Cher amin

Tata s-a pregătit să plece.

Și-a înfășurat în jurul gâtului fularul pufos, înțepător, multicolor — ceva roșu, galben, maro, portocaliu; atunci încă nu știau să poarte fularul franțuzește, cu un nod elegant; tata purta fularul ca un intelectual rus, să-i fie cald, să fie pufos, fularul să se termine deasupra buzei de sus și când sufli în el să se facă acolo o promoroacă umedă.

Tata avea o haină de blană; când era pusă separat, putea începe să latre; când era pe tata se potolea.

Am întrebat: „Unde te duci?” Tata a spus, cu o lipsă de griji prefăcută, că până la magazin, după țigări.

Bunica — bunica mea, cum o strigau toți, zice, confirmând: „Se duce la magazin și se întoarce”.

S-a trântit o ușă, apoi alta. A plecat.

Ne-am așezat cu bunica și stăm așa, ea pe canapea, eu pe jos. Ea poartă ochelari, a început să coasă o cămașă a bunicului, își mijește ochii la ac, parcă gândindu-se dacă merită să se irite din cauza unui lucru așa de mic sau nu; mă uit la bunica, încercând să ghicesc ceva uriaș; probabil am vreo 5 ani, poate mai puțin.

Nu aveam niciun gând în cap, și acum îmi vin rar, de aceea pur și simplu am sărit în sus și am fugit. Nici nu m-am încălțat.

Voiam să scriu că mi-am dat seama de cele întâmplate, dar totul este o minciună, despre conștientizare să fie vorba, pur și simplu mi-a apărut un tablou: tata stă în drum, votează și fumează: și uite, deja vine în sat, unde este casa familiei noastre și unde îl așteaptă soția lui, mama mea. Discută cu șoferul unui camion, râd, tata îl servește pe șofer cu o țigară „Belomor”. Deschide fereastra — pe crăpătură pătrunde un curent înțepător de februarie.

Afară era frig, multă zăpadă — în sat mereu este mai multă zăpadă decât în oraș. Pădurea începea imediat de la poarta noastră, iar șoseaua se întindea dincolo de pădure, la jumătate de kilometru. Bunica m-a ajuns din urmă când pornisem în pădure. M-a luat pe sus și m-a dus în casă. Nu am plâns și nu m-am zbătut. M-a prins și gata. N-am avut noroc.

Bunica m-a pus în același loc unde stătusem și înainte, a luat cămașa, pe cămașă, plictisindu-se fără treabă, atârnau ața și acul. Dar parcă nu se întâmplase nimic.

Nu am idee de ce am fugit. E clar că după tata.

Dar niciodată nu le duceam în mod deosebit dorul părinților, dacă rămâneau la bătrâni în vizită, trăiam ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Unde năvălisem așa?

Probabil tata trebuia să se întoarcă din februarie al lui, să mă ia în brațe.

Pentru că de atunci lucrurile nu mai sunt așa.

În februarie următor, noroios, în ultimele lui zile, mergea pe stradă liniștit, un băiat luminos (îmi place când sunt copil, de parcă sunt eu de treizeci de ani — acesta este fiul meu) — în comuna noastră erau huligani, Cebrakov, nu-i distingeam, amândoi erau înalți, cu trupuri musculoase, gâturi cu mărul lui Adam pronunțat, fețe întinse, tâmpe, ticăloase — unul dintre ei m-am împins în umeri, din spate, și am căzut cu tot trupul în noroiul înghețat.

În satul nostru era un noroi îngrozitor, acum nu mai găsești așa ceva — era făcut ca o kașă, primăvara era fărâmițată mărunt, amestecată cu gheață, vara se evapora, toamna începea să clefăie. Nu se usca și nu îngheța niciodată. De parcă în interiorul acestui noroi gâlgâia încet un izvor de petrol, mai bine zis, un izvor de puroi.

Chiar când am căzut eu, balta de noroi fusese netezită bine de un tractor din sat, ca să fie și mai lichidă și mai groasă. După aceea a venit repede și un cal, a lăsat în amestecul acesta ceva fierbinte pentru vrăbii și pițigoi.

