Pțîroha
M-am trezit înainte de a suna alarma și stau în pat cu ochii închiși, Timofeici a ascultat fotbal până seara târziu și a uitat închisă „pălăria”. Obișnuiește să facă asta, pentru că la miezul nopții, imediat după imn, punctul de >radioficare se închide >singur. Dar uite, la tranzistor, când învârți rotița, poți prinde până la ziuă muzică străină, legănătoare, pe care nenea Iura Baturin, poreclit Bașașkin, o numește „jazz”. Și mai poți prinde bolboroseli străine, chiar chinezești, ce seamănă cu miorlăitul amuzant al pisicilor.
Și dimineață se începe cu imnul. Mai întâi se aude un păcănit ritmic, ca și cum la patefon s-a pus un disc care pârâie. Apoi camera se umple de motivul clocotitor al Patriei noastre — țării cu nume ritmic URSS și cu o stemă care seamănă cu o minge ce a nimerit între doi snopi de cereale. Vara, pe Volga, eu și cei din sat jucam fotbal, făceam porți din niște împletituri de secară, uitate pe câmp de colhoznici. Odată mingea a căzut în apă, a fost luată de curent și aruncată pe nisip, când a trecut, învârtindu-și elicea, un vapor mare alb.
Stau întins în întuneric, ascultând imnul. Muzica se înalță și se rostogolește în valuri solemne, înalte, ca de la vaporul cu patru punți „Valeri Cikalov”. Mă gândesc la Șura Kazakova. Azi trebuie să revină în clasă: a fost trimisă un trimestru întreg să se trateze la o „școală din pădure”. Ceva cu plămânii. Despre asta ne-a spus la sfârșitul lecției Olga Vladimirovna și s-a uitat ciudat la mine. Am stat un an întreg cu Șura în aceeași bancă și când au trimis-o mi-a fost așa de dor de ea, că o săptămână nu m-am dus la școală. Am spus: mă ia amețeala și văd muște în ochi, ca bunica.
— Negre?, preciză doctorița de sector Skorniakova, chemată de urgență în ajutorul meu.
— Muște albe, minții eu pentru orice eventualitate: căpetenia indiană Bizonul Singuratic așa le spunea fulgilor de zăpadă.
— Ciudat, căzu ea pe gânduri, mângâindu-și mustăcioara rară. Trebuie să faci analize. Și să mănânci mai bine! Mămică, păi ce-i asta? Are coastele ca o placă de spălat! Untură de pește, urgent!
Mai bine mi-aș fi scrântit piciorul! Părinții, desigur, m-au crezut imediat, iar bunica Ania chiar s-a bucurat. „Uite! De mult v-am spus eu, anemie. Priviți: unii și mai frumoși sunt puși în sicriu!” Se înțelege, nu era adevărat: hamalul Șutov, de la etaj, arăta mult mai rău ca mine. Când vecinii și-au luat rămas bun de la el în curtea căminului, noi, copiii, nu am fost lăsați aproape de sicriu, dar am apucat să văd prin mulțime fața moartă, aplecată. Era de un albastru-închis, ca pulovărul meu stricat. I-am văzut și mâinile împreunate pe care le pusese pe piept. Groaznic!
Când a auzit de mâncare, Lida a dat imediat fuga la farmacie după untură de pește și hematogen, care semăna de departe cu ciocolata, a intrat pe drum la magazinul de semipreparate de pe Bakuninskaia, de unde a cumpărat un cub negru de icre sărate și 100 de g de păstrugă tăiată în feliuțe subțiri, ca sugativa. Nu știu de ce ea era convinsă că copiii bolnavi au nevoie tocmai de icre și păstrugă, nu de bomboane, prăjitură „Cartof” sau, să spunem, vafele mele preferate „Lesnaia bîl”. Adulții nu se pricep deloc la mâncare.
...Tata drăcuiește tare, trezit de muzica subită. În căminul nostru toți îi spun Timofeici. Se așează pe patul care scârțâie, pipăie în întuneric pentru a închide sunetul, dar mai apoi își dă seama: aici tranzistorul n-are nicio vină, doar „pălăria” este de vină. Muzica se mai înalță puțin și se întrerupe.
Nenea Iura (eu, de fapt, am fost numit așa în onoarea lui) ne asigură că înainte imnul era cu cuvinte în onoarea lui Stalin și era cântat în cor, dar Hrușci porumbarul a schimbat versurile vechi, însă nu a găsit altele noi. Acum, uite, a rămas numai melodia. Hrușciov, la rândul lui, un grăsun chel, cu negi, cu o pălărie moale, cu trei stele de Erou pe sacoul lăsat, a fost dat jos anul trecut pentru voluntarism și mama Dracului. Toate cerealele noastre au fost trimise în Cuba și eu eram trimis la brutărie să stau la coadă. Adulții, când se adunau la masa de duminică, discutau cu patimă noutățile astea, după obicei, cu voce scăzută. Așa fac mereu, dacă vor să vorbească despre politică și evrei. Bașașkin mi-a explicat: înainte pentru cuvinte proaste despre conducători puteau să te ia pe sus și să te ducă la închisoare, acum, desigur, nu te mai închid, dar temerea a rămas.
...Timofeici, scrâșnind, se ridică și dă drumul la știrile vioaie ale dimineții despre cărbunele scos „la suprafață” și „treia magistrală a combinatului de îmbogățire”. Îmi imaginez o brutărie la care este nu o coadă, ci trei. Dacă tata asculta seara tranzistorul, nu difuzorul, fixat sus în colț și care într-adevăr semăna cu o pălărie neagră, nu era nevoit să se urce pe taburet, ca nefericitul Șutov. Dar Timofeici nu voia s-o supere pe Lida.
Iată care este povestea aici: la serviciu, recent, de 23 februarie, a primit un mic receptor „Sokol”, poate fi ascultat strângându-l, la ureche, ca un termofor, fără să-i deranjezi pe cei din jur. Lida se supără: „pălăria” turuie gratis, iar pentru „Sokol” trebuie să cumpere din când în când o baterie „Krona” de 40 de copeici. Dar ea se supără nu de avariție, pur și simplu nu crede că tranzistorul tatălui i-a fost dat de comitetul de uzină, bănuind-o pe o oarecare Tamara Saidovna, de la departamentul planificare. Dar Timofeici îi dă întruna „cuvântul de onoare de partid” și Lida, și ea membru al PCUS, este obligată să-l creadă.
