Viața cotidiană a Nordului rusesc

(fragmente)

O despărțire lungă
Tânărul făcu trei pași, se aplecă, se sprijini vioi
Cu mâna de genunchi, cu cealaltă ridică osul.
Uite, a țintit deja... la o parte!, fă loc, popor curios.
Dă-te la o parte: nu sta în calea jocului rusesc plin de curaj.
A. S. Pușkin

Copilăria la țară până azi este pătrunsă și luminată de tot felul de jocuri cu adevărat copilărești. Jocurile se combină cu o treabă utilă. Trebuie repetat mereu și mereu acest lucru... Pescuitul, de exemplu, sau lucrul călare sunt exemple clasice ale acestei forme de socializare. Existau zeci de alte exemple, când jocurile de copii se transformau în muncă sau când munca, pe neașteptate, fără nicio vanitate, trecea într-un joc de copii. Deblocarea pâraielor și a afluenților, primăvara devreme, era un privilegiu al copiilor, o ocupație incomparabilă în privința farmecului său. Dar astfel copilul nu numai că se călește din punct de vedere fizic, nu numai că va căpăta curajul în a se juca cu apa, dar îi mai și aduce un folos pe care nu l-ar fi bănuit.

La fel, un băiat nu păștea vitele, ci le apăra de lupi și urși, asta este deja ceva în comparație cu păscutul plictisitor. Călăritul și mersul cu căruța erau pentru el la început o plimbare, nu căratul fânului, a snopilor, bălegarului sau lemnelor.

Asemenea distracții erau încurajate mereu, nu insistent, de către adulți, dar adolescenții aveau și numeroase jocuri neutre în comparație cu munca utilă. Tata și mama, frații și surorile mai mari, adulții în general parcă nu băgau în seamă jocurile inutile, uneori chiar le sugerau copiilor, dar nu la modul serios, ci așa, în treacăt. Adolescenții și copiii își transmiteau din generație în generație asemenea jocuri.

Printre zecile de asemenea distracții se numără construcția de mori de jucărie, fie ele de vânt sau de apă. Ca să faci cea mai simplă morișcă și s-o fixezi pe un par din grădină te ajuta un frate mai mare sau tata. Dar după aceea nu mai voiai să te ajute cineva... Morișca era înlocuită în curând cu un model al unei pive autentice cu pisălog, iar pentru ea putea fi folosită orice căsuță pentru păsări. Și de la o asemenea pivă nu mai este mult până la un baraj pe un pârâu, primăvara, cu roată de moară.

Nici nu s-a stins susurul acestui pârâu, că în pădure curge deja un alt pârâu: sucul dulce de mesteacăn umple o mică găletușă. Acolo, într-o văioagă, au apărut tulpinile acrișoare de ștevie, aici s-au maturizat și au putrezit tuburi dulci, crocante de angelică. Totuși pot fi mâncate numai când sunt proaspete, moi, suculente. Când se cosește fânul devin groase și tari. Dacă tai tulpina cea mai mare, de jos, lași un capăt acoperit, îl străpungi cu un ac de pin, dacă împletești pe o creangă de salcie puțin fuior de la bunica, obții un dispozitiv circulație a apei. După ce umple un rezervor plin cu apă, băiatul se strecoară spre „celulele” fetelor. Un șuvoi subțire de apă lovește până la opt, zece metri, fetele se uită nedumerite la cerul albastru, fără niciun nor. De unde ploaia aceasta?

Același „rezervor”, cu capătul astupat, dacă pe el se face cu un cuțit o tăietură longitudinală și se suflă puternic, se transformă într-un fluier asurzitor. La sfârșitul verii, când se cocea scorușul, din tulpina aceasta de angelică se făcea o praștie. Poamele săreau din ea silențios la douăzeci, treizeci de metri. Dacă stăteai ascuns undeva în iarbă sau în copac, puteai trage cu succes în cocoși, pisici, tovarăși de joacă, dar... Să ne oprim aici o clipă.