Acolo am căzut eu.

Am ajuns acasă mânjit de tot, ca un clovn.

Din gură îmi ieșea noroi; într-un cuvânt, postmodernist.

Mama nu a spus nimic — speram că se va duce și-i va omorî pe Cebriakovi, dar ea pur și simplu m-a spălat. M-a dezbrăcat de tot, mi-a dat haine curate.

Data viitoare, peste alt an, din nou februarie. Jucam fotbal în spatele școlii — ne plăcea să jucăm fotbal iarna, vara este scurtă, o aștepți mult, dar mingea este uite acolo, așteptă să fie lovită. Eram îmbrăcat cu trei pulovere rupciugoase și fără căciulă: asta îmi conferea, cum îmi spuneam, o anumită impetuozitate. Echipele erau amestecate ca vârstă. La adversari venise — nu mai știu cum îl cheamă — tocmai venise din armată, cu drac blondin cu sprâncene albe, amuzant. Eu stăteam în poartă. Blondinul juca vesel, abil, în scurt timp m-a lovit cu mingea — m-a nimerit în față, eu am făcut, fără nicio exagerare, două rotiri în aer, am căzut; un ochi parcă s-a întors în interiorul capului — mai tâziu am tras cu grijă afară, înapoi, la lumină, cu degete speriate, pleoapa, genele: ochiul părea cumva cărnos, mult prea voluminos, semănând, la pipăit, cu o lipitoare.

Dacă aș fi stat lângă bară, m-aș fi lovit cu capul de ea și aș fi murit.

Nu am avut noroc cu jocurile colective.

Am fost luat din sat, ca o pasăre din cuib, am fost instalat lângă coșul unei fabrici: familia a decis că este mai bine să aștept moartea puterii sovietice stând în picioare pe asfaltul din oraș.

La noua școală am mers prima dată iarna, în februarie.

La școală era un buhai dintr-o clasă paralelă, mai înalt ca mine cu un cap, un animal de 9 ani. Mi-a luat căciula și a aruncat-o departe. M-am întins după căciula lui, să mă răzbun, dar m-a împins ușor. Forțele nu erau egale.

Mergeam după el în pauză, îmi spuneam că trebuie să fiu abil și să-l lovesc, dar nu aveam curaj.

La școala nouă era o învățătoare, conducătoarea clasei, stalinistă, ciupită de vărsat, osoasă, cu o limbă veninoasă.

A început Perestroika, ea a decis că este necesară democratizarea, a făcut un sondaj să vadă care este părerea noastră despre ea în clasă, anonim.

Vecinul meu de bancă Cibisov a scris că învățătoarea este ticăloasă.

Eu am scris că nu am pretenții.

Peste două zile chestionarul deja nu mai era anonim, ci cu semnături.

Când ne aduna răspunsurile, ciupita s-a uitat la mine veninos deasuprea ochelarilor săi uriași și, fără să se abțină, a zis: „Să vedem ce-ai scris aici, Iuda!”

Patru ani după aceea a vorbit cu mine total precum cu un animal, eu nu înțelegeam nimic, răbdam.

Odată spălam clasa după ore — ciupita, după atâția ani, încă mai suferea de mâncărimea răzbunării, din nou a ridicat această temă: ce neînsemnat, mincinos sunt eu, cum de pot trăi așa, de ce mă mai suportă pământul.

Crescusem deja și am găsit curajul de a întreba apatic despre ce este vorba.

Păi, zice, mai ții minte chestionarul. În anonimă ai scris că sunt ticăloasă, iar cu semnătură că nu, nu sunt o ticăloasă; concluzia: ești un mincinos, nu poți merge în misiune de informare cu mine.

Eu zic: arătați-mi chestionarul. Avea totul pregătit (păstrase în toți acești ani, într-un caiet aparte, îl purta cu ea, pentru a-și încălzi răzbunarea): uite, agită ea foile, ca un fachir: acum va fi numărul.

