Tanchistul sau „Tigrul alb”
(fragment de roman)
În continuare, singurul lucru care se știa despre el era că în mod inconștient venise din bătălia de la Kursk. Informațiile sărace fuseseră obținute din sursele cele mai de încredere: oamenii de la reparații — un șofer al unui camion GAZ — un spital de campanie evacuat. Maiorul chirug, pentru că nu avea alte informații, în documentele de însoțire scrisese grăbit: un tanchist necunoscut.
Iarna Ivan Ivanîci s-a restabilit complet. Este adevărat, oricum, încă nu putea vorbi despre sine și deocamdată cu greu rostea cuvinte simple. Totuși, perfect conștient îndeplinea orice comenzi și, mai mult, răspundea cu plăcere la numele său nou. În cele din urmă a fost examinat și confirmat apt. Trimiseseră pe la casele lor infirmi de necontestat — pe ceilalți, contuzionați, arși, chiar dacă-și pierduseră memoria, erau trimiși la reformare. După „fericiți” veneau mereu negustori de la tot felul de unități. Cei care aveau cu adevărat noroc nimereau în regimentele de gardă ale aruncătoarelor de mine cu reacție; se credea că printre cei de la „Katiușe” este numărul cel mai mic de pierderi. Erau la mare preț pentru „vânătorii de trofee” și personalul de deservire de la aerodromuri. La infanterie și artilerie erau puține șanse să stai prea mult în rezervă. Dar lui Ivan Ivanovici viitorul i se părea total lipsit de speranță — pierderile în turmele de fier erau așa de mari, că venise un ordin chiar de la Cel de sus — toți supraviețuitorii să fie trimiși înapoi la corpul de mecanizate. Dacă nu ar fi fost această scrisoare de însoțire a maiorului cu semnătura ca o condamnare, Ivan Ivanîci ar fi putut foarte ușor să fie trecut în rândul celor din spatele frontului. Dar aici s-a decis să nu riște. Comisia știa, din experiența sa tristă, că pe pe cei care neglijează cadrele prețioase, trimițându-le în unitățile din spatele frontului îi aștepta o răfuială severă. La spital nu o lungeau prea mult nici cu documentele — omului înfricoșat i se elibera un nou livret în care scris negru pe alb — Ivan Ivanovici Naidionov. Nu se chinuiau nici cu naționalitatea — nu are accent, deci este rus. Locul nașterii — adresa spitalului militar. Apartenența de partid — nu este membru (ce rost avea dacă înainte fusese comunist). Se blocau numai la vârstă. Oricât ar fi încercat să stabilească din ochi anii — (Ivan Ivanîci, în uniforma deja decolorată care i se dăduse, de altă mărime, purtată până se albise, stătea tot timpul în poziție de drepți în fața creatorilor noii lui vieți) —, dar, din cauza pielii lui arse de soare, nu au putut și, dând din mână, l-au trecut de-o vârstă cu secolul.
Toți medicii și toate surorile medicale care nu erau ocupați au ieșit să-l petreacă pe Naidionov — era un caz unic și inexplicabil pentru știința medicală. Cel care petrecuse o săptămână într-un tanc făcut praf, care avea arsuri pe 90% din suprafața corpului și nicio șansă de supraviețuire, acum, parcă venind de pe lumea cealaltă, cu cizme luate de la un alt soldat care murise, cu o manta lungă, găurită în multe locuri, în mod clar mai mare, cu o căciulă de soldat legată cu niște panglici sub bărbie, din cauza gerului, cobora de pe scări. În spatele tankistului fusese pus un rucsac leșinat, iar în el era o bucată de săpun, o pâine și o cutie de carne americană — un cadou generos de la esculapi. În buzunarul de la piept al cămășii era un nou livret militar ce explica cine este el acum.
L-a luat un camion.
Apariția lui Ivan Ivanîci a produs o impresie de neșters în brigada nou formată lângă Celiabinsk. Când s-au aliniat soldații, comandantul ei, și el plin de urme de arsuri și cicatrici, un veteran de treizeci de ani care, pentru expresia folosită, era poreclit Picior de țap, nu avea cum să nu pufnească:
— Păi, Picior de țap, pe moaca lui nu este niciun loc întreg!
Apoi comandantul de brigadă grosolan i-a ordonat nou-venitului să iasă din formație:
— De unde ești?
Ivan Ivanîci nici el nu știa de unde.
Un băietan, comandant de companie, încurcându-se, îi explica esența locotenentului-colonel.
— Păi și atunci ce ești, Picior de țap? Trăgător? Mecanic?, îl interoga comandantul de brigadă.
— Scrie în documente că e tanchist, rosti disperat locotenentul.
— Atunci să fie încărcător!
Și tocmai întruparea acestui război sălbatic — a fost trecut în rândul încărcătorilor, și acolo este nevoie de forță brută: doar se știe, aduci proiectilele și arunci tuburile lor prin lăcaș. Și un prost cu carul ar fi făcut diferența între „alea cu schije” și cele „antiblindaj”. De la soldatul Naidionov, numit imediat, pe ascuns, Căpățână, nu mai trebuia nimic altceva. Nu se interesa nimeni de el în acea unitate întocmită pe fugă (numai prin înfățișare atrăgea atenția). De fapt, nicăieri nu era o așa de mare circulație ca în echipajele de tancuri: trei, patru săptămâni de pregătire proastă și frontul, și acolo, deja după prima luptă „a unui 34”, era încă bine că nu arsese de tot. Cei care scăpau erau amestecați din nou și trimiși la treabă.
Ivan Ivanîci, fără memorie, împreună cu ceilalți mâncau ascultători zeama lungă și se adăpostea de frig în barăci (scândurile goale erau acoperite cu mantalele). Dar, cel puțin, soarta lui se stabilise pentru viitorul apropiat. Echipajul era extrem de pestriț: acel locotenent copil a fost numit comandant, un uzbek bătrân a fost pus ca șofer, un fost penal moscovit, deschis și descurcăreț, s-a proclamat singur radist.
