Cât arde un chibrit

Povestiri despre biserică

Rugăciunea mamei

„Rugăciunea mamei te scoate din fundul mării” — proverbul acesta, desigur, este cunoscut de toată lumea. Dar oare mulți cred că proverbul nu spune doar niște vorbe frumoase, ci adevărul adevărat și că timp de multe secole a fost confirmat de numeroase exemple?

Părintele Pavel, călugăr, mi-a povestit o situație care i se întâmplase nu de mult. O povestise de parcă așa și trebuia să fie. Dar pe mine întâmplarea aceasta m-a uimit și o s-o repovestesc, cred că este uimitoare nu numai pentru mine.

Pe stradă s-a apropiat de părintele Pavel o femeie și l-a rugat să se ducă la fiul ei. Să-l spovedească. I-a dat adresa.

— Și eu mă grăbeam tare mult, spuse părintele Pavel, și nu am apucat să mă duc în ziua aceea. Da, recunosc, uitasem și adresa. Și a doua zi, dimineața devreme, m-am întâlnit din nou cu ea, era foarte tulburată, chiar mă implora să mă duc la fiu. Nu știu de ce, nici nu am întrebat de ce nu vine și ea cu mine. Am urcat o scară, am sunat. A deschis un bărbat. Foarte neîngrijit, tânăr, se vedea imediat că e mare alcoolic. S-a uitat la mine cutezător: eram în straie de călugăr. Am salutat, am spus: „Mama dumenavoastră m-a rugat să trec pe la dumneavoastră”. El a început să se enerveze: „Gata cu minciuna, mama mea a murit de cinci ani”. Iar pe perete este fotografia ei, alături de a altora. Îi arăt fotografia, spus: „Uite, femeia asta m-a rugat să vă vizitez”. El, la fel de provocator: „Deci ați venit la mine de pe lumea cealaltă?” „Nu, zic, deocamdată de pe asta. Dar fă ceea ce-ți spun: mâine dimineață să vii la biserică”. „Și dacă n-o să vin?” „O să vii, te roagă mama. Este un păcat să nu îndeplinești cuvintele părinților”.

Și a venit. Și la spovedanie era cutremurat de lacrimi, spunea că o alungase din casă pe mamă. Ea locuia pe la străini și în curând a murit. Chiar a aflat asta mai târziu, n-o îngropase el.

— Și seara, pentru ultima oară, am întâlnit-o pe mama lui. Era foarte bucuroasă. Avea o basma albă, până acum era închisă la culoare. Mi-a mulțumit foarte mult și a spus că fiul ei este iertat, pentru că și-a manifestat părerea de rău la spovedanie și că deja l-a văzut. Atunci chiar eu, de dimineață, m-am dus la adresa lui. Vecinii au spus că murise aseară, a fost dus la morgă.

Iată povestirea părintelui Pavel. Eu, păcătosul, îmi spun: deci mama a avut posibilitatea să-și vadă fiul din locul unde se afla după ce-și încheiase viața pe pământ, deci ea a putut ști timpul morții fiului. Deci și acolo rugăciunile ei fuseseră așa de fierbinți, că s-a putut întrupa și a putut să-l roage pe preot să-l spovedească și să-l împărtășească pe nefericitul rob al lui Dumnezeu. Doar este așa de îngrozitor să mori fără spovedanie, fără împărtășanie. Și, lucrul cel mai important: ea îl iubise, îl iubise pe fiul său, chiar și așa, beat, care-și alungase mama din casă. Deci ea nu se supărase, îi păruse rău de el și, deja știind mai mult decât noi despre soarta păcătoșilor, a făcut totul pentru ca fiul să scape de o asemenea soartă. Ea l-a scos pe păcătos din fundul iadului. Tocmai ea, numai ea, prin forța iubirii și rugăciunii sale.