Când am văzut foile, am urlat — bine că Cibisov deja de trei ani învăța la altă școală, nu sunt eu! Cibisov a scris asta!

Ea, tulburată, a spus imediat: „... acum o să-mi spui tot!” și a luat chestionarele. Evident, nu a considerat necesar să se scuze. O vreme s-a uitat pe fereastră, la zăpada care se topea, se vede că se gândea dacă nu a fost o greșeală în ironia ei de atâția ani asupra copilului. A tras concluzia fermă că nu. Cine ține minte lucrurile trecute, a decis ea ca un adult, cu înțelepciune, aceluia să i se scoată ochiul.

Și altceva.

Am avut prietene, dar adesea nu.

Tot timpul țin minte că nu am prietenă, am numai amețeală și o stare de vomă adolescentină.

Ne-am întors odată beți de la o petrecere de Anului Nou pe vechi, ne-am băgat să conducem două dame — eu și doi tovarăși de pahar de-ai mei, fețele lor au dispărut, nu pot să recuperez nicio trăsătură.

Eu eram, se pare, cel mai vorbăreț, încercam din toate puterile să înveselesc compania: compania din când în când pufnea.

Una, parcă simpatică, mi-a dat telefonul, l-am cerut eu.

Am sunat deja în februarie, am mormăit ceva despre o întâlnire dorită, ea participa la discuție de parcă o împușca răceala în ureche — prin chinuri, prin dinții strânși. Apoi cineva a început să foșnească în apropiere, s-a auzit o voce de bărbat, ea deodată a început să vorbească în șoaptă: „Lasă-mă în pace, pleacă odată, ce vrei de fapt?”

De parcă stătusem în apă pe un lemn umed, pe marea în furtună, sub zăpada care cădea ca un noroi înghețat în valuri negre, voiam să ies pe mal, mă uitam la fata asta de jos în sus și ea a împins cu piciorul lemnul pe care stăteam: pleacă de aici unde vrei, nu te urca pe mal, aici și fără tine, știi... Pleacă, cu cine vorbesc?

Au trecut douăzeci de ani, ea, probabil acum a pregătit borș pentru soț — trăiește ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, a uitat tot, — las să se lovească el imediat cu mâna de marginea farfuriei, farfuria să facă un cerc în aer și varza să ajungă în tavan, pe lustră, totul în jur este numai supă clocotită, cu o groază ca de copil, iar el, soțul, să înceapă să urle: „Scârbă! De ce dracu m-am legat eu de tine?!”

La urma urmei, cineva trebuie să mă răzbune.

Ea ar fi înțeles ce am simțit eu atunci, nevinovat și înghețat.

...Dar nu, soțul va termina de mâncat, nu va spune nimic, va ascunde în sine lucrul cel mai important.

În armată, deja când eram militar cu termen redus, odată m-am îmbătat așa de tare — nu am încasat-o la careu, am trecut cu bine de toate amenințările posibile, am ajuns până la patul meu, m-am culcat.

Un alt militar pe termen scurt ca mine, din secția mea, avea un aparat foto și a zis să-mi facă, ca amintire, o fotografie: soldat în somn.

Intenția s-a transformat în curând într-o manifestare generală: au găsit o lumânare, mi-au pus-o, slavă Domnului, în mână, iar mâinile mi le-au împreunat. Au aprins lumânarea, a ieșit frumos.

Au întins cearșaful cât trebuie, mi-au desenat o cruce pe frunte, au pus regulamentul pe piept, apoi încă un teanc de regulamente — se presupunea că acum am mai mult timp pentru lectură; mi-au pus în picioare niște cizme mărimea 47: răposatul avea o fire bună, era bun la suflet și avea picioare mari.

Mi-au făcut o coroană mare din măturică pe cap.

Au spus că nu ajunge o singură lumânare, mi-au pus trei în mâini: de ce un răposat să fie mai prejos de un tort, oare pomana nu este o sărbătoare? Tot ți se dă de băut, niște salate de iarnă, la fel, nu se poate să dansezi, dar se pare că poți să cânți.