— Și ce mai este acolo la noi?, întreabă el încet cu o voce amuzantă.
— Lasă-mă!, șoptește ea supărată. Ia mâna! Lasă-mă să mai dorm puțin!
— Oricum o să te scoli peste jumătate de oră.
— Lasă-mă, îți spun! Profesorul probabil s-a trezit...
— Vrei să verific? Știu când se preface.
— Nu vreau! Ascultă mai bine tranzistorul Tamarei!
— Ei, uite, o luăm de la capăt! Eu îi zic de una, ea de alta!
Tata se indignează, se scoală repede din patul ce scârțâie. Afară abia s-a făcut puțin gri. Tricoul lui alb se mișcă singur în întuneric, de parcă a devenit Omul invizibil. Am citit cartea asta împreună cu bunica Elizaveta Mihailvna, când am fost în vizită la Baturini, unde, din cauza înghesuielii, mi se făcea patul noaptea sub masă. Apoi am fantazat câteva zile cum o să merg prin cămin intrând prin toate camerele, fără să mă vadă nimeni.
De fapt, și așa poți intra la fiecare vecin fără nicio invitație. Dacă mănâncă de seară, te invită la masă, îți pun din tot sufletul în farfurie tăiței cu carne sau cartofi prăjiți în untură cu ceapă și văzând cum înghiți (deși acasă același lucru nu-ți intră deloc pe gât), încep să mă întrebe despre note. Despre ce poți întreba un elev de clasa a patra?
Și dacă este s-o credem pe Alekseevna a noastră, o bătrână ciudată cu o față ca de făină și buze violet, neapărat o să-ți arate a suta oară cana cu monograma țarului care i s-a dăruit, fără bani, în anul 1913, la Hodînka. În camera ei mereu miroase a valeriană, iar motanul negru Țigan sare pe perdele ca o maimuță.
Singurii vecini la care nu am fost niciodată în vizită sunt Komkovii. De fapt, nu primesc pe nimeni la ei, și ei ies rar afară. Uneori iese în curte să se încălzească la soare bătrânul Komkov, îmbrăcat cu pantaloni vătuiți și un veston ciudat cenușiu, cu buzunare aplicate pe piept. Niciodată nu se așează lângă bărbații care ciocănesc la ferestre cu piesele de domino. Vecinii îi spun din ochi „trădător”. Unii spun că a fost închis zece ani, alții că a tăiat lemne, alții că a stat pe prici. De fapt, nu este prea clar ce a făcut el. Familia numeroasă a Komkovilor locuiește înghesuită în două camere cu antreu și chiuvetă proprie! De acolo din când în când vine un miros greu neplăcut.
— Fac samogon, își expuse bănuiala Bașașkin la masa de prânz.
— Un samogon bun este mai bun decât vodca!, remarcă tanti Valia, soția lui nenea Iura.
— Ei, cum așa! se uită uimită Lida la sora mai mare. Asta este o nerușinare! Exact: am văzut-o pe Komciha cu o pungă de zahăr și drojdie, și se uită fix, cu dispreț la tata.
— Unde s-o fi uitând miliția?, spuse el indignat, mutându-și privirea.
— Trebuie să scriem o reclamație. Din cauza lor Șutov a băut de l-a luat dracu!
— Lida, nu-ți face un păcat pe suflet!, o rugă încet bunica mania. O să fie judecați, iar pe tine, fetiță, o să te facă de rușine!
Eu, nu știu de ce, ca și bunica, desigur, numai în gând, îi spun mamei pe nume, Lida. Deși a crescut, s-a măritat și m-a făcut pe mine și pe Sașka (el este acum la grădiniță, cinci zile), dar în sine, în opinia mea, a rămas tot fetița care plângea în toată stația când, în timpul evacuării, s-a îndepărtat de tren.
...Nu, dacă mă făceam Omul invizibil, nu aveam de gând să intru la Komovi, deși, desigur, un pionier este obligat să comunice la miliție despre tot ce este suspect. Sunt și alte locuri nemaivăzute... Vara trecută prietenul meu Vovka Lemeșev la un pariu a intrat în partea de duș a fetelor, printr-o ferestruică. S-a stârnit mare larmă, pentru că acolo se spăla și comandanta noastră de pionieri, Zoia, iar ea între picioare avea mai mult păr creț decât pe cap. Vovka a trăncănit tuturor despre asta și era să fie dat afară din tabăra de pionieri...
Timofeici, zăngănind o cutie, se duce la fereastră, pune un genunchi pe pervazul jos de marmură, deschide oberlichtul și aprinde un băț de chibrit care face o flacără mare între palmele sale apropiate, semănând cu lampa bunicii cu abajur roșu. În lumina roșcovană se văd clar părul lui creț, sprâncenele dese apropiate și obrajii nerași, care se lasă jos când trage în piept. Mă uit cu grijă de sub cuvertură: așa este, tata fumează deasupra acvariului meu și cenușa cade în apă, iar pentru pești este periculoasă. În cameră miroase a „Belomor” și vine aer proaspăt de pe oberlicht.
— O să răcească copilul!, îl avertizează arțăgoasă Lida.
— Las să se călească! Trebuie să meargă în armată.
— Închide-o!
— Termin de fumat și-o închid. Dormi! Doar voiai să te culci.
Este martie. Nopțile sunt încă reci. Cum spune bunica Ania: „A venit martie, pune trei rânduri de obiele!” Dar toți se pregătesc deja de primăvară. Măturătorii au spart pe caldarâm un strat de gheață gros cât Cartea despre mâncarea gustoasă și sănătoasă. Bucățile uriașe au fost aranjate ca niște piramide până au fost duse în camioane și aruncate în Iauza. Ne jucăm de-a țarul muntelui. Am fost aruncat chiar de sus, am căzut într-o baltă pe caldarâm și am mânjit cu noroi uleios noul pulovăr împletit de tanti Valia pentru ziua mea. Groaznic!
Mai întâi am vrut să șterg pata cu acetonă, mi-a dat-o pe furiș paznicul nostru, fost marinar, nenea Grișa, din camera 6. Nu am reușit. Așteptând ca părinții mei să plece în schimbul de noapte, am pus apă la fiert, am fărâmițat în lighean o bucată de săpun de casă, dar, ca urmare, pulovărul, alb înainte, a devenit de un cenușiu plumburiu, ca Șutov mort. După ce am stors apa cu săpun, a băgat cadoul mătușii în canapea și am început să aștept până voi mai face o poznă, ca să sufăr imediat pentru amândouă.