Nu a trecut nicio lună că acest echipaj de patru, format repede (și pentru puțin timp) se afla la fabrica de tractoare din Celiabinsk, unde se monta una dintre ultimele serii de T-34-76*. În ateliere, la vederea lui Naidionov puțini își puteau înăbuși exclamațiile și oftatul. Adolescenții și femeile nu-și ascundeau un interes speriat. Ivan Ivanîci, fără să-i bage în seamă pe curioși, spre deosebire de uzbek și infractor, care se interesau numai de rația suplimentară de la cantina uzinei, îi chema chiar el să-i arate piese. Tânărul locotenent, care încerca din toate puterile să-și păstreze autoritatea în relațiile cu subordonații, îi era recunoscător măcar pentru acest lucru. Spre iritarea fățișă a hoțului radist moscovit și groaza uzbekului, tancul creștea sub ochii lor: cutia erau dotată cu transmisie, osii și șenile, venea rândul motorului și al umpluturii interioare nepretențioase, apoi era pusă la locul ei turela.
A venit ziua așteptată cu emoție de toți: comandantul a primit un briceag, un ceas și o busolă. Echipajul a primit o bucată uriașă de pânză de cort. Nou-născutul „34” era pregătit să fie scos din atelier în curtea uriașă a uzinei, unde așteptase să fie trimis un nou lot.
Și aici Ivan Ivanîci a dat de știre.
Se vedea că-i licărise ceva în cap, explodase și distrusese lipsa totală a memoriei. Chiar înainte de pornirea tancului prinb atelier, Ivan Ivanîci se afla înaintea mașinii — locotenentul îl rugase să scoată ceva. Când Naidionov fusese strigat de câteva ori, el a ieșit până la brâu din trapa mecanicului, ca un drăcușor din tabacheră, și imaginea lui era transfigurată. Echipajul și muncitorii au tresărit. Ivan Ivanîci dispăru din nou. În întunericul „cutiei” ochii i se deschiseseră ca niște faruri de rău augur. Nimeni nu a apucat să scoată niciun cuvânt, că tancul a fost pornit. Locotenentul, cu moscovitul și locuitorul orașului Kokanda au sărit la o parte — montorii în cealaltă. T-34 a pornit din loc și a început să gonească pe cărarea dintre cele două șiruri de confrați identici, spre poarta îngustă. Naidionov, înnebunit, nu reducea viteza — toți din jur apucau să se dea la o parte și se pregăteau de o dramă. Tancul își mărea viteza până la maximum. Lăsând în urma sa un nor de gaze, huruind nemilos cu osiile sale, se apropia implacabil de o adevărată catastrofă. Mulți, inclusiv tânărul locotenent năucit, deja își imaginau scrâșnetele și trosniturile. Dar, fără să reducă viteza, „34” în plină viteză a trecut prin Scilla și Charibda, s-a întors și, după ce a mai mers vreo treizeci de metri, planând printre mașini, s-a oprit în curte ca mort.
A venit în fugă comandantul speriat. Au venit și uzbekul și radistul interlop. S-au revărsat în curte și curioșii. Ivan Ivanîci a sărit în întâmpinarea lor. Își afișa un zâmbet mare, rânjit. Tremura și nu se putea liniști deloc. Își adusese aminte, mai bine zis, mâinile își aduseseră aminte.
Nu mai rămăseseră îndoieli; în viața trecută acest tanchist ars, fără memorie, cu înfățilșarea sa stârnea compătimire și groază plină de milă fusese mecanic și, judecând după toate, șofer al lui Dumnezeu!
Uzbekul se cățără imediat bucuros în turelă, în ciuda faptului că șansele de a supraviețui în luptă se reduseseră la jumătate. Hoțul moscovit descurcăreț, acum radist, își dădu imediat seama cu cine trebuie să fie prieten acum și de atunci, când mâinile lui Ivan Ivanîci era ocupate, îi făcea el țigările, le aprindea și i le punea un gura neagră îngrozitoare. Mai mult, în marș de fiecare dată apuca și trăgea împreună cu Căpățână maneta schimbătorului de viteze, pentru că la acest T-34-76, nu se știe de ce, încă se mai afla cutia cu patru viteze incomodă, așa de blestemată de toți șoferii**.
Înainte de a porni spre eșalon, brigada a mers cincizeci de kilometri și a tras în poligon. Iarna trosnea la treizeci de grade, „cutia” îngheța de răsuna. Tancul condus de Căpățână urla nemilos la cotituri, se urca pe coline, ridicând tunul, își dădea drumul la vale de pe ele, în felul acesta zgâlțâindu-i nemilos pe toți, uzbekul se ruga încetișor, tânărul comandant, după ce făcuse suficient cucuie, cu dinții strânși, încerca inutil să urmărească drumul din turela sa de comandă îngustă. Radistul, care se nu se vedea deloc, înjura cu măiestrie, riscând să-și muște limba. Și numai Ivan Ivanîci, scoțând niște sunete ce semănau cu un urlet, conducea nemilos tancul prin locuri desfundate și drumuri stricate. Tot timpul se năpustea undeva, neliniștindu-l și pe interlop, ca să nu mai vorbim pe uzbek și comandant. Aveai de ce să te sperii de el — cu gura larg deschisă, nerăbdător, tremurând, cu dorința de a o lua mereu la goană — așa arăta Căpățână, neajutorat cu puțin timp în urmă. Trapa lui era deschisă, în spatele lui funcționa ventilatorul — în acest moment tot ce era viu ar fi trebuit să înghețe, dar mecanicului nebun, singurul din echipajul chinuit, îi era cald. Prin legătura radio locotenentul primise ordin să se oprească, dar copilandrul încă nu apucase să strige și la Ivan Ivanîci. Coloana se oprise, iar tancul lui Naidionov, ieșind din formație, se apucă să traseze un arc pe câmp, cât pe ce să se scufunde în nămeți, ridicând în față și în spate coloane de praf de zăpadă.
Totul s-a terminat prin aceea că a venit în întâmpinarea lui chiar comandantul de brigadă. Picior de țap a apărut chiar înaintea tancului, scufundându-se în zăpadă până la brâu. Atunci Ivan Ivanîci și-a venit în sfârșit în fire. Tânărul comandant ce apăruse din turelă era cât pe ce să înceapă să plângă, dar șeful nu-i arătase nici cea mai mică atenție.
— Șoferul să vină la mine în mașină!, urlă tânărul locotenent-colonel. Hai aici, scheletule!, îi ordonă lui Naidionov. Arată-mi, Picior de țap, de ce ești în stare!