Să ne aducem aminte de unde am pornit și unde am ajuns. Doar din apropiere cu praștia asta nu este mare lucru să scoți un ochi, nu numai unui cocoș... Granița dintre bine și rău este abia perceptibilă pentru sufletul unui copil, acesta o trece cu inima curată, transformând această trecere (infracțiune) în obișnuință. Jocul cel mai nevinovat se poate transforma în orice moment, viclean și pe neobservate, într-o poznă, pozna într-un amuzament, iar de la amuzament la huliganism nu este decât un pas... De aceea adulții au interzis chiar din fașă orice poznă, aprobând și păstrând granițe precise în distracțiile copiilor, iar în jocuri tradiția și inflexibilitatea regulilor.

Și totuși în multe locuri praștiile cu fir (cu una se poate sparge un nasture), precum și cele din cauciuc (o pietricică putea sparge ușor geamul unei ferestre) cu timpul au luat locul praștiilor vegetale, fluierelor din lemn de salcie și bețelor sculptate. La o asemenea schimbare suntem obligați nu numai datorită civilizației, care i-a înzestrat pe copiii de la țară cu sârmă oțelită și cauciuc. După Primul Război Mondial au apărut în sate și poznași adulți. Un asemenea „poznaș” nu arunca chiar el pietre în ferestrele clădirilor oficiale. Stând la adăpost, îi învăța abil pe acești copii. Și totuși distracțiile copiilor și adolescenților de la țară și-au păstrat în totalitate tradițiile până la Al doilea Război Mondial. Varietatea și vitalitatea lor se explică printr-o selecție seculară, complexitate și varietatea condițiilor de muncă, naturale și de trai. Se folosea literalmente tot ce se afla la îndemână. Pentru o bunică-doică nu era nici o problemă să-și dea basmaua jos, s-o împăturească și să facă din ea un „iepure”, dacă „cumetrele” din cârpă dorm și nu pot fi încă trezite. O femeie la seceriș, dintr-o mână de paie putea face o păpușă de paie (probabil de aici a venit și expresia „văduvă de paie”). Îndoind pe jumătate fire de paie egale, legând „talia” și umflând „sarafanul”, „cumătra” era pusă pe masă. Dacă se bătea ușor cu pumnul în masă, „cumătra” începea să joace. Acum să ne imaginăm, entuziasmul copiilor (dar și de oricare alt fel) la vederea câtorva păpuși de paie care joacă pe masă în urma unor bătăi iscusite pe tăblia mesei! Păpușile se apropie sau se depărtează, se ating una pe alta, trece una pe lângă alta. Intenția este ca ele să danseze una lângă alta, nu să se îndepărteze sau să cadă de pe masă...

O așchie obișnuită de lemn era folosită într-o seară de iarnă pentru multe numere. Pentru a face o „zornăitoare” era suficient să ai o bucată de șindrilă și un fir gros de ață de postav. Copiii meștereau singuri un „titirez” care se putea învârti, se părea, o veșnicie. Erau răspândite jocuri de înșelare, jocuri cu câștig, scamatorii cu un laț și un foarfec sau cu un laț și un inel. În fine, fantezia epuizată îi trimitea pe toți la culcare, dar a doua zi neapărat își aminteau ceva nou. De exemplu, „găina”, când în mâneca unei haine vechi de blană sau a unei pufoaice se băgau câte o mână sau un picior, iar haina era închisă la spate. O asemenea „găină” era pusă „pe picioare” și nu era nimic mai amuzant decât felul în care mergea și cădea.

Primăvara, din copacii căzuți, sau vara la cositul fânului adolescenții neapărat își făceau picioroange, la început mai scurte, apoi din ce în ce mai lungi. Mersul pe picioroange prin urzici și prin apă dezvolta forță, rezistență*.

