Timpul este un obiect, ne spunea un anticar londonez...

Timpul este un obiect, ne spunea un anticar londonez. El are trup și nu se duce nicăieri. Cu cât trăiești mai mult, cu atât mai acut îl simți: nu se schimbă nimic, nu se pierde nimic, totul se păstrează, și aburul de la aburinda supă, undeva la anticari se gestionează. Și el ne-a propus marfa lui stătută: o verighetă de aur alb cu șase briliante cu care se căsătorise sora lui, dar, se vede, nu se mai gândise la variante și tinerii soți au divorțat repede. Pfui. Ne-a arătat niște cercei eleganți cu safir și un inel mic cu un uriaș acvamarin, o țestoasă de bronz și un chinez cu delfini, un elefant de abanos, dar Marina a văzut deodată un ceas René Lalique — modernism nemuritor, flori și păsări, s-a îndrăgostit de el instantaneu, sălbatic, așa că am decis să colecționăm Lalique, mai apoi, când aceste mii cheltuite n-o să ne facă săraci. Iar mie mi-a plăcut o figurină mică de porțelan „Cupidon își ascute săgeata”. Un dolofan înaripat își ascuțea la o roată, cu un zâmbet de hoț viclean, arma sa, în spatele unei tufe ascuns, era tocmai din anul 1779, uite ce mai chestie. N-am cumpărat nimic. De fapt, eu căutam o Euterpe mică de ghips, pentru birou, dar n-am găsit, m-am enervat, pe drumul de întors tot mârâiam, deși Euterpe era alături, dar nervi, nervi. Și anticarul s-a supărat. Dar ce ne privea pe noi? Mi-am legat fularul mai strâns și am tras șapca și am pornit mai departe pe Portobello-n doi, până ce timpul a dat formă definitivă mulajului.