Așa Ivan Ivanîci a urcat în tancul comandantului, iar locotenentul, uzbekul și interlopul l-au primit ca șofer pe cel al comandantului, unul ca ei, un tânăr condamnat la moarte, fără experiență. Și în ochii întregii brigade Ivan Ivanîci a arătat — T-34 se învârtea ca un titirez. Echipajele coborâte din tancuri rămăseseră cu gurile căscate.
Comandantul de brigadă, de entuziasm, urla la fel ca Ivan Ivanîci. Își puse ca de obicei picioarele pe umerii asului nebun — o lovitură de cizmă era o oprire scurtă, încă o lovitură — continuarea mișcării. Ivan Ivanîci a reținut asta. A uitat de tot, dar asta a ținut minte. Spre entuziasmul novicilor, pe câmpia acoperită de tufe, cu văioage și movilițe, tancul comandantului făcea un adevărat circ.
— Hai, hai, drace chel!, spunea răgușit Picior de țap, fără să se mai îndoiască deja că acest mecanic nu va ascăpa de el, că înfricoșătorul Căpățână o să fie cu el până la capăt și el pentru nimic în lume nu-l va da nimănui pe acest mecanic, căci în viitorul apropiat singura șansă de scăpare este șoferul care știa mereu cum și unde să întoarcă, cum să manevreze, unde să se uite și deci, să sară de acolo la timp; doar în luptă, mai ales într-una cu tancuri, viața unui om, care nu însemna nimic, dispare într-o fracțiune e secundă.
— Cu ai ajuns tu atunci la Kursk?, urla el la mecanic după ce tancul s-a oprit.
Ivan Ivanîci, holbîndu-se la comandantul său, neînțelegând întrebarea, se încordă.
— Cum de ai reușit să arzi, Picior de țap?, continuat să-l întrebe comandantul de brigadă. Nu ai apucat să sari peste bord?
Și aici Ivan Ivanîci și-a amintit din nou. O secundă ceva îi lumină trecutul sumbru.
— „Tigrul”, răspunse deodată Căpățână. „Tigrul alb”!
Ochii îi ardeau, tremura de ură.
În iarna anului 1942 au adus în prima linie răspunsul lor la atotputernicele T-34***; brontozaurii pătrați ai firmei „Henschel” erau impenetrabili, dar un freamăt special îl produceau tunurile, care de la un kilometru puteau da foc și unui KV****. Dotate cu o optică incomparabilă, Zeiss, „8-8” dobora orice țintă. Pentru ca „Tigrii” să meargă lin și pentru o apăsare mai bună pe pământ, mecanicii meticuloși nemți de atunci au amplasat osiile pe două rânduri. Pentru ușurința conducerii au folosit volan. În plăcile masive, ca niște capace ale unor sarcofage, erau puse proiectile de 76 mm. Acoperite din toate părțile de blindaj, acești gândaci se târau încet pe câmpurile din Kursk și fiecare lovitură a lor care se auzea tare și surd (sunetul lor era inconfundabil) trimitea la strămoși un alt T-034. Erau înfricoșătoare în asediu. Acoperiți de fân și crengi, ciclopii opreau atacurile de T-34, „Grant” și „Churchill”, iar când tanchiștii, amețiți de durere și fum ieșeau afară din „cutii”, aceleași mitraliere solider germane, cu o viteză de o mie două sute de focuri pe minut terminau treaba*****, tăind carnea cum tai vinete cu cuțitul. Dar chiar și printre confrați Arătarea era o mașină deosebită. Prima dată a apărut lângă Mga; restul aparatelor grele s-au scufundat în mlaștini, dar „Tigrul alb” parcă mergea prin aer și a împușcat multe batalioane. La început nu a fost cunoscut — iarna toate tancurile sunt albe —, poate numai de cei care s-au confruntat cu el, ardeau invariabil după prima lovitură. Dar primăvara Wermachtul a trecut la camuflaj, monstrul se contura în mod clar și de atunci a început să facă prăpăd și în Nord, și în Sud; peste tot după el rămânea fum și mirosul înecăcios al mașinilor arse. Arătarea lovea din ascunzători și de fiecare dată, într-un fel, se afla în spatele frontului rusesc, și, după ce punea la pământ zece sau chiar cincisprezece T-34, se evapora.
În continuare, singurul lucru care se știa despre el era că în mod inconștient venise din bătălia de la Kursk. Informațiile sărace fuseseră obținute din sursele cele mai de încredere: oamenii de la reparații — un șofer al unui camion GAZ — un spital de campanie evacuat. Maiorul chirug, pentru că nu avea alte informații, în documentele de însoțire scrisese grăbit: un tanchist necunoscut.
Iarna Ivan Ivanîci s-a restabilit complet. Este adevărat, oricum, încă nu putea vorbi despre sine și deocamdată cu greu rostea cuvinte simple. Totuși, perfect conștient îndeplinea orice comenzi și, mai mult, răspundea cu plăcere la numele său nou. În cele din urmă a fost examinat și confirmat apt. Trimiseseră pe la casele lor infirmi de necontestat — pe ceilalți, contuzionați, arși, chiar dacă-și pierduseră memoria, erau trimiși la reformare. După „fericiți” veneau mereu negustori de la tot felul de unități. Cei care aveau cu adevărat noroc nimereau în regimentele de gardă ale aruncătoarelor de mine cu reacție; se credea că printre cei de la „Katiușe” este numărul cel mai mic de pierderi. Erau la mare preț pentru „vânătorii de trofee” și personalul de deservire de la aerodromuri. La infanterie și artilerie erau puține șanse să stai prea mult în rezervă. Dar lui Ivan Ivanovici viitorul i se părea total lipsit de speranță — pierderile în turmele de fier erau așa de mari, că venise un ordin chiar de la Cel de sus — toți supraviețuitorii să fie trimiși înapoi la corpul de mecanizate. Dacă nu ar fi fost această scrisoare de însoțire a maiorului cu semnătura ca o condamnare, Ivan Ivanîci ar fi putut foarte ușor să fie trecut în rândul celor din spatele frontului. Dar aici s-a decis să nu riște. Comisia știa, din experiența sa tristă, că pe pe cei care neglijează cadrele prețioase, trimițându-le în unitățile din spatele frontului îi aștepta o răfuială severă. La spital nu o lungeau prea mult nici cu documentele — omului înfricoșat i se elibera un nou livret în care scris negru pe alb — Ivan Ivanovici Naidionov. Nu se chinuiau nici cu naționalitatea — nu are accent, deci este rus. Locul nașterii — adresa spitalului militar. Apartenența de partid — nu este membru (ce rost avea dacă înainte fusese comunist). Se blocau numai la vârstă. Oricât ar fi încercat să stabilească din ochi anii — (Ivan Ivanîci, în uniforma deja decolorată care i se dăduse, de altă mărime, purtată până se albise, stătea tot timpul în poziție de drepți în fața creatorilor noii lui vieți) —, dar, din cauza pielii lui arse de soare, nu au putut și, dând din mână, l-au trecut de-o vârstă cu secolul.
