite, acum o să apară stăpânul de aici; apoi umbrele au devenit albăstrui; în cele din urmă chiar stăpânul a lovit de jos cu toată puterea, a colorat norii cu un auriu rozaliu, i-a dat la o parte și s-a ridicat în sus; au început să strige pescăruși la unison tovarășilor lor de drum de pe uscat, dar mai răgușit — păsările mării sunt mai puternice, mai grosolane decât cele de pe uscat. Luna palidă se grăbea să se ducă în culisele actului. Ultramarinul mă orbi; am uitat și de Semion, și de branhii, și despre Tiberius, al cărui spirit, se înțelege, chiar în acest moment s-a strecurat pe lângă mine — a prins momentul când musafirii nepoftiți erau distrași, pentru a se ascunde până la noul apus. Fantomele tiranilor morți nu iubesc agitația vie.

Dinspre nord veni un nor nou, mai compact, cenușiu ca de zinc, dar și el nu făcu decât să înfrumusețeze procesul, atenuă lumina aurie făcând-o de un argintiu moale, iar în găurile lui se revărsa și cădea ceva strălucitor și scump.

— Ei văd asta în fiecare zi, spuse încet Semion.

— Îi invidiezi?

Makarov râse mândru.

— Nu. E o prostie să-i invidiezi pe locuitorii raiului. Branhiile lor sunt în ordine. Iar noi suntem niște creaturi de uscat. Branhiile noastre sunt mereu inflamate. Avem mereu cu noi visul la mare. Se află în subconștient. Alergăm prin oraș, înghițim gaze de eșapament, răgușim... Punem pe pereți tablouri cu palmieri... Și când ne ducem acolo, branhiile sunt entuziasmate. Adică avem acest entuziasm infernal, ei nu-l au.

— Crezi că am venit din iad?

Semion răspunse abia după un timp: deja când ne întorceam.

Nu am mai sărit poarta, am găsit într-o parte o spărtură în gard.

— Moscova nu este iad, spuse Semion. Ea este în afara acestor categorii.

Acum norii au acoperit toată jumătatea de răsărit a cupolei albastre, lăsând o singură spărtură, de unde cobora spre suprafața mării o coloană ideal de dreaptă de flacără aurie.

— Trebuia să fi luat aparatul de fotografiat, spusei.

— Nu, protestă Makarov. Condiția a fost că luăm numai strictul necesar.

Orășelul s-a trezit. Celebre în toată lumea, umbrele lungi italiene surprinse pentru eternitate de către pictori, de culoare violet, dure — de parcă te puteai tăia în ele — s-au întins între colțuri și carnize. Din spatele gardurilor verzi veneau zgomote cotidiene. Mamele îi convingeau pe copii, cu multe cuvinte, să plece mai repede la școală, tinerii își porneau motoretele, vânzătorii de legume și fructe scoateau lăzile cu lămâi.

Piața se animă, ambele cafenele s-au deschis și barmanul, concentrat, ca toți barmanii, ne aruncă de-a lungul tejghelei două espresso-uri duble:Prego, signori!, ca răspuns am început să râdem și el a înțeles.

De la cafea și oxigen a început să mă ia amețeala. M-am așezat pe un scaun, am pus coatele pe fața de masă albă. M-am uitat la prieten și am întrebat:

— Și asta este tot, da?

— Da, spuse Makarov. A înțeles imediat. — Asta este tot, frate. Am venit, ne-am julit pielea de stâncile umede, am hoinărit prin ruine, e timpul să megem acasă.

— Este mult prea simplu!, exclamai eu, excitat de porția dublă de otravă excitantă și chiar de ideea simplității raiului. Credeam că va fi o aventură. Este mai greu să ajung până la casa mea din regiunea Bogorodskoe decât până în Insula Capri.

— Lumea a devenit mică, răspunse Semion.

— Sau noi ne-am făcut mari.

— Ești dezamăgit?

— Sunt fericit.

— Și eu, răspunse Semion și propuse priceput: O să le spunem soțiilor că totul a fost foarte bine. Marea a fost caldă, blândă. Spiritul lui Tiberius este la locul lui. A ieșit dintr-o gaură în perete și ne-a spus cum au stat lucrurile. Nu l-a omorât pe Iisus, nu s-a culcat cu băieți, istoricii au mințit...

— În opinia mea, soțiilor puțin le pasă, spusei. Sunt șocate.

— Nu-i nimic grav, răspunse nepăsător Makarov. Este un șoc folositor. Eu i-am spus imediat alei mele: „Iau numai strictul necesar. Adică pe tine și banii”. S-a pregătit în douăzeci de minute.

— A mea în cincisprezece, spusei.

Când m-am întors la hotel, ea încă mai dormea.

Nu am trezit-o. Pentru bărbații care-și trezesc soțiile există un loc anume în iad.