Foarte amuzant arăta laptele-gros țărănesc, care nu semăna deloc cu cel de la oraș. Jucătorii se adunau stihinic pe stradă, se găsea un voluntar care-și asuma obligațiile neplăcute. Se așeza pe o pajiște. I se punea pe cap, peste căciula sa, toate căciulile jucătorilor.

Uneori ieșea destul de înalt, trebuia să stai fără să te miști, ca acest turn să nu cadă. Apoi jucătorul cel mai sănătos, înalt trebuia să-și ia elan și să sară. Făcând asta, se ținea cont de numărul căciulilor căzute. Ultimul sărea cel mai mic, dar atunci pe capul celui ce stătea jos putea să nu mai rămână nimic... Vinovații (cei care drâmaseră căciulile) trebuia să stea pe rând în patru labe. Voluntarul era luat de mâini și de picioare de patru copii. După ce-l legănau, îl aruncau cu toate puterile cu fundul pe fundul celui care sătea în patru labe. Se făceau atâtea lovituri câte căciuli fuseseră dărâmate. Loviturile nu erau dureroase și nici periculoase, dar erau o mulțime de râsete. Când era lovit, cel în patru labe sărea mult în față. Lucrul cel mai amuzant era atunci când el, revenit la locul inițial, se uita în spate, dorind să vadă ce se întâmplă în spate. Înainte de lovitură se schimba expresia feței...

Un joc bărbătesc rusesc clasic a fost cântat de A. S. Pușkin, jocul numit arșice**. Era îndrăgit și de copii, adolescenți și tineri, iar în timpul liber nu se dădeau în lături să-l joace și bărbații căsătoriți. Arșicele erau oase de la articulațiile de oaie sau vițel rămase după ce se fiersese piftia. Se mai numeau kozonki, kozni. Erau adunate, vândute și cumpărate, se transmiteau ca moștenire copiilor mai mici.

Osul de aruncat al lui Pușkin nu este decât un asemenea os mare de vițel. Îl el se făcea o gaură și se turna plumb. Mai târziul osul a fost înlocuit de o plăcuță de piatră, mai apoi și de fier, ce se numește piatra de aruncat (bita, bitka).

Era pus la bătaie câte un os, iar dacă erau puțini jucători, chiar câte două.

Existau numeroase tipuri de jocuri, dar pentru toate era nevoie de combinarea dintre un ochi bun, abilitate și rezistență. Lovea primul cel care aruncase cel mai departe osul de aruncat, și din locul unde căzuse. Într-una din formele jocului miza se punea, dacă este să folosim terminologia militară, nu câte unul în rând, ci în coloană pe două rânduri. Miza în rând se punea fie lângă un perete, fie într-un loc deschis; în ultimul caz a doua serie de lovituri se făcea deja din partea cealaltă.

În școlile bisericești parohiale de trei clase se învăța o poezie:

Lângă drum, pe pajiște,
Sunt numai copii,
Arșice-n șir în jariște
Ca-n câmp multe-armii.

Ei, Pavlunka-i fericit,
Din nou este primul.
Ce bogată, ce-navuțit
Este astăzi premiul.

Continuarea și autorul versurilor nu au fost reținute de către Anfisa Ivanovna.

Jucătorii adulți de arșice adunau la sărbători un mare număr de suporteri — femei, rude, musafiri...

Cu jocul de arșice putea concura un singur joc,v riuhi sau gorodki***. Și el este un joc frumos, singurul care s-a păstrat până în zilele noastre și este legitimat în lista oficială a competițiilor sportive moderne.

Jocurile și distracțiile populare pot fi cu greu evidențiate sau izolate în ceva separat, închis, deși toate existau autonom, aparte și erau clar delimitate.

În asta și constă principalul paradox al esteticii populare.

Ce înseamnă, de exemplu, un scrânciob de lemn? Poate fi caracterizat, se poate stabili lucrul cel mai important din el? Desigur, se poate..., dar descrierea aceasta va fi din nou goală și neinteresantă, dacă cititorul nu știe ce înseamnă primăvara, săptămâna Rusaliilor, ce înseamnă o sărbătoare țărănească ș. a. m. d.