Nu alungau duhurile, și tinerii recruți se veseleau și ei.

Au zis că dacă, mai pun alături o mătură cu coadă, va fi potrivit: cu mătura voi putea să sperii dracii, dacă vor avea intenția să vină în vizită la răposat.

O farfurie, o lingură, tot pentru orice eventualitate, mi le-au pus alături: să zicem, o să mă mănânce viermii, iar eu pe viermi — un schimb reciproc. Așa ne putem distra mult timp, cine pe cine mănâncă primul.

Sub crucea de pe frunte au scris cu o carioca un cuvânt amuzant din patru litere: amin.

Numele meu luminos, bărbătesc de soldat, cucerit cu asemenea lupte, cu asemenea ponturi, cu asemenea calcule, cu tot ce adunasem în nouăsprezece ani, totul s-a dus la dracu.

Au printat fotografiile, scârbele, nu au făcut economie la bani, toți le-au văzut.

Fiecare pas al meu, când mergeam până la cantină, în misiune, oriunde, era însoțit de zâmbete invizibile: ia te uită vine ăsta cu lumânarea și cu mătura, tortul de la morgă, recrutul pe nume amin.

(În acel februarie era cât pe ce să îngheț în misiune — îmi era lene să trăiesc).

Cher amin îmi spunea tovarășul meu cel mai apropiat, dar ce spun eu, singurul, un botanist, învățase franceza la școală, îl salvasem de atâtea ori, l-ar fi omorât dacă nu eram eu, dar de data aceasta chiar eu i-am trosnit una în dinți, a fost mult sânge, după aceea dintele a stat pe masă, în cantină, într-o baltă de șci, parcă uitat. Mi-am spus că poate îl ia, să-l pună cumva înapoi la loc: totul poate fi schimbat cumva.

(...apoi mi s-a spus că soldații mai mari au vrut să-mi pună lumânarea în gură, pentru frumusețe, dar botanistul nu i-a lăsat).

Deja nu mai puteam îndrepta nimic.

Mi-am adăpostit prietena în micul apartament care rămăsese familiei mele după numeroase schimburi.

Mamei îi plăcea, avea încredere în ea.

Mama a trăit o viață întreagă alături de tatăl meu, nu i-a trecut prin minte că femeia care avea mai mulți bărbați decât degetele la o mână se poate numit altfel decât „prostituată”.

Mai ales cine îl poate înșela pe fiul ei, această întrupare ideală a minții, tactului, frumuseții, curajului. Ei, adică pe acest Iuda, pe acest cher amin, mereu cu noroi în gură, care se răzbună pe cei slabi, minte, se eschivează, se umilește, nu acceptă răspunderea, nu vrea să știe nimic, se uită în oglindă, își admiră hainele de paradă — un flecar, un parvenit, unul care se dă mare.

Am fost lăsat la vatră, prietena nu m-a întâmpinat, se odihnea la bunica ei, oare poți s-o lași așa pe bunica? Înțeleg. A venit peste o săptămână zâmbitoare toată, cu vocea scăzută, se comportă de parcă era învelită în celofan. O săruți pe obraz — parcă e piele, parcă e parfum, dar oricum ai impresia că este celofan.

Seara și-a scos tot celofanul, în straturi, din loc în loc s-a lipit, a trebuit să se chinuie mult. M-a rugat să nu aprind lumina — caută în întuneric, privește, dezvoltă-ți abilități de cârtiță, cumpără un dispozitiv de vedere nocturnă, de ce ai fantezie?

Fantezia funcționase la mine un an și jumătate, în tot acest timp șuieram ca un transformator, mă gândisem în detaliu la ce anume se va întâmpla când voi fi lăsat la vatră, dar viața mi-a oferit varianta ei. Nu, nu așa îmi imaginasem mersul lucrurilor în prima noapte de la întoarcerea mea din civilie... mai bine zis la civilă.