Nu am fost lăsat să mă duc la biserică

Da, chiar așa. Nu am fost lăsat. Și de cine? De soldați ruși. Și când? De ziua Victoriei. M-am pregătit din timp să mă duc la liturghia de dimineață pe 9 mai. M-am sculat, m-am spălat, am luat >pomelnicele scrise împreună cu soția, pentru sănătate și liniște, am scris în continuarea lor: „Și pentru toți cei căzuți pentru Patrie” și m-am dus. Și la început locuiam la începutul șoselei Tverskaia, vizavi de Poșta centrală. Și trebuie să treci strada. Era șase și jumătate. Toată strada era plină de garduri de protecție. Dincolo de ele se afla tehnică de luptă: tancuri moderne, precum și tancuri din timpul războiului. Auzisem urletele motoarelor în ultimele săptămâni, cât ținuse repetiția paradei. M-am dus spre o spărtură din gard. Dar nu m-au lăsat să trec spre pasajul subteran: „Mă duc la biserică”. „Nu se poate!” „Dar mă duc la biserică, locuiesc aici, uitați buletinul. „După paradă o să se deschidă”. „Dragilor, dar până la paradă mai sunt aproape patru ore”. „Plecați”.

Așa deci. M-am dus spre pasajul de la Mossovet, este închis. La Pușkinskaia — inutil. Așa stau lucrurile. Și nu aveam deloc chef să mă uit la puterea asta militară. Nu m-au lăsat să trec când m-am dus să mă rog, inclusiv și pentru militarii de azi.

— Ce, nu sunteți ortodocși?

— Este ordin să nu lăsăm să se treacă!

Așa stau lucrurile. Desigur, m-am întors. Dar totuși a fost trist. Desigur, sunt un păcătos, nu știu să mă rog bine. Dar dacă deodată tocmai rugăciunea mea ar fi necesară armatei noastre ruse slăvite?

Așa deci. Și am privit parada la televizor. Un om în civil, cu capul gol, numit ministru al apărării, trecea în revistă trupele aliniate, fără să salute niciodată, ascultând triplele lor „ura”, s-a dus la tribună și a raportat comandantului suprem că sunt gata de paradă; acela era tot în civil, care nici el nu a dat onorul, căci, așa cum am fost învățați în armată, „nu ridici mâna să saluți dacă capul este gol”.

A explodat parada. Crainicii au remarcat cu mare plăcere în comentarii pe străinii care mărșăluiau. Apoi a început să urle tehnica. Și, după aceea, chiar deasupra acoperișurilor, au venit avioanele. Unele de dimensiuni incredibile. Un crainic a spus că, dacă ar fi mai coborât cu zece metri, ar fi spart toate geamurile de la ferestre și vitrine.

Apoi tristețea mi-a trecut. Flori, ordine, copii, muzică. Ce să spun, deci nu am meritat onoarea mare de a mă ruga puțin la biserică pentru cei vii și cei căzuți. Ne-am pus cu soția în fața icoanelor, acasă, și ne-am citit pomelnicele. Și ne-am dus afară, și am simțit că Victoria din anul 1945 a ajuns și la noi.

Eu nu am fost

Erau de toate: ochi asiatici, o frunte care gonea în spate, deodată a văzut — un mers plutind... Erau acolo de toate.

Mergeam pe treptele escalatorului, mărind astfel viteza la urcare. Și m-am oprit, continuând totuși să urc fără efortul propriu. Am văzut puțin mai sus și în dreapta o femeie care se afla pe scara rulantă, întoarsă pe jumătate spre o vecină, iar spre mine trei sferturi. Lumina egală a neonului îndepărtase umbrele de pe fața fină și umflătura pomeților, deloc specifică europenilor, ochii pieziși mă făceau să o compar cu o gravură japoneză.

Și atunci mi-a venit un gând amar: cum s-o descrii? S-o compari cu un tablou este calea cea mai ușoară. Deși pentru o asemenesa comparație trebuie să știi cu ce s-o compari, nu mă pricep la asta. De fapt, femeii lui Bunin din Lunea albă părul îi conferă înfățișarea unei frumoase orientale dintr-un tablou de vulgarizare. De fapt, ăsta și e Bunin.