Toți medicii și toate surorile medicale care nu erau ocupați au ieșit să-l petreacă pe Naidionov — era un caz unic și inexplicabil pentru știința medicală. Cel care petrecuse o săptămână într-un tanc făcut praf, care avea arsuri pe 90% din suprafața corpului și nicio șansă de supraviețuire, acum, parcă venind de pe lumea cealaltă, cu cizme luate de la un alt soldat care murise, cu o manta lungă, găurită în multe locuri, în mod clar mai mare, cu o căciulă de soldat legată cu niște panglici sub bărbie, din cauza gerului, cobora de pe scări. În spatele tankistului fusese pus un rucsac leșinat, iar în el era o bucată de săpun, o pâine și o cutie de carne americană — un cadou generos de la esculapi. În buzunarul de la piept al cămășii era un nou livret militar ce explica cine este el acum.
L-a luat un camion.
Apariția lui Ivan Ivanîci a produs o impresie de neșters în brigada nou formată lângă Celiabinsk. Când s-au aliniat soldații, comandantul ei, și el plin de urme de arsuri și cicatrici, un veteran de treizeci de ani care, pentru expresia folosită, era poreclit Picior de țap, nu avea cum să nu pufnească:
— Păi, Picior de țap, pe moaca lui nu este niciun loc întreg!
Apoi comandantul de brigadă grosolan i-a ordonat nou-venitului să iasă din formație:
— De unde ești?
Ivan Ivanîci nici el nu știa de unde.
Un băietan, comandant de companie, încurcându-se, îi explica esența locotenentului-colonel.
— Păi și atunci ce ești, Picior de țap? Trăgător? Mecanic?, îl interoga comandantul de brigadă.
— Scrie în documente că e tanchist, rosti disperat locotenentul.
— Atunci să fie încărcător!
Și tocmai întruparea acestui război sălbatic — a fost trecut în rândul încărcătorilor, și acolo este nevoie de forță brută: doar se știe, aduci proiectilele și arunci tuburile lor prin lăcaș. Și un prost cu carul ar fi făcut diferența între „alea cu schije” și cele „antiblindaj”. De la soldatul Naidionov, numit imediat, pe ascuns, Căpățână, nu mai trebuia nimic altceva. Nu se interesa nimeni de el în acea unitate întocmită pe fugă (numai prin înfățișare atrăgea atenția). De fapt, nicăieri nu era o așa de mare circulație ca în echipajele de tancuri: trei, patru săptămâni de pregătire proastă și frontul, și acolo, deja după prima luptă „a unui 34”, era încă bine că nu arsese de tot. Cei care scăpau erau amestecați din nou și trimiși la treabă.
Ivan Ivanîci, fără memorie, împreună cu ceilalți mâncau ascultători zeama lungă și se adăpostea de frig în barăci (scândurile goale erau acoperite cu mantalele). Dar, cel puțin, soarta lui se stabilise pentru viitorul apropiat. Echipajul era extrem de pestriț: acel locotenent copil a fost numit comandant, un uzbek bătrân a fost pus ca șofer, un fost penal moscovit, deschis și descurcăreț, s-a proclamat singur radist.
Nu a trecut nicio lună că acest echipaj de patru, format repede (și pentru puțin timp) se afla la fabrica de tractoare din Celiabinsk, unde se monta una dintre ultimele serii de T-34-76*. În ateliere, la vederea lui Naidionov puțini își puteau înăbuși exclamațiile și oftatul. Adolescenții și femeile nu-și ascundeau un interes speriat. Ivan Ivanîci, fără să-i bage în seamă pe curioși, spre deosebire de uzbek și infractor, care se interesau numai de rația suplimentară de la cantina uzinei, îi chema chiar el să-i arate piese. Tânărul locotenent, care încerca din toate puterile să-și păstreze autoritatea în relațiile cu subordonații, îi era recunoscător măcar pentru acest lucru. Spre iritarea fățișă a hoțului radist moscovit și groaza uzbekului, tancul creștea sub ochii lor: cutia erau dotată cu transmisie, osii și șenile, venea rândul motorului și al umpluturii interioare nepretențioase, apoi era pusă la locul ei turela.
A venit ziua așteptată cu emoție de toți: comandantul a primit un briceag, un ceas și o busolă. Echipajul a primit o bucată uriașă de pânză de cort. Nou-născutul „34” era pregătit să fie scos din atelier în curtea uriașă a uzinei, unde așteptase să fie trimis un nou lot.
Și aici Ivan Ivanîci a dat de știre.
Se vedea că-i licărise ceva în cap, explodase și distrusese lipsa totală a memoriei. Chiar înainte de pornirea tancului prinb atelier, Ivan Ivanîci se afla înaintea mașinii — locotenentul îl rugase să scoată ceva. Când Naidionov fusese strigat de câteva ori, el a ieșit până la brâu din trapa mecanicului, ca un drăcușor din tabacheră, și imaginea lui era transfigurată. Echipajul și muncitorii au tresărit. Ivan Ivanîci dispăru din nou. În întunericul „cutiei” ochii i se deschiseseră ca niște faruri de rău augur. Nimeni nu a apucat să scoată niciun cuvânt, că tancul a fost pornit. Locotenentul, cu moscovitul și locuitorul orașului Kokanda au sărit la o parte — montorii în cealaltă. T-34 a pornit din loc și a început să gonească pe cărarea dintre cele două șiruri de confrați identici, spre poarta îngustă. Naidionov, înnebunit, nu reducea viteza — toți din jur apucau să se dea la o parte și se pregăteau de o dramă. Tancul își mărea viteza până la maximum. Lăsând în urma sa un nor de gaze, huruind nemilos cu osiile sale, se apropia implacabil de o adevărată catastrofă. Mulți, inclusiv tânărul locotenent năucit, deja își imaginau scrâșnetele și trosniturile. Dar, fără să reducă viteza, „34” în plină viteză a trecut prin Scilla și Charibda, s-a întors și, după ce a mai mers vreo treizeci de metri, planând printre mașini, s-a oprit în curte ca mort.