Civila m-a tras în piept. Se dezvățase să facă lucrurile cele mai elementare. Ajut-o aici, aici nu așade dur, acolo nu mă ciupi, dar de ce săruți așa?

Cum?

Ei, bine, lasă asta. Pur și simplu am obosit.

Ai obosit? Un an și jumătate ai obosit? Sau în acest un an și jumătate nu te-ai odihnit? Te-ai dus la bunica ta, nici n-ai spălat chiuveta din bucătărie. În baie este rugină, de parcă ai spălat un om de fier sau cine mai știe, un cal de fier.

A? Ai spălat o combină?

Gata cu urlatul. Ce, m-ai lăsat să locuiesc aici în calitate de femeie care spală vasele? Dacă știam...

(...Făcu o mișcare cu un picior, ca să plece; am oprit-o cu mișcarea de baraj a întregului trup, gen: mai stai puțin, încă nu am terminat; deși sensul gestului meu era, desigur, puțin mai amplu: unde pleci, a, păi ce-o să fac aici cu tine?)

Am stat de vorbă până dimineață. Ea e în stare de chinuială ușoară, eu de excitare extremă și nerezolvată. Păi știi tu prin ce am trecut eu? Știi tu cum ne-au bătut animalele? Cum era cât pe ce să îngheț în misiune? Cum era cât pe ce să ne trimită în Ciukmenistan — m-am înscris primul voluntar, puteam să mă întorc în sicriu de zinc, atunci te-ai fi întristat: ah, de ce l-am bucurat așa de puțin? Și ce comandant am avut noi? Era un cretin imposibil! Dar comandantul de batalion? Ha, cât trei cretini! Și pe general l-am văzut o singură dată! Și știi, în fine, că o dată erau cât pe ce să-mi bage o lumânare în gură, să-ți arăt cum?

Spre dimineață totul s-a soluționat amar, acru, zgârcit, monoton, fără căldură, fără niciun oftat, mai bine nu s-ar fi soluționat.

A doua zi un telefon: răspund — alo? — la celălalt capăt al firului s-a tulburat puțin, apoi, tulburat, cu o neimplicare prefăcută: se poate cu Tina?

(Ea doarme, deși am văzut după ceafă: s-a trezit și ascultă discuția cu măduva spinării).

În receptor recunosc imediat vocea de bărbat: colegul meu de clasă, Tina se încurcase cu el înaintea mea, apoi a venit la mine, dar vorbea mult de el — era mai înalt ca mine, mai frumos, mai bogat, e adevărat, deocamdată nu se atinsese de ea, deocamdată erau prieteni.

Dar, în timp ce eu mărșăluiam, învățam regulamentele ca simbol al credinței și dădeam onorul, a atins-o. Se vede că ea nici nu-i spusese că locuiește în apartamentul meu: și de ce? Ca eu să ard acest apartament când mă întorc?

Din acest apartament, după ce am dat-o afară pe prietena mea, m-am dus într-o lume nouă, unde răsună versuri și se formează o nouă dramă, unde tineri în haine ciudate (sărăcimea este plină de fantezie) își aprind țigările ieftine cu niște brichete uriașe, sub forma, de exemplu, unor broaște țestoase („...este artistic, frate, așa se cuvine unor scriitori, le-am cumpărat special de la gară, frate, să arăt că nu suntem de ieri, de azi...”), unde fetele sunt îmbrăcate mult mai bine decât băieții (fiecare suportă în blugi soarele cald, rumen, gol care nu se va ridica niciodată deasupra unor muritori simpli), și nu-i bagă în seamă pe tineri, doar se uită ironice la craniile lor de fier care la a cincea tentativă dau drumul unui foc mirositor, dar se uită cu atenție, direct, la maeștri, doar maeștrii rostesc printre dinți cuvinte grele, maeștrii în sacouri boțite, scumpe (nu atât de scumpe cum ar fi vrut) au văzut... pe Brodski? — ei, dar ce zicem noi Brodski, ei nu l-au văzut deloc pe Brodski, ci ceva mai pătrunzător, care privea din adâncurile clocotitoare ale veșniciei cu niște ochi vii, care au străpuns marmura... ei, să zicem, s-au văzut pe sine, privind în oglinda camerei de hotel la propria reflectare, înainte de a ieși.