— De ce miroase în cameră a umezeală?, a întrebat Lida când a venit din schimb.
— Am schimbat apa la pești.
— Corect, că se sufocau, ca data trecută!
— Asta a fost din cauza cenușii!
...Timofeici, într-o apropiere periculoasă de acvariul meu, își fumează „Belomor”-ul pe care nu-l pot deloc suferi nici cei mai aprigi țânțari de pe Volga, și se uită atent la mine. Simt asta și încerc să nu mă mișc.
— Profesorul doarme, îi spune el semnificativ Lidei.
— Nu!, răspunde ea ferm.
„Profesorul” este una dintre poreclele mele. Părinții spun că așa îmi spuneau chiar de la grădiniță. La întrebarea obișnuită cum m-am comportat în timpul zilei, educatoarele răspundeau: „S-a comportat bine! Alții aleargă, urlă, fac pozne, dar al vostru tot timpul stă și se gândește ca un profesor. Nu este copil, ci o minune!” Apoi s-a uitat porecla asta și am devenit „Gâscă lăboasă”, din cauza hemoglobinei scăzute. Apoi multă vreme mi-au spus „Pțîroha”. Și acum îmi mai spun uneori așa. O, asta este o altă poveste.
Demult, demult, când am terminat clasa întâi, am fost cu Baturin la Novîi Afon, la mare. De acolo, apropo, anul trecut am adus o scoică mare pe care am scos-o cu mâinile mele, cât pe ce să mă înec, chiar de pe fund, pentru a i-o dărui Șurei Kazakova. Dar când am scobit rapana fiartă, se vede că nu am nimerit cu sârma corpul șerpuit și codița a rămas înăuntru. Cât timp scoica călătorea cu mine la Moscova, ea s-a împuțit și a început să miroasă și mai rău decât locuința Komkovilor.
— Ce naiba, o fi murit vreun șoarece?, era nedumerită bunica Mania, pipăind prin colțurile camerei noastre, dar nu-i dădu prin minte să se uite și în spatele caloriferului.
Salvând darul, am turnat acolo parfum „Krasnaia Moskva”, dăruit Lidei de Timofeici de 8 martie. În concluzie mirosul a devenit și mai respingător. A trebuit să scot scoica și s-o duc în pod, s-o bag printre teancurile de ziare vechi. Las să se aerisească. Iar Șura între timp a plecat la „școala ei din pădure”. În curând acasă au remarcat în mod clar lipsa din flaconul înșurubat care se păstra într-o cutiuță cu o pensulă roșie.
— Ce s-a întâmplat? Unde este parfumul?, mai că nu plângea Lida.
A trebuit să mint, că m-am tăiat la deget, nu am găsit iodul și mi-am zis să-mi dezinfectez rana cu parfum. Au privit cu înțelegere povestea mea: bunica Ania în copilărie era cât pe ce să moară de cornul secarei — infectarea sângelui. Chiar m-au lăudat că am fost inventiv, uitând să verifice prezența tăieturii pentru care consumasem jumătate de flacon de „Krasnaia Moskva”.
— Bravo, Pțîroha, dar ține minte pe viitor: iodul este în servantă în stânga, alături de valeriană. Ai înțeles?
— Am înțeles!
...Tata continuă să fumeze, suflând fumul pe ferestruică. Desigur, scutură cenușa în acvariu. Și doar a promis! Vălătucii de fum, argintați în razele felinarului de pe stradă, ies buluc afară. Mi se pare că Timofeici încă mă studiază, dacă dorm sau nu. Pentru a fi cât mai veridic, sforăi și-mi pocnesc buzele.
— Pleacă de la acvariu!, îi spune Lida cu o voce scârțâietoare. O să moară peștișorii.
— Toți o să murim.
— I-ai promis lui Pțîroha!
— Și tu mi-ai promis ceva...
...Așa că uite, când am fost la Novîi Afon, trenul s-a oprit într-o stație și spre ferestrele deschise din cauza căldurii s-au năpustit localnici guralivi cu căldărușe de piersici și pungi de mure. O tanti gălăgioasă le tot propunea tuturor o rață friptă care dimineață încă mai măcănea. Pasagerii îi miroseau carnea și nu credeau. Și piersicile i se păreau lui tanti Valia cam acre. Dar trenul a pornit și toți au început să cumpere mâncare, parcă nu erau sănătoși. Și din cauza raței era cât pe ce să se ia la bătaie. Pe atunci tocmai învățam din abecedar și citeam orice inscripție îmi nimerea sub ochi. Am citit, și foarte tare, și numele stației care se vedea pe fereastră: „Pțî-ro-ha”.
Tot compartimentul a murit de râs. Până și un ins posac ce mergea în concendiu, într-un tricou transpirat, care nu apucase să ia de la vânzător un rest de două grivne, și el râse involuntar. De fapt, stația asta abhază se numea „Psîrțha”. După aceea au venit și din vagoanele alăturate călători amuzați să mă vadă pe mine, deșteptul. „Pțîroha” am fost multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.
Dar o vreme am fost și „delegator”. Într-o duminică ne-am dus la grădina zoologică, am văzut tigri, lei, struți, un elefant și am început să-i căutăm pe crocodilii aligatori. I-am găsit. Eram entuziasmat, l-am rugat pe tata să mă ia în brațe, să văd mai bine monstrul și, ridicat deasupra mulțimii, am început să strig: „Ei, dar unde este delegatorul vostru?” Oamenii au început să fornăie colectiv. Se apropia un alt congres și la radio de dimineață până seara se tot spunea cum „delegații se duc la Moscova din toate colțurile necuprinsei noastre Uniuni Sovietice”. Nu înțeleg în ce fel în capul meu „delegat” și „aligator” s-au contopit în „delegator”. Dar tuturor le-a plăcut. Bașașkin le povestea despre asta colegilor lui de la orchestra militară și ei l-au rugat să-mi transmită salutări. Totuși porecla „delegator” nu s-a lipit. Dar uite, în tabăra de pionieri mi s-a lipit mai mult porecla „Șaliapin”, iar de doi prieteni ai mei, „Lemeșev” și „Kozlovski”. De ce? Este o altă poveste.
În ultimul timp acasă din nou au început să-mi spună „Profesorul”, numai că fără nicio bunăvoință. Recent am schimbat pe niște timbre dăruite de Serghei Dmitrievici, vecinul lui Bașașkin, o lanternă plată cu filtre de culoare și acum puteam să citesc sub cuvertură. Tata, nu se știe de ce, tare se mai enerva din cauza asta, înjura, iar alaltăieri mi-a smuls cuvertura și mi-a luat lanterna.
