Dezvoltându-l pe Dante

                                                    Ei, și ce dacă am fost acolo?.
                                                                                       Iuri Levitanski
                                                    ...Saloanele răcoroase în amurg.
                                                                                       Lev Losev

În jur se agită încet, respiră, colcăie stupul abia auzit.
Aproape gata să te alături agitației lui raționale, clipind,
deschizi ochii și-ți dai seama că ai murit
o fracțiune de secundă în urmă. Dormind.

Consideră că ai avut noroc. Dar bravada-ți înfrânează.
Aici norocoșii și looserii sunt pe același plan, ca lumina și întunericul.
Un punct de tranzit, dar de aici nu se-mpuținează.
O sală de așteptare unde nu mai există timpul,

așa cum nu mai are importanță credința — mai degrabă un loc al încrederii oarbe,
al lipsei de spaimă și gelozie, ură și rușine.
E suficient doar să dorești și dincolo de ușa cea mai aproape
îi întâlnești pe cei iubiți, care au venit aici mai devreme.

Lucrurile par numai: adică apar,
merită să te gândești la ele la locul respectiv, nu pentru mereu.
Privirea se obișnuiește să se aline cu norii,
cu unduiala peisajului, schimbător ca apa din heleșteu.

Cu toată abundența de sunete auzul pe melodie se odihnește
cea mai importantă a voastră, imperceptibilă ca un vis adevărat.
Lipsesc numai mirosurile, dar asta deja important nu mai este:
nu are nevoie de feromoni cel care iubește cu adevărat.

Referitor la cuvinte — ele sunt mult mai pline de-adevăr,
decât cele spuse pe pământ mai implacabile.
Mereu este o penumbră — nu ca în amurg, dar nici ca-n zori.
O climă în care uiți de frig sau de caniculă.

Te indignează bănuiala că acesta este numai o sală de așteptare
unde aștepți fie un sens suprem, fie un șut în spate
și obosești încet din cauza bogăției atâtor exemplare
de suflete autosuficiente. Dar deocamdată nu se vede mai departe.