Noi — eu și câțiva dintre cei plus, minus de aceeași vârstă, am făcut repede o bandă; cei mai mari printre cei tineri, cei mai tineri dintre adulți, născuți, crescuți și cu armata făcută fiecare unde a putut, în secolul trecut, veniți în noul mileniu nu numai cu niște brichete în formă de broască țestoasă, dar și cu un bagaj care ar fi putut fi prezentat avantajos la târgul deșertăciunilor, norocului și speranței.

Am început să-mi spun creator, literat.

Aveam un frate nu frate, ci tovarăș bun, cu trupul mare, niște ochi mici, care trăia cu sufletul deschis și cerea ca și ceilalți, de alături, să-și deschidă la fel sufletele: ca totul să fie din suflet, din toată inima, gol, fără nicio rușine, în afară, la vedere..., dar când ceilalți, boțiți, se închideau, tovarășul meu a început imediat să sufere că la ceilalți a crescut ceva important, cu puțin sau mult mai mult decât la el.

Cu timpul a încetat să se mai uite înainte și în sus, numai se uita pieziș și la cei din jur, până a început să se uite chiar strâmb. S-a dus la pescuitul său pe malul mării, unde putea să-și deschidă sufletul în voie, singur și să nu se teamă că unii se vor îndoi de verticalitatea sa și de pasiuni, în mărimea sa naturală.

Își scotea această dimensune, o compara cu peștele prins, când cu un porcușor, când cu un caras mic, râdea de bucurie, plângea că era îndrăgostit de această lume, de această lume uriașă și bună.

Dar înainte de a fugi tovarășul meu m-a luat de guler, chiar când îmi era înmânat un premiu (un coș cu flori, împodobit joc cu teancuri de hârtie verde frumos tăiată, scrisă cu niște cifre), răcni așa de tare, că toți s-au întors, și fetele, și maeștrii, și tinerii cu brichetele în formă de broacă țestoasă, și le-a deschis tuturor ochii:

— Vă gândiți cine este ăsta? Nu este cel care să dă astfel! Este un mincinos, un ticălos, un graur viclean, un om cu gura murdară, are pe frunte un cuvânt din patru litere, are numele furat, sufletul este în bălării! și, uitându-se la mine, mă împunse în piept cu degetul: Acoperă-te, trădătorule, ne-ai înșelat!

Toți se uitau la mine în liniște deplină, broasca țestoasă din mâna cuiva șuiera acru, neputând să mai genereze foc.

Am ieșit în fugă afară (nu am aruncat coșul); nu am plâns, nu am râs, pur și simplu respiram acolo cu capul gol și aprins de rușine: nu învățaseăm încă să gândesc. Tâmplele îmi bubuiau: cum să trăiesc acum, oare se mai poate trăi după așa ceva?

Afară din nou se topea ultima lună de iarnă, care promisese numai înșelăciune și agitație bolnăvicioasă, de răceală.

Am aruncat în zăpadă florile din coș. Hârtia verde am îndesat-o prin buzunare, că o să mi-o ia și pe asta.

Și totuși nu l-am ajuns pe tata din urmă.

Chiar de la început totul a mers împotrivă.

Totul ar fi fost altfel dacă nu ar fi plecat.

Totul ar fi fost altfel dacă nu ar fi plecat atunci.

Totull ar fi fost altfel dacă nu ar fi plecat atunci de la mine.

Au crezut? Au crezut, da?

Ziceți: uite, în cele din urmă s-a deschis, dar noi ghicisem deja cât de îndurerat și alunecos e în interior.

Nu ați ghicit nimic, tăceți.

Acum o să povestesc altfel.

În satul meu, dincolo de hotarul satului, la o oră de mers pe jos, sunt niște dealuri — înalte pentru zona aceasta centrală și, dacă sari jos pe partea râpoasă, te faci praf.