— Dormi!
— Nu vreau!
— Atunci lasă-i pe părinții tăi să doarmă!
— Nu deranjez pe nimeni, stau sub cuvertură.
— O să te sufoci!
— N-o să mă sufoc!
— Deranjezi!
— Nu deranjez.
— Dă-i înapoi copilului lanterna! Las să mai citească puțin...
— Nu, nu lasă! O să poarte ochelari, ca bunicul. O să orbească și atunci tu o să-i dai de mâncare? Tu?
— N-o să orbesc!, promisei eu ferm.
— Dormi! Dă cartea încoa!
— Tu nu citești nimic, lasă-l măcar pe băiat să citească puțin!, mă susținea Lida cu o victorie de neînțeles.
— O să vă dau eu acum tuturor să citiți puțin!, răcni Timofeici, dădu drumul la tranzistor și începu să caute în eterul pârâitor o emisiune sportivă.
— Deci zici că ți l-a făcut cadou comitetul de uzină?, întrebă ea căscând, ca întrebarea să pară cât mai indiferentă.
— Hodoronc, tronc!, spuse tata roșu la față, scoase din pachet o țigară și, ca azi, se duse repede la fereastră.
Este uimitor câte lucruri neplăcute poate aduce un lucru așa de folositor precum receptorul „Sokol” cu husa lui de piele! Uite și acum, sărmanul Timofeici, pufnind, termină de fuma țigara, aruncă chiștocul pe fereastră și acela, ca un glonte trasor roșu, zboară în întunericul din martie.
— Chiar că doarme profesorul..., îi spune el mamei cu o voce jalnică. Hai, Lida!
— Nu!, răspunde ea și mai ferm.
Tata scrâșnește din dinți, se lovește de scaune, își zăngăne pămătuful de ras în păhărelul de plastic, găsește și-și pune peste umăr un prosop alb caroiat ce luminează în întuneric. Întreabă sever în prag:
— Îți țin rândul?
— Nu, azi am perfecționare. O să mă duc la 9. O să mai dorm puțin...
— Dormi, dormi!
După ce trântește ușa, se duce la bucătărie, să se radă și să se spele. Se întoarce peste vreo zece minute, dacă nu este coadă la closet.
— Scoate olița!, îi strigă Lida în urmă cu o voce supărată, oftează și se întoarce în pat.
Eu, bănuindu-mi vina, stau în pat cu ochii închiși și mă gândesc la Șura. Va trebui să dau fuga în pod înainte de ore și, dacă scoica s-a aerisit, chiar azi o să-i dăruiesc colegei, în onoarea întoarcerii ei de la „școala din pădure”. Și dacă nu s-a aerisit? Atunci pot să-i ofer într-un borcan de la maioneză un guppy cu o coadă purpurie de voal. Am mulți asemenea peștișori: sunt vivipari și se înmulțesc mereu.
Deodată aud niște sunete ciudate, întredeschid ochii: Lida, în furou, stă pe pat, ține în mână receptorul „Sokol” și plânge. E rău! Acum o să se întoarcă Timofeici, mirosind frumos a odecolon „Chipre”. La tăietura obișnuită de la gât va fi lipită, ca de obicei, o bucățică de ziar.
— Urli?, întreabă el.
— Cum să nu!, răspunde ea.
Și din nou încep să vorbească despre Tamara Saidovna de la departamentul planificare, apoi neapărat o să se certe, tata o să scoată de sub pat geamantanul din carton cu colțuri de metal, va spune că o să se ducă imediat la bunica Ania în Ceșiha, va începe să-și adune lucrurile și va drăcui multă vreme, căutându-și singura cravată care, în timpul certurilor, mereu dispare undeva.
— Știu eu Ceșiha ta. Hai, hai!
— Din nou! Eu îi zic de una, ea de alta!
Nu pot accepta așa ceva. Mă întind, de parcă chiar acum m-am trezit, clipesc și casc demonstrativ. Lida își șterge repede lacrimile și-și pune cuvertura pe umeri:
— Te-ai trezit, Pțîroha?
— Îhî...
— Ce voiai să-mi spui ieri înainte de a te culca?
Ieri voiam să-i spun că femela cocoșelului albastru a depus icre și a murit, de aceea trebuie să se ducă la Piața de păsări și să cumpere de acolo un nou peștișor, și pentru asta e nevoie de un poltinnik. Șase copeici costă tramvaiul dus-întors, patru — peștișorul și patru apa gazoasă cu sirop de corn. Dar îi vorbesc despre altceva.
— N-o să te superi?
— Depinde de ce este vorba..., spune ea prudentă.
Mă ridic, aprind lampadarul — lumina electrică violentă se revarsă în cameră. Mama are ochii roșii. Pe furiș bagă sub fața de pernă vârful cravatei tatălui. Luând pe față o expresie de disperare tristă, pufăind ridic capacul divanului și scot din gura lui prăfuită pulovărul stricat, greu, încă umed, care apucase să se acopere de un păienjeniș verzui.
— Ce mai este și asta?, se îngrozește Lida.
— Pulovărul de la tanti Valia...
— Ce coșmar! O să te omoare tata!
Desigur, n-o să mă omoare nimeni. Poate o să mă bată. Timofeici, printr-o mișcare, o să scoată cureaua de la pantaloni, cum scotea Kotovski sabia din teacă, o să mă trântească pe canapea și o să înceapă să mă trosnească cu jumătate din putere, iar mama o să-l țină de mână, implorând:
— Ei, ajunge, Miș, ajunge! Doar este copil...
Dar cel mai probabil voi reuși să fug afară înainte ca fundul meu dezgolit să fie ars de prima lovitură șfichiuitoare. Se pare că Timofeici intenționat îmi dă posibilitatea de a dispărea, agitând cam prea mult timp cureaua și ne trecând imediat la treabă. Acolo, în curte, o să mă ascund între lăzi și o să sufăr, gândindu-mă dacă și fetele sunt pedepsite pentru poznelelor, Șura Kazakova, de exemplu. Dacă le bat, cel mai probabil cu coarda. O să mă întorc după jumătate de oră, pentru că trebuie să mă pregătesc să mă duc la școală. Pe scară probabil o să-l întâlnesc pe tata, vesel, întârziat la serviciu. O să-mi dea din mers o scatoalcă ușoară, de împăcare. O să mă întorc ofensat și apoi o zi, două o să vorbesc numai cu peștișorii mei. Dar părinții n-o să se certe și nimeni n-o să plece la Ceșiha.