O să mor, dacă o să încerc totul, una după alta.

Deși, asta a fost? Eu nu am fost. Deci eu sunt eu sau eu sunt reflectarea sumară a fostului?

Doamne, facă-se voia ta! Noi putem să scriem, într-o țară care citește proza lui Pușkin? Dar dacă scrierea mea va întoarce privirile cititorului de la rândurile mele, fie ca privirea lui să se întoarcă spre Pușkin. Și eu voi fi uitat cu generozitate. Iar uitarea nu trebuie să te supere: lucrul pentru care sunt uitate lucrurile noastre ne cuprinde.

Scara m-a dus pentru cele cinci copeici plătite mai devreme. Mai departe trebuia să merg singur.

Amuleta

...La noi, când încă nu mergeam la școală, locuia o fată, o udmurtă tăcută. Locuise o iarnă sau nouă, învăța. Atunci erau puține școli prin sate.

Mânca foarte prost, aproape numai cartofi. Spăla doi, trei cartofi și-i rostogolea în soba încălzită. Cartofii se coceau repede, dar nu ca în foc, nu se ardeau, ci deveneau roz. Mijlocul era de un argintiu cald, ca o promoroacă fierbinte.

Odată i-am dat o bucată de pâine. S-a speriat și nu a mâncat pâinea, a dat-o unui cerșetor. Mamei îi părea rău de mica udmurtă:

— În ce sărăcie mai trăiesc!

— Dar nu a luat pâinea, am spus.

— N-o ia, nu este de credința noastră.

— Dar care?

— Păi nici eu nu prea știu. La noi se închină la icoană, dar ei se duc în crâng să se roage, kelemetișce.

— Și care este credința mea?

— Tu ești ortodox, mirean.

...Țin minte cum vine din ger mama udmurtei; cum se scuză că-i bocănesc opincile înghețate, cum stă ea în întuneric, în licăririle păgâne ale focului ce se văd de sub plită. Și, fără să le știu limba, îmi dau seama că fata povestește despre mine.

Dimineață îmi dă pe ascuns, de parcă era ceva important, un idol de lemn întunecat din cauza vechimii, o amuletă a religiei lor. Unei religii pe care nu o înțeleg, care m-a marcat cu semnul ei pentru o bucată de pâine pentru fata lor flămândă.

...Ziua, când, după ce am tot alergat prin ger, mă încălzesc pe laviță, soarele colorează în auriu mușamaua galbenă a mesei, udmurta stă la masă și învață „Pe plaiu-ntins sub geana mării...”********O învăț repede versurile și o corectez, ea râde și-mi dă un cartof mare cald.

Auriu cu alb

Iată una dintre cele mai frumoase amintiri din viață: stau în picioare în bena unei mașini, mă aplec în fața crenzilor ude de brad. Mașina urlă, cauciucurile roase, ca niște picioare goale, alunecă în noroi.

Și deodată mașina iese într-un câmp uriaș de hrișcă, auriu cu alb. Și mirosul pe care niciodată nu-l poți readuce cu memoria mirosului, și un miros cald de miere, chiar fierbinte din cauza violenței loviturii în față, mă cuprinde.

O câmpie uriașă dintr-o țesătură albă și marcată transversal de firul cenușiu al drumului care dispare în următoarea pădure întunecoasă.

Frunza de nufăr

Nu sunt un om pretențios, pot să mănâncă și mâncare chinezească atât de diferită, sau gruzină, japoneză, arabă, sau una sățioasă, rusească, dar, de fapt, pot s-o duc și cu un singur cartof, însă uite, deodată, odată cu trecerea timpului, am început să remarc faptul că nu mi-e deloc indiferent din ce pahar beau, cu ce furculiță mănânc. Nu-mi place vesela de plastic din zborurile de lungă durată, dar mă liniștesc prin aceea că, cel puțin,este igienică.