Când era din nou frig, băiat de 9 ani, m-am dus acolo, nu știu de ce aveam chef să urc dealul, nimeni nu ar fi putut să-mi spună de ce. Zăpada era uneori până la genunchi, alteori până la piept, trebuia să mă întorc imediat, de la primii pași pe deal, dar eu m-am târât — am strigat, am cântat pe drum, o dată am început să plâng: înainte era departe, înapoi era deja târziu.

Acolo nici vara nu se hotărăște oricine să urce.

M-am urcat pe culme când soarele era deja la apus: buzunarele pline de zăpadă, cizmele de pâslă pline de zăpadă, mănușile cu un deget pline de zăpadă, și pieptul, și urechile, ochii... Am stat puțin pe gânduri și mi-am umplut și gura de zăpadă: o să te mănânc, februarie.

Mi-am scos căciula, pe păr curgea o sudoare ferbinte, era așa de bine, așa de dulce, că mi-am pierdut cunoștința.

O clipă, o oră: nu știu pe cine să întreb.

M-am trezit și în curând m-am rostogolit jos, cu picioarele, capul, sufletul.

Se întunecase de tot, în întuneric satul se dovedise a fi groaznic de departe și luminițele lui aproape vii de-abia mai pluteau în supa de februarie de culoarea cernelii.

Dar în interior se instalaseră deja argintul și bucuria.

M-am întors înghețat de tot, numai ceafa era fierbinte, de parcă acolo se imprimase soarele de iarnă, ca un ban de aramă încălzit; așa am și fost trezit.

De la o anumită vârstă, să spunem de la 15 ani, în orice companie rezolvam încet pentru mine: „Aici eu sunt bărbatul”; și dacă trebuia să se ia o decizie, eu o luam. Cel mai adesea din acel simplu motiv că nimeni nu voia să facă nimic.

Eu nu făceam niciun efort pentru viață, de acum înainte ea se întindea singură sub picioarele mele.

Lumea se împărțise în două — unii sunt prieteni cu mine, alții sunt mai slabi ca mine. Și mai sunt și cei din a treia categorie, dar nu aveam treabă unii cu alții.

Au plecat de la mine numai cei pe care nu i-am iubit, pe cine iubesc au rămas cu mine.

Pe cel de la școală care mi-a luat și apoi aruncat căciula de iepure l-am întâlnit pe stradă peste cincisprezece ani, devenise și mai înalt, cu trei capete mai mare ca mine, a trebui să săr în sus. A rămas înlemnit, ochiul începu să-i curgă imediat, de parcă fusese stropit cu guașă.

— Ce-ai, fătălăule?, întrebă el.

Nu mai răspundem la asemenea întrebări.

Prietena mea, aceea în celofan, peste șaptesprezece ani mi-a scris o scrisoare: nu am știut cine ești.

Trebuia să știi, atunci de ce ești femeie? Numai bărbații au dreptul să nu știe.

Peste nouăsprezece ani m-am dus în satul meu — mă întorceam acolo în fiecare an, parcă pierdusem ceva acolo, un galoș în zăpadă? O monedă de argint? Prima cruciuliță de la gât? — veneam și satul era din nou acoperit de zăpadă, mergeam și mă gândeam: dacă amestecăm zăpada, acolo o să fie urmele picioarelor mele goale de copil. Dacă merg pe aceste urme o să ajung exact la mine, o să intru în viața mea, o să-o trăiesc toată, o să mă gândesc din nou în același loc: dacă amestec zăpada, acolo sunt urmele...

Mă uit — și balta aceea se află la locul ei, pământul rusesc este inepuizabil, deși în sat nu este niciun cal, nici un tractor, dar oricum în baltă se vede ceva negru, clocotește, se ridică la suprafață, pleoscăie, pufnește.