Înainte de a mă pedepsi mereu, nu se știe de ce, se împacă...
Și dimineață se începe cu imnul. Mai întâi se aude un păcănit ritmic, ca și cum la patefon s-a pus un disc care pârâie. Apoi camera se umple de motivul clocotitor al Patriei noastre — țării cu nume ritmic URSS și cu o stemă care seamănă cu o minge ce a nimerit între doi snopi de cereale. Vara, pe Volga, eu și cei din sat jucam fotbal, făceam porți din niște împletituri de secară, uitate pe câmp de colhoznici. Odată mingea a căzut în apă, a fost luată de curent și aruncată pe nisip, când a trecut, învârtindu-și elicea, un vapor mare alb.
Stau întins în întuneric, ascultând imnul. Muzica se înalță și se rostogolește în valuri solemne, înalte, ca de la vaporul cu patru punți „Valeri Cikalov”. Mă gândesc la Șura Kazakova. Azi trebuie să revină în clasă: a fost trimisă un trimestru întreg să se trateze la o „școală din pădure”. Ceva cu plămânii. Despre asta ne-a spus la sfârșitul lecției Olga Vladimirovna și s-a uitat ciudat la mine. Am stat un an întreg cu Șura în aceeași bancă și când au trimis-o mi-a fost așa de dor de ea, că o săptămână nu m-am dus la școală. Am spus: mă ia amețeala și văd muște în ochi, ca bunica.
— Negre?, preciză doctorița de sector Skorniakova, chemată de urgență în ajutorul meu.
— Muște albe, minții eu pentru orice eventualitate: căpetenia indiană Bizonul Singuratic așa le spunea fulgilor de zăpadă.
— Ciudat, căzu ea pe gânduri, mângâindu-și mustăcioara rară. Trebuie să faci analize. Și să mănânci mai bine! Mămică, păi ce-i asta? Are coastele ca o placă de spălat! Untură de pește, urgent!
Mai bine mi-aș fi scrântit piciorul! Părinții, desigur, m-au crezut imediat, iar bunica Ania chiar s-a bucurat. „Uite! De mult v-am spus eu, anemie. Priviți: unii și mai frumoși sunt puși în sicriu!” Se înțelege, nu era adevărat: hamalul Șutov, de la etaj, arăta mult mai rău ca mine. Când vecinii și-au luat rămas bun de la el în curtea căminului, noi, copiii, nu am fost lăsați aproape de sicriu, dar am apucat să văd prin mulțime fața moartă, aplecată. Era de un albastru-închis, ca pulovărul meu stricat. I-am văzut și mâinile împreunate pe care le pusese pe piept. Groaznic!
Când a auzit de mâncare, Lida a dat imediat fuga la farmacie după untură de pește și hematogen, care semăna de departe cu ciocolata, a intrat pe drum la magazinul de semipreparate de pe Bakuninskaia, de unde a cumpărat un cub negru de icre sărate și 100 de g de păstrugă tăiată în feliuțe subțiri, ca sugativa. Nu știu de ce ea era convinsă că copiii bolnavi au nevoie tocmai de icre și păstrugă, nu de bomboane, prăjitură „Cartof” sau, să spunem, vafele mele preferate „Lesnaia bîl”. Adulții nu se pricep deloc la mâncare.
...Tata drăcuiește tare, trezit de muzica subită. În căminul nostru toți îi spun Timofeici. Se așează pe patul care scârțâie, pipăie în întuneric pentru a închide sunetul, dar mai apoi își dă seama: aici tranzistorul n-are nicio vină, doar „pălăria” este de vină. Muzica se mai înalță puțin și se întrerupe.
Nenea Iura (eu, de fapt, am fost numit așa în onoarea lui) ne asigură că înainte imnul era cu cuvinte în onoarea lui Stalin și era cântat în cor, dar Hrușci porumbarul a schimbat versurile vechi, însă nu a găsit altele noi. Acum, uite, a rămas numai melodia. Hrușciov, la rândul lui, un grăsun chel, cu negi, cu o pălărie moale, cu trei stele de Erou pe sacoul lăsat, a fost dat jos anul trecut pentru voluntarism și mama Dracului. Toate cerealele noastre au fost trimise în Cuba și eu eram trimis la brutărie să stau la coadă. Adulții, când se adunau la masa de duminică, discutau cu patimă noutățile astea, după obicei, cu voce scăzută. Așa fac mereu, dacă vor să vorbească despre politică și evrei. Bașașkin mi-a explicat: înainte pentru cuvinte proaste despre conducători puteau să te ia pe sus și să te ducă la închisoare, acum, desigur, nu te mai închid, dar temerea a rămas.
...Timofeici, scrâșnind, se ridică și dă drumul la știrile vioaie ale dimineții despre cărbunele scos „la suprafață” și „treia magistrală a combinatului de îmbogățire”. Îmi imaginez o brutărie la care este nu o coadă, ci trei. Dacă tata asculta seara tranzistorul, nu difuzorul, fixat sus în colț și care într-adevăr semăna cu o pălărie neagră, nu era nevoit să se urce pe taburet, ca nefericitul Șutov. Dar Timofeici nu voia s-o supere pe Lida.
Iată care este povestea aici: la serviciu, recent, de 23 februarie, a primit un mic receptor „Sokol”, poate fi ascultat strângându-l, la ureche, ca un termofor, fără să-i deranjezi pe cei din jur. Lida se supără: „pălăria” turuie gratis, iar pentru „Sokol” trebuie să cumpere din când în când o baterie „Krona” de 40 de copeici. Dar ea se supără nu de avariție, pur și simplu nu crede că tranzistorul tatălui i-a fost dat de comitetul de uzină, bănuind-o pe o oarecare Tamara Saidovna, de la departamentul planificare. Dar Timofeici îi dă întruna „cuvântul de onoare de partid” și Lida, și ea membru al PCUS, este obligată să-l creadă.
— Și ce mai este acolo la noi?, întreabă el încet cu o voce amuzantă.
— Lasă-mă!, șoptește ea supărată. Ia mâna! Lasă-mă să mai dorm puțin!
— Oricum o să te scoli peste jumătate de oră.
— Lasă-mă, îți spun! Profesorul probabil s-a trezit...