A venit în fugă comandantul speriat. Au venit și uzbekul și radistul interlop. S-au revărsat în curte și curioșii. Ivan Ivanîci a sărit în întâmpinarea lor. Își afișa un zâmbet mare, rânjit. Tremura și nu se putea liniști deloc. Își adusese aminte, mai bine zis, mâinile își aduseseră aminte.
Nu mai rămăseseră îndoieli; în viața trecută acest tanchist ars, fără memorie, cu înfățilșarea sa stârnea compătimire și groază plină de milă fusese mecanic și, judecând după toate, șofer al lui Dumnezeu!
Uzbekul se cățără imediat bucuros în turelă, în ciuda faptului că șansele de a supraviețui în luptă se reduseseră la jumătate. Hoțul moscovit descurcăreț, acum radist, își dădu imediat seama cu cine trebuie să fie prieten acum și de atunci, când mâinile lui Ivan Ivanîci era ocupate, îi făcea el țigările, le aprindea și i le punea un gura neagră îngrozitoare. Mai mult, în marș de fiecare dată apuca și trăgea împreună cu Căpățână maneta schimbătorului de viteze, pentru că la acest T-34-76, nu se știe de ce, încă se mai afla cutia cu patru viteze incomodă, așa de blestemată de toți șoferii**.
Înainte de a porni spre eșalon, brigada a mers cincizeci de kilometri și a tras în poligon. Iarna trosnea la treizeci de grade, „cutia” îngheța de răsuna. Tancul condus de Căpățână urla nemilos la cotituri, se urca pe coline, ridicând tunul, își dădea drumul la vale de pe ele, în felul acesta zgâlțâindu-i nemilos pe toți, uzbekul se ruga încetișor, tânărul comandant, după ce făcuse suficient cucuie, cu dinții strânși, încerca inutil să urmărească drumul din turela sa de comandă îngustă. Radistul, care se nu se vedea deloc, înjura cu măiestrie, riscând să-și muște limba. Și numai Ivan Ivanîci, scoțând niște sunete ce semănau cu un urlet, conducea nemilos tancul prin locuri desfundate și drumuri stricate. Tot timpul se năpustea undeva, neliniștindu-l și pe interlop, ca să nu mai vorbim pe uzbek și comandant. Aveai de ce să te sperii de el — cu gura larg deschisă, nerăbdător, tremurând, cu dorința de a o lua mereu la goană — așa arăta Căpățână, neajutorat cu puțin timp în urmă. Trapa lui era deschisă, în spatele lui funcționa ventilatorul — în acest moment tot ce era viu ar fi trebuit să înghețe, dar mecanicului nebun, singurul din echipajul chinuit, îi era cald. Prin legătura radio locotenentul primise ordin să se oprească, dar copilandrul încă nu apucase să strige și la Ivan Ivanîci. Coloana se oprise, iar tancul lui Naidionov, ieșind din formație, se apucă să traseze un arc pe câmp, cât pe ce să se scufunde în nămeți, ridicând în față și în spate coloane de praf de zăpadă.
Totul s-a terminat prin aceea că a venit în întâmpinarea lui chiar comandantul de brigadă. Picior de țap a apărut chiar înaintea tancului, scufundându-se în zăpadă până la brâu. Atunci Ivan Ivanîci și-a venit în sfârșit în fire. Tânărul comandant ce apăruse din turelă era cât pe ce să înceapă să plângă, dar șeful nu-i arătase nici cea mai mică atenție.
— Șoferul să vină la mine în mașină!, urlă tânărul locotenent-colonel. Hai aici, scheletule!, îi ordonă lui Naidionov. Arată-mi, Picior de țap, de ce ești în stare!
Așa Ivan Ivanîci a urcat în tancul comandantului, iar locotenentul, uzbekul și interlopul l-au primit ca șofer pe cel al comandantului, unul ca ei, un tânăr condamnat la moarte, fără experiență. Și în ochii întregii brigade Ivan Ivanîci a arătat — T-34 se învârtea ca un titirez. Echipajele coborâte din tancuri rămăseseră cu gurile căscate.
Comandantul de brigadă, de entuziasm, urla la fel ca Ivan Ivanîci. Își puse ca de obicei picioarele pe umerii asului nebun — o lovitură de cizmă era o oprire scurtă, încă o lovitură — continuarea mișcării. Ivan Ivanîci a reținut asta. A uitat de tot, dar asta a ținut minte. Spre entuziasmul novicilor, pe câmpia acoperită de tufe, cu văioage și movilițe, tancul comandantului făcea un adevărat circ.
— Hai, hai, drace chel!, spunea răgușit Picior de țap, fără să se mai îndoiască deja că acest mecanic nu va ascăpa de el, că înfricoșătorul Căpățână o să fie cu el până la capăt și el pentru nimic în lume nu-l va da nimănui pe acest mecanic, căci în viitorul apropiat singura șansă de scăpare este șoferul care știa mereu cum și unde să întoarcă, cum să manevreze, unde să se uite și deci, să sară de acolo la timp; doar în luptă, mai ales într-una cu tancuri, viața unui om, care nu însemna nimic, dispare într-o fracțiune e secundă.
— Cu ai ajuns tu atunci la Kursk?, urla el la mecanic după ce tancul s-a oprit.
Ivan Ivanîci, holbîndu-se la comandantul său, neînțelegând întrebarea, se încordă.
— Cum de ai reușit să arzi, Picior de țap?, continuat să-l întrebe comandantul de brigadă. Nu ai apucat să sari peste bord?
Și aici Ivan Ivanîci și-a amintit din nou. O secundă ceva îi lumină trecutul sumbru.
— „Tigrul”, răspunse deodată Căpățână. „Tigrul alb”!
Ochii îi ardeau, tremura de ură.