Apropo, scrânciobul în Nord este rotunjit și simplu (ca un pendul), era răspândit din vechime. Lângă ele, în agitația sărbătorească, în relaxarea veselă unele jocuri comune ce umpleau pe neobservate de conținut muzical, deveneau ritmice, erau pline de melodii și căpătau trăsături de horă.

Copilul deja nu mai este copil, ci adolescent, dacă încă se mai joacă o face deja la horă, împreună cu un adolescent de celălalt sex. Un asemenea joc deja nu mai este joc, este altceva.

Este îndelungată, extrem de îndelungată despărțirea de joc la un om normal... Numai un om frânt, închistat, îmbătrânit înainte de vreme, rău sau care și-a pierdut de tot scânteia divină își pierde nevoia de joc, de glumă, de distracție.

Descântecul

Cuvântul care este „mai ascuțit ca ascuțișul unei sule, tăișul unui topor”, din cauza căruia „nu mai poți să stai liniștită cu prietenele, nu mai poți să te speli în baie”, care te face „să nu bei acru, să nu mănânci ceva proaspăt”, un asemenea cuvânt are într-adevăr o forță puternică. El apăra nu numai de durere de dinți, dar și de „săgețile zburătoare, de fierul forjat și neforjat, de oțelul albastru și de cel roșu și alb, și de săgețile călite, și de arama roșie, și de sârmă, și de orice fiară sălbatică și de oasele ei, și de orice copac, de copacii ruși și dincolo de mări, și de penele oricărei păsări, în pădure și pe câmp, și de orice sânge omenesc, de rus și de tătar, și de ceremis, și lituanian, și german, și de toate vinele**** păgâne elene, și de dușmani, și de neprieteni”.

Multe invocații și descântece în vremurile târzii au devenit rugăciuni, terminologia religioasă creștină se regăsește în ele alături de cea păgână. „Ai grijă de mine, crucea lui Dumnezeu, și ai milă de mine, acoperă-mă, apără-mă pe mine și pe tovarășii mei apropiați și tu, săgeată, să te duci ca o pană în copac, iar pana în pasăre, iar pasărea în cer, iar cleiul în pește, iar peștele în mare, iar fierul și plumbul aruncă-l în mama pământ departe de mine, robul lui Dumnezeu (cutare) și de tovarășii mei apropiați în gânduri și prietenie. Amin, amin, amin”.

Dar cu „amin nu-l alungi pe diavol”, spune proverbul și cuvântul a început să apere totuși, împreună cu alte arme... Când se rostește incantanția, omul și-a întărit credința în succesul lucrului început, și-a trezit în sine forțe spirituale, s-a montat într-un anume fel. Un descântec vânătoresc împotriva unui om rău, întregistrat de N. A. Ivanițki, spune așa: „Mă scol binecuvântând, pornesc la drum făcându-mi cruce, din casă pe ușă, din ușă pe poartă, în câmp deschis, dincolo de râpe întunecoase, în păduri de nepătruns, în bălți liniștite, în locuri vântoase, în munți înalți, în păduri o să vânez animale bune, veverițe, jderi, iepuri, vulpi, păsări de câmp și ierunci, lupi și urși. Pe mări albastre, lacuri și râuri gâște, lebede și rațe cenușii. Care om rău va prinde rău de mine, acelui om rău să i se ridice de pe malul mării albastre nisipul, să bea apă, în pădure să numere copacii, și rădăcinile de brazi și plopi, spărtura de orz s-o scoată din ochi, frânturi de piatră să spargă cu dinții. Cum mila Domnului se va ridica în furtună și în vântoase, rupe păduri dese, rădăcini uscate și umede, așa și oasele și articulațiile omului rău să se rupă. Cum din mila Domnului răsună tunetul și săgeata zboară după diavol, o asemenea săgeată să cadă asupra omului rău. Cuvintele mele, fiți tari și precise”.