— Vrei să verific? Știu când se preface.
— Nu vreau! Ascultă mai bine tranzistorul Tamarei!
— Ei, uite, o luăm de la capăt! Eu îi zic de una, ea de alta!
Tata se indignează, se scoală repede din patul ce scârțâie. Afară abia s-a făcut puțin gri. Tricoul lui alb se mișcă singur în întuneric, de parcă a devenit Omul invizibil. Am citit cartea asta împreună cu bunica Elizaveta Mihailvna, când am fost în vizită la Baturini, unde, din cauza înghesuielii, mi se făcea patul noaptea sub masă. Apoi am fantazat câteva zile cum o să merg prin cămin intrând prin toate camerele, fără să mă vadă nimeni.
De fapt, și așa poți intra la fiecare vecin fără nicio invitație. Dacă mănâncă de seară, te invită la masă, îți pun din tot sufletul în farfurie tăiței cu carne sau cartofi prăjiți în untură cu ceapă și văzând cum înghiți (deși acasă același lucru nu-ți intră deloc pe gât), încep să mă întrebe despre note. Despre ce poți întreba un elev de clasa a patra?
Și dacă este s-o credem pe Alekseevna a noastră, o bătrână ciudată cu o față ca de făină și buze violet, neapărat o să-ți arate a suta oară cana cu monograma țarului care i s-a dăruit, fără bani, în anul 1913, la Hodînka. În camera ei mereu miroase a valeriană, iar motanul negru Țigan sare pe perdele ca o maimuță.
Singurii vecini la care nu am fost niciodată în vizită sunt Komkovii. De fapt, nu primesc pe nimeni la ei, și ei ies rar afară. Uneori iese în curte să se încălzească la soare bătrânul Komkov, îmbrăcat cu pantaloni vătuiți și un veston ciudat cenușiu, cu buzunare aplicate pe piept. Niciodată nu se așează lângă bărbații care ciocănesc la ferestre cu piesele de domino. Vecinii îi spun din ochi „trădător”. Unii spun că a fost închis zece ani, alții că a tăiat lemne, alții că a stat pe prici. De fapt, nu este prea clar ce a făcut el. Familia numeroasă a Komkovilor locuiește înghesuită în două camere cu antreu și chiuvetă proprie! De acolo din când în când vine un miros greu neplăcut.
— Fac samogon, își expuse bănuiala Bașașkin la masa de prânz.
— Un samogon bun este mai bun decât vodca!, remarcă tanti Valia, soția lui nenea Iura.
— Ei, cum așa! se uită uimită Lida la sora mai mare. Asta este o nerușinare! Exact: am văzut-o pe Komciha cu o pungă de zahăr și drojdie, și se uită fix, cu dispreț la tata.
— Unde s-o fi uitând miliția?, spuse el indignat, mutându-și privirea.
— Trebuie să scriem o reclamație. Din cauza lor Șutov a băut de l-a luat dracu!
— Lida, nu-ți face un păcat pe suflet!, o rugă încet bunica mania. O să fie judecați, iar pe tine, fetiță, o să te facă de rușine!
Eu, nu știu de ce, ca și bunica, desigur, numai în gând, îi spun mamei pe nume, Lida. Deși a crescut, s-a măritat și m-a făcut pe mine și pe Sașka (el este acum la grădiniță, cinci zile), dar în sine, în opinia mea, a rămas tot fetița care plângea în toată stația când, în timpul evacuării, s-a îndepărtat de tren.
...Nu, dacă mă făceam Omul invizibil, nu aveam de gând să intru la Komovi, deși, desigur, un pionier este obligat să comunice la miliție despre tot ce este suspect. Sunt și alte locuri nemaivăzute... Vara trecută prietenul meu Vovka Lemeșev la un pariu a intrat în partea de duș a fetelor, printr-o ferestruică. S-a stârnit mare larmă, pentru că acolo se spăla și comandanta noastră de pionieri, Zoia, iar ea între picioare avea mai mult păr creț decât pe cap. Vovka a trăncănit tuturor despre asta și era să fie dat afară din tabăra de pionieri...
Timofeici, zăngănind o cutie, se duce la fereastră, pune un genunchi pe pervazul jos de marmură, deschide oberlichtul și aprinde un băț de chibrit care face o flacără mare între palmele sale apropiate, semănând cu lampa bunicii cu abajur roșu. În lumina roșcovană se văd clar părul lui creț, sprâncenele dese apropiate și obrajii nerași, care se lasă jos când trage în piept. Mă uit cu grijă de sub cuvertură: așa este, tata fumează deasupra acvariului meu și cenușa cade în apă, iar pentru pești este periculoasă. În cameră miroase a „Belomor” și vine aer proaspăt de pe oberlicht.
— O să răcească copilul!, îl avertizează arțăgoasă Lida.
— Las să se călească! Trebuie să meargă în armată.
— Închide-o!
— Termin de fumat și-o închid. Dormi! Doar voiai să te culci.
Este martie. Nopțile sunt încă reci. Cum spune bunica Ania: „A venit martie, pune trei rânduri de obiele!” Dar toți se pregătesc deja de primăvară. Măturătorii au spart pe caldarâm un strat de gheață gros cât Cartea despre mâncarea gustoasă și sănătoasă. Bucățile uriașe au fost aranjate ca niște piramide până au fost duse în camioane și aruncate în Iauza. Ne jucăm de-a țarul muntelui. Am fost aruncat chiar de sus, am căzut într-o baltă pe caldarâm și am mânjit cu noroi uleios noul pulovăr împletit de tanti Valia pentru ziua mea. Groaznic!
Mai întâi am vrut să șterg pata cu acetonă, mi-a dat-o pe furiș paznicul nostru, fost marinar, nenea Grișa, din camera 6. Nu am reușit. Așteptând ca părinții mei să plece în schimbul de noapte, am pus apă la fiert, am fărâmițat în lighean o bucată de săpun de casă, dar, ca urmare, pulovărul, alb înainte, a devenit de un cenușiu plumburiu, ca Șutov mort. După ce am stors apa cu săpun, a băgat cadoul mătușii în canapea și am început să aștept până voi mai face o poznă, ca să sufăr imediat pentru amândouă.
— De ce miroase în cameră a umezeală?, a întrebat Lida când a venit din schimb.
— Am schimbat apa la pești.
— Corect, că se sufocau, ca data trecută!
— Asta a fost din cauza cenușii!