În iarna anului 1942 au adus în prima linie răspunsul lor la atotputernicele T-34***; brontozaurii pătrați ai firmei „Henschel” erau impenetrabili, dar un freamăt special îl produceau tunurile, care de la un kilometru puteau da foc și unui KV****. Dotate cu o optică incomparabilă, Zeiss, „8-8” dobora orice țintă. Pentru ca „Tigrii” să meargă lin și pentru o apăsare mai bună pe pământ, mecanicii meticuloși nemți de atunci au amplasat osiile pe două rânduri. Pentru ușurința conducerii au folosit volan. În plăcile masive, ca niște capace ale unor sarcofage, erau puse proiectile de 76 mm. Acoperite din toate părțile de blindaj, acești gândaci se târau încet pe câmpurile din Kursk și fiecare lovitură a lor care se auzea tare și surd (sunetul lor era inconfundabil) trimitea la strămoși un alt T-034. Erau înfricoșătoare în asediu. Acoperiți de fân și crengi, ciclopii opreau atacurile de T-34, „Grant” și „Churchill”, iar când tanchiștii, amețiți de durere și fum ieșeau afară din „cutii”, aceleași mitraliere solider germane, cu o viteză de o mie două sute de focuri pe minut terminau treaba*****, tăind carnea cum tai vinete cu cuțitul. Dar chiar și printre confrați Arătarea era o mașină deosebită. Prima dată a apărut lângă Mga; restul aparatelor grele s-au scufundat în mlaștini, dar „Tigrul alb” parcă mergea prin aer și a împușcat multe batalioane. La început nu a fost cunoscut — iarna toate tancurile sunt albe —, poate numai de cei care s-au confruntat cu el, ardeau invariabil după prima lovitură. Dar primăvara Wermachtul a trecut la camuflaj, monstrul se contura în mod clar și de atunci a început să facă prăpăd și în Nord, și în Sud; peste tot după el rămânea fum și mirosul înecăcios al mașinilor arse. Arătarea lovea din ascunzători și de fiecare dată, într-un fel, se afla în spatele frontului rusesc, și, după ce punea la pământ zece sau chiar cincisprezece T-34, se evapora.
În vara anului 1943 criminalul alb a fost descoperit lângă Kursk, în regiunea importantei Prohorovka. Cei de la informațiile aeriene îi informară în acest sens pe Katukov și Rotmistrov******. Imediat au fost trimise bombardiere, dar, ca de obicei, tentativa a eșuat. În ciuda luptei în care erau implicate sute de mașini, Olandezul zburător și aici se contura invariabil cu albul său și de data aceasta mergea în fața subunităților sale de luptă, cu armura strălucind, ca un cavaler teuton. Tancurile T-34 deschideau cu înverșunare focul inutil împotriva „Tigrului”. Toată ziua niciun proiectil al autotunurilor SAU-152, celebre și distructive pentru ceilalți „Tigri” și „Pantere” nu i-au lovit turela*******. Alungându-i cu foc pe toți urmăritorii din jur, la rândul lui, primind la bord zeci de proiectile mai mici și antiblindaj, „Tigrul alb” rămânea impenetrabil și la sfârșitul marii lupte a dispărut definitiv în fum și flăcări.
* „34” este un tanc excepțional, nu are rost să ne oprim prea mult la devenirea lui; e suficient să-i trimitem pe cititori la numeroase publicații în care mașina este demontată pur și simplu din șuruburi. Vom remarca: în timpul întregului război tancul a fost serios modernizat (în principal, păstrându-și totuși înfățișarea caracteristică). Desigur, T-34 din 1941 nu se poate deloc compara cu T-34-85, care a încheiat războiul. În anii 1941–1942, având practic un blindaj impenetrabil pentru tancurile germane și tunurile antitanc și arme capabile să „spargă” nu numai bordul, dar și partea din față a tancurilor destul de slabe Pz-II, Pz-III, Pz T-VI, precum și a tancurilor-trofeu cehești Pz-35(t) și Pz-38 (t), deloc potrivite să lupte cu tancul rusesc de la o distanță de 1000 de metri, „34” avea un motor neterminat, care mereu ieșea din funcțiune. Dar motoarelor mașinilor germane meritau cele mai înalte laude — nu în ultimul rând, datorită fiabilității lor nemții au și ajuns în preajma Moscovei. La sfârșitul războiului situația s-a schimbat cu totul — tancurile germane, blinde blindate („panterele” și „tigrii”) aveau probleme permanente cu motoarele. Dar proiectilele lor străpungeau pe „34” de la un kilometru și jumătate, chiar și de la doi kilometri. Totuși noul tun de 85 mm al unui tanc sovietic mediu acțional la fel de bine ca lăudata „8–8” a germanilor, iar motorul perfecționat „V-2” îi permitea să facă incursiuni de cinci sute de kilometri în spatele frontului adversarului. În ceea ce privește artileria — în tot timpul războiului constructorii au tot făcut încercări de a dota T-34 cu arma cea mai puternică și potrivită pentru o exploatare intensă. Până în anul 1944 tancul a fost dotat cu un tun de 76 mm. În felul acesta, în fabricile de tancuri se asambla seria T 34-76. Dar, începând cu anul 1942, după ce germanii și-au revenit din șoc (primele întâlniri cu „34” i-au cutremurat așa de tare pe tanchiștii germani, că aceia au cerut industriei germane să copieze acest tanc) și au creat modele demne, de tancuri și antitanc, totuși capacitatea lor de străpungere era în mod clar insuficientă pentru „tigri” și „pantere”, dar și pentru „3” și „4” modernizate ale germanilor. S-au oprit la un tun de 85 de mm, capabil să se lupte bine cu „pisicile”. Din iarna anului 1944 a intrat în serie T-34-85, care a fost principalul nostru tanc la sfârșitul războiului. T-34-76 avea o mulțime de neajunsuri: în mod deosebit, o turelă foarte îngustă în care cu greu puteau încăpea două persoane din echipaj (americanii erau nedumeriți cum stau acolo tanchiștii ruși iarna, cu scurtele lor mici și cu pufoaice). Din cauza imposibilității de a mai primi în turelă încă un om, comandantul era obligat să mai preia, în afară de atribuțiile sale directe, și funcția de observator, lucru care influența negativ eficiența și comanda, dar și tirul (germanii aveau cinci membri ai echipajului, în turele acționau comandantul, observatorul și încărcătorul). Mai mult, vizibilitatea extrem de proastă din tanc nu permitea să se aprecieze foarte bine circumstanțele și să se reacționeze la timp. Astfel, mecanicul-șofer trebuia să țină mereu trapa întredeschisă. Radistul-trăgător din locul lui aproape nu vedea nimic și în timpul luptei trăgea la nimereală. Primele stații erau extrem de proaste și se bazau numai pe așa-numitele tancuri cu radiolocație. Era nereușită și amplasarea rezervoarelor cu combustibil de o parte și de alta a compartimentului de luptă: când luau foc, adesea nu mai lăsau nicio șansă echipajului. Toate aceste neajunsuri au fost remediate în timpul războiului (este adevărat, rezervoarele de combustibil au rămas în același loc). Astfel, echipajul lui T-34-85 cu turelă nouă era deja „complet” și, cum se cuvine, avea cinci persoane, deși tanchiștii uneori renunțau la trăgătorul radist și luptau în patru (trei în turelă plus mecanicul șofer).
** Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale primelor T-34 era cutia de viteze slabă și capricioasă. Dinții curelei de transmisie se uzau des, se observau explozii ale carterului cutiei. Pentru a a conecta transmisia trăgătorul radist trebuia să apuce maneta și s-o tragă împreună cu mecanicul șofer — ultimul pur și simplu nu mai avea putere pentru asta. Așa că pentru un nou tanc era nevoie de șoferi cu mare experiență (și aceștia lipseau în mod catastrofal). Un mecanic fără experiență putea, la prima pornire, să intre în a patra (acesta era și marșarierul), fapt ce ducea la stricarea ei. Situația s-a schimbat cardinal abia atunci când, la celebra fabrică nr. 138 a fost elaborată o cutie cu cinci viteze cu o cuplare permanentă a roților.
*** „Tigrul” se dovedise a fi tancul german cel mai greu din lume și până în anul 1944 practic impenetrabil, care a vărsat mult sânge rusesc. E suficient să spunem despre el că avea aproape 60 de tone. Ca uriașul să nu se răstoarne din cauza propriei greutăți, osiile lui erau amplasate ca la șah. Pz T-VI este primul tanc care are, în loc de manetă, un volan — mașina putea fi condusă mai ușor. Orice blindaj era de 100 de mm și pentru tanchiștii noștri era practic impenetrabil. Și cu bordurile aveai de furcă — trebuia să te apropii la o distanță de maximum 500 de metri (în realitatea luptei, chiar mai mult), totuși Pz T-VI rareori când permitea cuiva să se apropie. Arma lui de 88 de mm, mă rog, era cea mai înfricoșătoare și mai bună dintre cele ce existau atunci. În ceea ce privește optica, celebră prin calitatea sa, precum și antrenării tradiționale, foarte bune, a echipajului (aici multă vreme rămăsesem în urmă fără speranță) făcea doar să se constate cu tristețe un fapt — era extrem de greu să te lupți cu un asemenea animal. Tanchiștii literalmente se simțeau goi când se ciocneau cu o asemenea mașini blestemate. Așa, în anul 1943 cu tunurile lor de 76 mm puteau doborî un „Tigru” de la mică distanță (aceiași 300–500 de metri) și asta numai cu un proiectil nou, de un calibru mai mic (acestea erau date contra semnătură câte trei bucăți la fiecare set de luptă). Dificultatea era că, chiar și în cazul unor situații favorabile, putea să fie atins nu tot, ci anumite locuri. Trebuia să ai abilitatea de a ochi proiectilul de mic calibru în bord, între osiile de sprijin (în spatele lor se afla sistemul de luptă al „Tigrului”) sau la baza turelei (atunci ea era înclinată), sau în țeava tunului, sau în partea din spate (acolo erau rezervoarele de benzină). Sau, în cel mai rău caz, loveau în roata leneșă, în roata conducătoare, în osia de rezistență sau în șenilă. În celelalte părți schijele pr oiectilului ricoșau pur și simplu. Se ajunsese până acolo că „tigrii” se târau liniștiți în întâmpinarea unor T-34, fără să se teamă deloc de ele. Iată, ca exemplu, amintirea tanchistului N. Ia. Jeleznov: „...ei („tigrii”, n.a.) se află în loc deschis. Și încearcă să te apropii. O să te ardă de la 1200–1500 de metri! Erau obraznici!... Noi fugeam de „tigri” ca iepurii și căutam posibilitatea de a ne întoarce astfel încât să-l lovim în bord. Era greu. Dacă vezi că la distanța de 800–1000 de metri se află un „Tigru” și începe să-ți „facă cruce”, cât timp încă își mișcă țeava orizontal, încă mai poți să stai în tanc, dar, dacă a început s-o ridice în sus, mai bine sari! Arzi!” Apariția la T-34 a armei de 85 de mm a îndreptat situația — puteai chiar să te lupți unul la unu. Dar oricum, până la sfârșitul războiului renumitele Pz-T-VI rămăseseră pentru noi dușmanii cei mai nedoriți.
**** Tanc rusesc greu, numit in cinstea lui Kliment Voroșilov n. t. A. O.
***** MG-42 este o armă îngrozitoare. Soldații noștri o numeau „coasa hitleristă”. Cînd intra în os, glonțul de la o asemenea mitralieră pur și simplu îl smulgea din trup.
******* M. E. Katukov este unul dintre cei mai eminenți comandanți sovietici de tancuri. Brigada lui, în componența căreia se aflau T-34 în anul 1941 a fost distrusă în totalitate de o coloană de tancuri a lui Guderian lângă Tula (tocmai atunci în unitățile Panzerwaffe se răspândise o teamă totală față de T-34, care părea de neatins). În timpul Bătăliei de la Kursk, generalul a comandant Armata 1 de Tancuri. Contraatacurile ei ferme asupra flancurilor germane l-au forțat, nu în ultimul rând, pe Manstein să înceapă retragerea după bătălia semnificativă de la Prohorovka. De fapt, la sfârșitul războiului, au fost făcute șase armate de tancuri de gardă: Armata 1 de Tancuri a lui M. E. Katukov, Armata a 2-a a lui A. I. Radzievski, Armata a 3-a a lui P. S. Rîbalko, Armata a 4-a a lui D. D. Leliușenko, Armata a 5-a a lui I. T. Șliomin, Armata a 6-a a lui A. G. Kravcenko.