Existau numeroase descântece și invocații pentru incendiu, pentru neputința animalelor, de aducere și de îndepărtare, pentru ciobani, precum și împotriva unor judecători nedrepți și a chițibușarilor de la oraș. Așa cum vedem în invocațiile vânătorești și militare, în vechime bărbații apelau la descântece la fel ca femeile, mai târziu descântatul a devenit un privilegiu exclusiv feminin.

După cum se vede, acțiunea descântecelor avea același fundament psihologic ca și hipnoza de azi, autoconvingerea.

Numeroase invocații cotidiene de azi s-au născut chiar înaintea unei activități. De exemplu, când se așează femeia înainte de a mulge vaca, spunea în șoaptă sau abia auzit, ca să audă numai vaca: „Cât timp eu, roaba lui Dumnezeu Katerina, te voi mulge, maică Pestruha, să stai cum se cuvine, să te lași mulsă cum se cuvine, să stai ca un munte înalt, să curgă laptele ca un râu adânc, să stai fără să te miști, să nu dai din coadă, să nu te miști de pe un picior pe altul”.

Ghicitorile

În serile de iarnă, în discuțiile fără dansuri, ghicitorile erau un ajutor bun pentru jocuri și distracții. Adolescenții și copiii se amuzau cu ele în orice moment, obligându-i uneori și pe adulți care știau mai multe ghicitori. Iar sensul ghicitorilor era mai degrabă punerea ghicitorii decât ghicitul, nu era obligatoriu să ghicești. Nu este interesant de răspuns la o ghicitoare cunoscută, iar una necunoscută sau tocmai inventată era ghicită foarte greu. De aceea cel care punea ghicitoarea, după ce întindea la maximum curiozitatea, de regulă chiar el dădea răspunsul. Și chiar, încearcă să dai răspunsul cine cu cine vorbește, de exemplu în ghicitoarea: „Strâmb și viclean, unde a dat fuga? Tuns și ras, n-ai nicio treabă”. Nici cel mai inteligent nu-și poate imagina imediat că e vorba de un pârâu care șerpuiește printr-o pajiște cosită sau secerată. La întrebarea: „Ce este mai înalt ca pădurea, mai subțire ca firul de păr?” este deja mai ușor de ghicit, pentru că este vorba de natură. Vântul și apa sunt inseparabile chiar și în basme. Prin asociere nu este greu de chicit „pe ce drum jumătate de an mergi pe jos, jumătate de an mergi cu căruța”.

Când îți aduci aminte de râu, neapărat îți aduci aminte și de copcă: „Într-o fereastră rotundă ziua sticla este spartă, noaptea este din nou întreagă”. Și dacă după asta mai întrebi: „Dar ce crește cu rădăcinile în sus?”, poate că se va găsi un isteț care va ghici că este țurțurele.

„Ce iarbă o știe și un orb?” îl întreabă bunica pe nepot, știind dinainte că, după un timp, se va auzi un strigăt triumfător: „Urzica!” Ghicitoarea despre cocoș — „S-a născut de două ori, nu s-a botezat niciodată, dar cel cel dintâi cântăreț din lume” — putea pune în funcțiune fantezia unui adult. O ghicitoare ca aceasta: „Prin vacă și prin mesteacăn porcul pune inul la pământ” se putea naște numai într-un mediu profesionist, în cazul nostru, al cizmarilor. Ghicitoarea: „Doi frați sunt legați cu același brâu” are sens numai în Nordul rusesc, unde la fundamentul gardului se află doi pari legați cu viță-de-vie.

Unele ghicitori sună ca niște proverbe, și invers, multe proverbe ar putea fi folosite foarte bine ca ghicitori.

Erau răspândite și ghicitorile ambigue, care la prima vedere păreau a fi necuviincioase. Forma neobișnuită în asemenea ghicitori era cumva atenuată de sensul moral deplin.