...Timofeici, într-o apropiere periculoasă de acvariul meu, își fumează „Belomor”-ul pe care nu-l pot deloc suferi nici cei mai aprigi țânțari de pe Volga, și se uită atent la mine. Simt asta și încerc să nu mă mișc.
— Profesorul doarme, îi spune el semnificativ Lidei.
— Nu!, răspunde ea ferm.
„Profesorul” este una dintre poreclele mele. Părinții spun că așa îmi spuneau chiar de la grădiniță. La întrebarea obișnuită cum m-am comportat în timpul zilei, educatoarele răspundeau: „S-a comportat bine! Alții aleargă, urlă, fac pozne, dar al vostru tot timpul stă și se gândește ca un profesor. Nu este copil, ci o minune!” Apoi s-a uitat porecla asta și am devenit „Gâscă lăboasă”, din cauza hemoglobinei scăzute. Apoi multă vreme mi-au spus „Pțîroha”. Și acum îmi mai spun uneori așa. O, asta este o altă poveste.
Demult, demult, când am terminat clasa întâi, am fost cu Baturin la Novîi Afon, la mare. De acolo, apropo, anul trecut am adus o scoică mare pe care am scos-o cu mâinile mele, cât pe ce să mă înec, chiar de pe fund, pentru a i-o dărui Șurei Kazakova. Dar când am scobit rapana fiartă, se vede că nu am nimerit cu sârma corpul șerpuit și codița a rămas înăuntru. Cât timp scoica călătorea cu mine la Moscova, ea s-a împuțit și a început să miroasă și mai rău decât locuința Komkovilor.
— Ce naiba, o fi murit vreun șoarece?, era nedumerită bunica Mania, pipăind prin colțurile camerei noastre, dar nu-i dădu prin minte să se uite și în spatele caloriferului.
Salvând darul, am turnat acolo parfum „Krasnaia Moskva”, dăruit Lidei de Timofeici de 8 martie. În concluzie mirosul a devenit și mai respingător. A trebuit să scot scoica și s-o duc în pod, s-o bag printre teancurile de ziare vechi. Las să se aerisească. Iar Șura între timp a plecat la „școala ei din pădure”. În curând acasă au remarcat în mod clar lipsa din flaconul înșurubat care se păstra într-o cutiuță cu o pensulă roșie.
— Ce s-a întâmplat? Unde este parfumul?, mai că nu plângea Lida.
A trebuit să mint, că m-am tăiat la deget, nu am găsit iodul și mi-am zis să-mi dezinfectez rana cu parfum. Au privit cu înțelegere povestea mea: bunica Ania în copilărie era cât pe ce să moară de cornul secarei — infectarea sângelui. Chiar m-au lăudat că am fost inventiv, uitând să verifice prezența tăieturii pentru care consumasem jumătate de flacon de „Krasnaia Moskva”.
— Bravo, Pțîroha, dar ține minte pe viitor: iodul este în servantă în stânga, alături de valeriană. Ai înțeles?
— Am înțeles!
...Tata continuă să fumeze, suflând fumul pe ferestruică. Desigur, scutură cenușa în acvariu. Și doar a promis! Vălătucii de fum, argintați în razele felinarului de pe stradă, ies buluc afară. Mi se pare că Timofeici încă mă studiază, dacă dorm sau nu. Pentru a fi cât mai veridic, sforăi și-mi pocnesc buzele.
— Pleacă de la acvariu!, îi spune Lida cu o voce scârțâietoare. O să moară peștișorii.
— Toți o să murim.
— I-ai promis lui Pțîroha!
— Și tu mi-ai promis ceva...
...Așa că uite, când am fost la Novîi Afon, trenul s-a oprit într-o stație și spre ferestrele deschise din cauza căldurii s-au năpustit localnici guralivi cu căldărușe de piersici și pungi de mure. O tanti gălăgioasă le tot propunea tuturor o rață friptă care dimineață încă mai măcănea. Pasagerii îi miroseau carnea și nu credeau. Și piersicile i se păreau lui tanti Valia cam acre. Dar trenul a pornit și toți au început să cumpere mâncare, parcă nu erau sănătoși. Și din cauza raței era cât pe ce să se ia la bătaie. Pe atunci tocmai învățam din abecedar și citeam orice inscripție îmi nimerea sub ochi. Am citit, și foarte tare, și numele stației care se vedea pe fereastră: „Pțî-ro-ha”.
Tot compartimentul a murit de râs. Până și un ins posac ce mergea în concendiu, într-un tricou transpirat, care nu apucase să ia de la vânzător un rest de două grivne, și el râse involuntar. De fapt, stația asta abhază se numea „Psîrțha”. După aceea au venit și din vagoanele alăturate călători amuzați să mă vadă pe mine, deșteptul. „Pțîroha” am fost multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.
Dar o vreme am fost și „delegator”. Într-o duminică ne-am dus la grădina zoologică, am văzut tigri, lei, struți, un elefant și am început să-i căutăm pe crocodilii aligatori. I-am găsit. Eram entuziasmat, l-am rugat pe tata să mă ia în brațe, să văd mai bine monstrul și, ridicat deasupra mulțimii, am început să strig: „Ei, dar unde este delegatorul vostru?” Oamenii au început să fornăie colectiv. Se apropia un alt congres și la radio de dimineață până seara se tot spunea cum „delegații se duc la Moscova din toate colțurile necuprinsei noastre Uniuni Sovietice”. Nu înțeleg în ce fel în capul meu „delegat” și „aligator” s-au contopit în „delegator”. Dar tuturor le-a plăcut. Bașașkin le povestea despre asta colegilor lui de la orchestra militară și ei l-au rugat să-mi transmită salutări. Totuși porecla „delegator” nu s-a lipit. Dar uite, în tabăra de pionieri mi s-a lipit mai mult porecla „Șaliapin”, iar de doi prieteni ai mei, „Lemeșev” și „Kozlovski”. De ce? Este o altă poveste.
În ultimul timp acasă din nou au început să-mi spună „Profesorul”, numai că fără nicio bunăvoință. Recent am schimbat pe niște timbre dăruite de Serghei Dmitrievici, vecinul lui Bașașkin, o lanternă plată cu filtre de culoare și acum puteam să citesc sub cuvertură. Tata, nu se știe de ce, tare se mai enerva din cauza asta, înjura, iar alaltăieri mi-a smuls cuvertura și mi-a luat lanterna.
— Dormi!
— Nu vreau!
— Atunci lasă-i pe părinții tăi să doarmă!