******** Mă rog, singurul dușman demn al „tigrilor”, „panterelor” și „Ferdinanzilor” în anul 1943 se dovedise a fi cea mai puternică mașină autopropulsată din lume, a noastră, SAU-152 (cu tunul de 152 mm), care, dacă trăgea bine (desigur, de la distanța cuvenită), putea să facă praf orice tanc german. I s-a dat un nume corespunzător — „Ucigătorul de fiare”.
** Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale primelor T-34 era cutia de viteze slabă și capricioasă. Dinții curelei de transmisie se uzau des, se observau explozii ale carterului cutiei. Pentru a a conecta transmisia trăgătorul radist trebuia să apuce maneta și s-o tragă împreună cu mecanicul șofer — ultimul pur și simplu nu mai avea putere pentru asta. Așa că pentru un nou tanc era nevoie de șoferi cu mare experiență (și aceștia lipseau în mod catastrofal). Un mecanic fără experiență putea, la prima pornire, să intre în a patra (acesta era și marșarierul), fapt ce ducea la stricarea ei. Situația s-a schimbat cardinal abia atunci când, la celebra fabrică nr. 138 a fost elaborată o cutie cu cinci viteze cu o cuplare permanentă a roților.
*** „Tigrul” se dovedise a fi tancul german cel mai greu din lume și până în anul 1944 practic impenetrabil, care a vărsat mult sânge rusesc. E suficient să spunem despre el că avea aproape 60 de tone. Ca uriașul să nu se răstoarne din cauza propriei greutăți, osiile lui erau amplasate ca la șah. Pz T-VI este primul tanc care are, în loc de manetă, un volan — mașina putea fi condusă mai ușor. Orice blindaj era de 100 de mm și pentru tanchiștii noștri era practic impenetrabil. Și cu bordurile aveai de furcă — trebuia să te apropii la o distanță de maximum 500 de metri (în realitatea luptei, chiar mai mult), totuși Pz T-VI rareori când permitea cuiva să se apropie. Arma lui de 88 de mm, mă rog, era cea mai înfricoșătoare și mai bună dintre cele ce existau atunci. În ceea ce privește optica, celebră prin calitatea sa, precum și antrenării tradiționale, foarte bune, a echipajului (aici multă vreme rămăsesem în urmă fără speranță) făcea doar să se constate cu tristețe un fapt — era extrem de greu să te lupți cu un asemenea animal. Tanchiștii literalmente se simțeau goi când se ciocneau cu o asemenea mașini blestemate. Așa, în anul 1943 cu tunurile lor de 76 mm puteau doborî un „Tigru” de la mică distanță (aceiași 300–500 de metri) și asta numai cu un proiectil nou, de un calibru mai mic (acestea erau date contra semnătură câte trei bucăți la fiecare set de luptă). Dificultatea era că, chiar și în cazul unor situații favorabile, putea să fie atins nu tot, ci anumite locuri. Trebuia să ai abilitatea de a ochi proiectilul de mic calibru în bord, între osiile de sprijin (în spatele lor se afla sistemul de luptă al „Tigrului”) sau la baza turelei (atunci ea era înclinată), sau în țeava tunului, sau în partea din spate (acolo erau rezervoarele de benzină). Sau, în cel mai rău caz, loveau în roata leneșă, în roata conducătoare, în osia de rezistență sau în șenilă. În celelalte părți schijele pr oiectilului ricoșau pur și simplu. Se ajunsese până acolo că „tigrii” se târau liniștiți în întâmpinarea unor T-34, fără să se teamă deloc de ele. Iată, ca exemplu, amintirea tanchistului N. Ia. Jeleznov: „...ei („tigrii”, n.a.) se află în loc deschis. Și încearcă să te apropii. O să te ardă de la 1200–1500 de metri! Erau obraznici!... Noi fugeam de „tigri” ca iepurii și căutam posibilitatea de a ne întoarce astfel încât să-l lovim în bord. Era greu. Dacă vezi că la distanța de 800–1000 de metri se află un „Tigru” și începe să-ți „facă cruce”, cât timp încă își mișcă țeava orizontal, încă mai poți să stai în tanc, dar, dacă a început s-o ridice în sus, mai bine sari! Arzi!” Apariția la T-34 a armei de 85 de mm a îndreptat situația — puteai chiar să te lupți unul la unu. Dar oricum, până la sfârșitul războiului renumitele Pz-T-VI rămăseseră pentru noi dușmanii cei mai nedoriți.
**** Tanc rusesc greu, numit in cinstea lui Kliment Voroșilov n. t. A. O.
***** MG-42 este o armă îngrozitoare. Soldații noștri o numeau „coasa hitleristă”. Cînd intra în os, glonțul de la o asemenea mitralieră pur și simplu îl smulgea din trup.
******* M. E. Katukov este unul dintre cei mai eminenți comandanți sovietici de tancuri. Brigada lui, în componența căreia se aflau T-34 în anul 1941 a fost distrusă în totalitate de o coloană de tancuri a lui Guderian lângă Tula (tocmai atunci în unitățile Panzerwaffe se răspândise o teamă totală față de T-34, care părea de neatins). În timpul Bătăliei de la Kursk, generalul a comandant Armata 1 de Tancuri. Contraatacurile ei ferme asupra flancurilor germane l-au forțat, nu în ultimul rând, pe Manstein să înceapă retragerea după bătălia semnificativă de la Prohorovka. De fapt, la sfârșitul războiului, au fost făcute șase armate de tancuri de gardă: Armata 1 de Tancuri a lui M. E. Katukov, Armata a 2-a a lui A. I. Radzievski, Armata a 3-a a lui P. S. Rîbalko, Armata a 4-a a lui D. D. Leliușenko, Armata a 5-a a lui I. T. Șliomin, Armata a 6-a a lui A. G. Kravcenko.
******** Mă rog, singurul dușman demn al „tigrilor”, „panterelor” și „Ferdinanzilor” în anul 1943 se dovedise a fi cea mai puternică mașină autopropulsată din lume, a noastră, SAU-152 (cu tunul de 152 mm), care, dacă trăgea bine (desigur, de la distanța cuvenită), putea să facă praf orice tanc german. I s-a dat un nume corespunzător — „Ucigătorul de fiare”.