Este oare vârsta sau o exigență intelectuală? Oare este totuna din ce mănânci pe săturate, numai să te saturi? Și oare tu, îmi zic, care ai văzut gradele extreme ale foametei, să te gândești la forma în care se află băutura sau mâncarea?

Nu știu de ce m-am oprit deodată asupra veselei. Este minunat porțelanul, este extraordinar cristalul, este sever argintul, este impunător aurul, dar, dacă mi-ar fi dat din belșug astea, oricum totul ar fi învins de acea vară când am fost îndrăgostit de bibliotecara Valia, o fată mioapă, inteligentă, de la casa de copii, și de ziua în care am mers în amontele râului nostru și am vrut să bem. Și pâraiele erau aici, sub picioarele noastre. Iar eu mă trânteam pe burtă, mă lipeam de umezeala ca de gheață, apoi o adunam în palme și i-o ofeream iubitei.

— Nu, spunea Valia, nu pot așa. Trebuie să beau din ceva.

Și acest „ceva” a apărut. M-am uitat în jur, o baltă în care creșteau nuferi, era lângă noi. Am sărit spre marginea râpei, am intrat în apă cu tot cu ghete și pantaloni, am rupt o frunză mare de nufăr, am ieșit pe mal, am spălat frunza în izvor, am făcut-o sul, am pus-o sub șuvoi, am umplut-o și am oferit-o iubitei.

Ea a băut pe săturate. Și ne-am sărutat.

Și atunci ce rost mai are vesela pentru băut și mâncare? Vai, nu știu. Nu mă chinuiți. Viața mea a trecut, dar nu a trecut ziua aceea. Pâraiele și frunza de nufăr. Și noi sub cer.

Telespectatoarea

În vremurile în care scriitorii ruși erau invitați să vorbească la televiziune, am fost și eu. M-am dus, m-am înregistrat pentru o predică morală de zece minute. Mi s-a spus că va intra în direct.

În ziua transmisiunii eram la țară. Nu aveam televizor, m-am dus să mă uit la o vecină, baba Nastia. Ne-am așezat în fața ecranului. Baba Nastia nu s-a mirat deloc de dedublarea mea, de faptul eu că stăteam lângă ea, la ceai, și de faptul că vorbeam din cutia de sticlă.

— Ei, cum e, Anastasia Dimitrievna, am întrebat eu după zece minute, am vorbit cum trebuie?

— Cum trebuie. Dar nu ai spus lucrul cel mai important.

— Și anume?

— Nu i-ai pomenit pe vânzătorii noștri. Tare mai fură. E jale la noi. M-am dus să iau niște turtă dulce — mi le-a adunat pe toate sparte și m-a furat la cântar. Trebuie, trebuie să-i punem la punct.

Mi se pare foarte serios că baba Nastia avea dreptate. Cât timp noi vorbeam de moralitate, oamenii abili furau. Apoi ne ascultau pe noi și se minunau: se pare că unul cârâie acolo că nu este bine să furi. Ei, ia mai închideți ecranul! Și l-au închis. Și au început să-i laude pe descurcăreții și escrocii de felul lui Ostap Bender.

Am fost recent la baba Nastia, i-am dus turtă dulce. Stă și se uită la emisiuni despre crime și depravare. Scuipă, dar se uită. Doar nu are la ce altceva. Și la știri trebuie să ai nervii tari dacă te uiți: în mod special arată numai accidente, cadavre, sânge, se vorbește numai de bani. Sau arată America, înnebunită de mult.

— O să te dea la televizor?, întreabă baba Nastia.

— Nu, n-o să mă mai dea.

— De ce?

— Păi mai țineți minte atunci, când am vorbit, că nu i-am atins pe vânzători? Pentru asta am pierdut dreptul de a vorbi. Adică drept am, dar nu să vorbesc. Vorbesc în fața ta. Când bem ceai. Vezi, și turta dulce este întreagă.

— Stai puțin, să scot televizorul din priză.