— Nu deranjez pe nimeni, stau sub cuvertură.
— O să te sufoci!
— N-o să mă sufoc!
— Deranjezi!
— Nu deranjez.
— Dă-i înapoi copilului lanterna! Las să mai citească puțin...
— Nu, nu lasă! O să poarte ochelari, ca bunicul. O să orbească și atunci tu o să-i dai de mâncare? Tu?
— N-o să orbesc!, promisei eu ferm.
— Dormi! Dă cartea încoa!
— Tu nu citești nimic, lasă-l măcar pe băiat să citească puțin!, mă susținea Lida cu o victorie de neînțeles.
— O să vă dau eu acum tuturor să citiți puțin!, răcni Timofeici, dădu drumul la tranzistor și începu să caute în eterul pârâitor o emisiune sportivă.
— Deci zici că ți l-a făcut cadou comitetul de uzină?, întrebă ea căscând, ca întrebarea să pară cât mai indiferentă.
— Hodoronc, tronc!, spuse tata roșu la față, scoase din pachet o țigară și, ca azi, se duse repede la fereastră.
Este uimitor câte lucruri neplăcute poate aduce un lucru așa de folositor precum receptorul „Sokol” cu husa lui de piele! Uite și acum, sărmanul Timofeici, pufnind, termină de fuma țigara, aruncă chiștocul pe fereastră și acela, ca un glonte trasor roșu, zboară în întunericul din martie.
— Chiar că doarme profesorul..., îi spune el mamei cu o voce jalnică. Hai, Lida!
— Nu!, răspunde ea și mai ferm.
Tata scrâșnește din dinți, se lovește de scaune, își zăngăne pămătuful de ras în păhărelul de plastic, găsește și-și pune peste umăr un prosop alb caroiat ce luminează în întuneric. Întreabă sever în prag:
— Îți țin rândul?
— Nu, azi am perfecționare. O să mă duc la 9. O să mai dorm puțin...
— Dormi, dormi!
După ce trântește ușa, se duce la bucătărie, să se radă și să se spele. Se întoarce peste vreo zece minute, dacă nu este coadă la closet.
— Scoate olița!, îi strigă Lida în urmă cu o voce supărată, oftează și se întoarce în pat.
Eu, bănuindu-mi vina, stau în pat cu ochii închiși și mă gândesc la Șura. Va trebui să dau fuga în pod înainte de ore și, dacă scoica s-a aerisit, chiar azi o să-i dăruiesc colegei, în onoarea întoarcerii ei de la „școala din pădure”. Și dacă nu s-a aerisit? Atunci pot să-i ofer într-un borcan de la maioneză un guppy cu o coadă purpurie de voal. Am mulți asemenea peștișori: sunt vivipari și se înmulțesc mereu.
Deodată aud niște sunete ciudate, întredeschid ochii: Lida, în furou, stă pe pat, ține în mână receptorul „Sokol” și plânge. E rău! Acum o să se întoarcă Timofeici, mirosind frumos a odecolon „Chipre”. La tăietura obișnuită de la gât va fi lipită, ca de obicei, o bucățică de ziar.
— Urli?, întreabă el.
— Cum să nu!, răspunde ea.
Și din nou încep să vorbească despre Tamara Saidovna de la departamentul planificare, apoi neapărat o să se certe, tata o să scoată de sub pat geamantanul din carton cu colțuri de metal, va spune că o să se ducă imediat la bunica Ania în Ceșiha, va începe să-și adune lucrurile și va drăcui multă vreme, căutându-și singura cravată care, în timpul certurilor, mereu dispare undeva.
— Știu eu Ceșiha ta. Hai, hai!
— Din nou! Eu îi zic de una, ea de alta!
Nu pot accepta așa ceva. Mă întind, de parcă chiar acum m-am trezit, clipesc și casc demonstrativ. Lida își șterge repede lacrimile și-și pune cuvertura pe umeri:
— Te-ai trezit, Pțîroha?
— Îhî...
— Ce voiai să-mi spui ieri înainte de a te culca?
Ieri voiam să-i spun că femela cocoșelului albastru a depus icre și a murit, de aceea trebuie să se ducă la Piața de păsări și să cumpere de acolo un nou peștișor, și pentru asta e nevoie de un poltinnik. Șase copeici costă tramvaiul dus-întors, patru — peștișorul și patru apa gazoasă cu sirop de corn. Dar îi vorbesc despre altceva.
— N-o să te superi?
— Depinde de ce este vorba..., spune ea prudentă.
Mă ridic, aprind lampadarul — lumina electrică violentă se revarsă în cameră. Mama are ochii roșii. Pe furiș bagă sub fața de pernă vârful cravatei tatălui. Luând pe față o expresie de disperare tristă, pufăind ridic capacul divanului și scot din gura lui prăfuită pulovărul stricat, greu, încă umed, care apucase să se acopere de un păienjeniș verzui.
— Ce mai este și asta?, se îngrozește Lida.
— Pulovărul de la tanti Valia...
— Ce coșmar! O să te omoare tata!
Desigur, n-o să mă omoare nimeni. Poate o să mă bată. Timofeici, printr-o mișcare, o să scoată cureaua de la pantaloni, cum scotea Kotovski sabia din teacă, o să mă trântească pe canapea și o să înceapă să mă trosnească cu jumătate din putere, iar mama o să-l țină de mână, implorând:
— Ei, ajunge, Miș, ajunge! Doar este copil...
Dar cel mai probabil voi reuși să fug afară înainte ca fundul meu dezgolit să fie ars de prima lovitură șfichiuitoare. Se pare că Timofeici intenționat îmi dă posibilitatea de a dispărea, agitând cam prea mult timp cureaua și ne trecând imediat la treabă. Acolo, în curte, o să mă ascund între lăzi și o să sufăr, gândindu-mă dacă și fetele sunt pedepsite pentru poznelelor, Șura Kazakova, de exemplu. Dacă le bat, cel mai probabil cu coarda. O să mă întorc după jumătate de oră, pentru că trebuie să mă pregătesc să mă duc la școală. Pe scară probabil o să-l întâlnesc pe tata, vesel, întârziat la serviciu. O să-mi dea din mers o scatoalcă ușoară, de împăcare. O să mă întorc ofensat și apoi o zi, două o să vorbesc numai cu peștișorii mei. Dar părinții n-o să se certe și nimeni n-o să plece la Ceșiha.
Înainte de a mă pedepsi mereu, nu se știe de ce, se împacă...