Adormită, arăta ca o personificare a calmului. Buzele, obrajii, pleoapele erau relaxate, ca din marmură.

„Este mult pra frumoasă pentru mine”, îmi spusei a suta oară.

În bucătăria apartamentului ei din Moscova multă vreme a fost agățată o fotografie mare a ei cu ochii închiși și visând; se înțelege, fotografia fusese făcută de unul dintre predecesorii mei, nu am întrebat cine anume.

Somnul este una dintre numeroasele ei religii.

În cele din urmă, supunându-se unui impuls complicat, ea luat de pe perete fotografia în care dormea. Nu am întrebat de ce. Îmi făcea plăcere s-o ghicesc.

Când m-am întors de la duș ea deja stătea pe pat, cu ambele perne puse sub spate, înarmată cu un notes și un pix: își nota visele.

— Te-ai scăldat?, întrebă ea fără să-și ridice ochii.

— Nu, spusei. Marea e rea. E rece. Sunt pietre peste tot. Am stat pe mal și ne-am dus la ruine.

— Să prindeți spiritul lui Tiberius?

Am deschis ușa balconului, dând drumul mirosurilor mării și picurilor de rouă care se evaporau de pe frunzele lămâilor.

— A fost ceva. Slab, scurt. Probabil trebuia să fi stat acolo toată noaptea. Să trecem prin toate stadiile. Apusul, apoi miezul nopții, negura dinaintea zorilor și răsăritul soarelui. Spiritele îi iubesc pe cei răbdători.

Ea nu a răspuns, s-a cufundat în însemnări. Într-un an și jumătate încă nu m-am obișnuit cu faptul că ea trăiește concomitent în câteva straturi: unul real, semireal și total ireal, care o înghițeau în egală măsură, ea trecea instantaneu de la un nivel la altul.

Mulți ani am fost convins că este imposibil să trăiești cu asemenea femei și deodată mi-am dat seama că este o greșeală.

Ea și-a închis incunabulul și a ridicat niște ochi ironici.

— Probabil acum îți spui: „Ce avansat sunt eu! Toți încă mai dorm și eu sunt deja în picioare... Am dat roată întregii insule... Am văzut răsăritul în ruinele palatului tiranului...”

— Poate, am răspuns. Probabil dacă toți oamenii câți sunt ar fi împărțiți în mod primitiv într avansați și neavansați, probabil o să ajung totuși în prima categorie.

Ea a început să râdă și s-a cufundat din nou în pat, ca într-un val, intenționând, probabil, să mai moțăie puțin, și spuse:

— Uite! Este greșeala ta. Ești un om de peșteră. Old school man. Dacă ești avansat, este în felul tău. Ca în peșteră. A ieșit sălbaticul din vizuină, a aruncat vreo două săgeți și repede înapoi în vizuină! S-a așezat și este mândru. Uite ce tare mai sunt eu! Uite de puternic! Dacă am vrut, m-am decis și am plecat în Italia cu avionul în scurta de iarnă! Hai, sună, azi este rândul tău să comanzi micul dejun.

— Știi, am spus, când Tiberius era tânăr, împăratul Augustus i-a ordonat să divorțeze. Și l-a căsătorit din nou cu fiica sa Iulia. Și mai târziu l-a divorțat și de a doua soție. Apropo, ca fapt divers: Tiberius a cucerit Armenia și Polonia, dar după aceea și-a lăsat cariera și a plecat de la Roma în Grecia. Nu a luat-o cu el pe Iulia.

— Nu a iubit-o?

— Tânjea după Agrippina. Odată a întâlnit-o din întâmplare și s-a uitat așa la ea, i-a aruncat o așa privire, că Augustus imediat i-a poruncit femeii să plece de la Roma...

— Și care-i chestia?

— Augustus controla jumătate din populația planetei. Și mai apuca să studieze și privirile altora! Probabil a fost cea mai celebră privire a unui bărbat acordată unei femei din istoria omenirii.

— Nu este nimic deosebit, spuse ea. Doar a scris-o un istoric, nu?

— Suetonius.

— Ei, ar fi trebuit să facă asta mai atractiv. Ca să nu citească cartea numai savanții uscați, ci și oamenii obișnuiți. Și femeile. Uite, și ar fi pus o legendă emoționantă între povestirile despre faptele de arme slăvite...

— Tiberius, protestai, nu a avut nicio faptă de arme. Era un om posac și rațional. Un administrator puternic.

— De aceea îți place. Tu ești la fel. Posac și rațional. Sună. Trebuie să mănânci puțin.

Am băut cafeaua în balcon.

Peste o oră trebuia să eliberăm camera, iar peste patru să ne urcăm în avion.

Respiram cu plămânii, cu branhiile, cu toată pielea. Probabil și cu ochii. Aerul era bun. La Moscova nu este așa ceva.