M-am apropiat — Cebriakovii sunt întinși la pământ, amândoi frații, unul s-a împotmolit, al doilea îl trage, amândoi seamănă cu niște câini bătrâni, nu se aud vocile, saliva se răcește pe fețele cenușii. Fețele sunt la fel, identice. Parcă cineva le-a supt ochii, lucește ceva chiar în fundul lor. Am început să-l trag, l-am smuls de mână pe unul dintre ei, ea s-a rupt; drace, ce să fac, nu am vrut, e clar că a venit timpul răzbunării, dar să fie într-un asemenea hal... Apoi mi-am dat seama: am smuls de la cusătură mâneca bluzei.

În zăpadă se vedea mâna goală, beată a cuiva, degetele se târau în zăpada noroiasă.

Nu i-au lăsat să mai facă rău nimănui.

Puteam să cuprind asemenea sori, rumeni și fierbinți, în mâinile mele, dar erau suficiente cunoștințele despre posibilitate, numai prin această cunoștință mâncam pe săturate, eram răsfățat, sătul.

Am ajuns totuși până la granița îngrozitoare și am tras în oameni, dar cineva a adunat în palmă toate cartușele pe care le-am tras eu și le-a aruncat ca pe niște coji. Singur nu am omorât pe nimeni, știu asta cu siguranță, dar dacă o să-i rog, o să mă lase și să omor. O să-mi dea orice.

Tata a plecat și eu nu l-am prins din urmă.

Și dacă s-ar fi întors, atunci mi s-ar fi dat tot ce am primit acum din plin?

Desigur, m-aș fi descotorosit de toate aceste bunuri de azi pentru a-l ajunge pe tata din urmă, numai să-l ajuns, dar nimeni nu se târguiește cu mine, nimeni nu-mi propune nimic: aici nu se poate face niciun schimb, aici doar ți se întind în fața ochilor tot felul de chestii minunate și eu le iau.

Nu ai de ales. Desigur, poți să nu le iei, dar acolo ajung pentru toți, am văzut. Acolo nimeni nu vrea nimic rău, acolo este un stăpân darnic.

...Și atunci, mai țineți mine când am împărțit prin buzunare hârtia asta verde proastă, mă uitam în sus și fața mi-a fost linsă de această căldură de februarie precum cerneala, ca limba unui câine, de parcă spunea: ei, ce faci? Cine te poate ofensa, prostule?

M-am întors în sala uriașă, toți îmi zâmbesc, bună, ce mai faci, fratele nostru Pușkin, fratele noastru Hlestakov, bună, voiam să te mâncăm, dar în loc de asta o să te strângem la inima noastră uriașă.

De fapt, mi-am găsit tovarășul căruia îi plăcea să-și deschidă sufletul, l-am luat de un nasture, l-am sus într-un colț, i-am spus în față, între patru ochi — el știe, el ține minte, nu va îndrăzni să uite, nici nu va îndrăzni să ierte, i-am spus: sunt mai puternic decât tine, ca om, ca bărbat, ca imaginație, ca bun plac, ca tot ce vrei. M-ai înțeles? A dat din cap: a înțeles. Dispari!, i-am poruncit. Și a dispărut.

Da, orice victorie de adult mi se pare ridicolă și meschină pe fondul înfrângerii de copil, dar ce să faci?

Însă acum îmi pot scrie singur pe frunte orice cuvânt vreau, și dreptul meu de a face asta va înghiți imediat orice zâmbet — ai grijă de dinți, prostule, de ce râzi, prostule, râzi de tine. Amin.

Fularul multicolor este deja plin de respirația mea, zăpada se topește spre vară, februarie mincinos, ai pierdut sau poate ai câștigat, m-ai învățat tot, dar nu pot trage nicio concluzie din cele întâmplate.

Stau acum în drum, copiii mei se uită întrebători la hainele mele de iarnă, au ochii fierbinți, ochii lor mă privesc.

Întreabă unde plec, dacă stau mult.

Îmi spun, ce să fac: să plec fără să mă uit în urmă? Sau să mă întorc, să-i iau în brațe? Cum să ghicesc ce-o să-i ajute?