Copii de preot
Când o să mor, la ce-o să mă gândesc? Ce voi vedea, când voi pieri? Ce tablou al vieții care se duce? Ce frază îmi va face cu ochiul ca o reclamă de neon și-mi va flutura pe buze o clipă înainte de noaptea necondiționată? Mai putea repeta din timp, din vreme, cu ani înainte, să ne pregătim de aceste secunde și să repetăm? Deși de ce? Ei, ca să nu spunem vreo prostie de genul facturii neplătite la apă sau o natură moartă cu crenvurști și castraveți murați și să nu tr>ăncănești ceva plicticos și de două parale...
Și de ce să nu fie de două parale?
Sau este mai corect o rugăciune?
Uite, omul acesta pe care acum a treia oară îl poartă în jurul bisericii, într-un sicriu lăcuit decorat cu dantele albe, semănând cu un tort cu cremă — un sicriu deschis, dar sub o cârpă separată fața și sub un cearșaf restul trupului — omul acesta a murit după o exclamație chiar la începutul vecerniei.
După ce a ocolit biserica cu cădelnița și a umplut de fum de tămâie pe fiecare credincios, inclusiv soția și copiii, a urcat pe podiumul de unde predica mereu și, întors spre porțile împărătești deschise, a început ectenia cu vocea sa înaltă: „Domnului să ne rugăm!” și prin cântecul jalnic al corului, „Doamne miluiește!”, s-a legănat, a căzut și a rămas așa, acoperit de veșminte sale grele de un auriu dulceag. Slujba s-a oprit, au încercat să-l facă să-și vină în simțiri, au chemat salvarea, dar totul a fost în zadar și instantaneu: inima.
În acea seară slujea singur. Iar la slujba de înmormântare s-au adunat cinci preoți: în rase albe ca zăpada, merg în urma prapurilor în acordul lent al clopotului, încruntându-se de greutate, uneori împiedicându-se, fără să înceteze să cânte. Cei care vin după ei sunt în mare parte în doliu.
Soarele strălucește și ai impresia că înnebunește, excitat de acest joc de culori alb-negru care te atrage și te respinge.
Cerul nordic este de un albastru ca sticla, mort. O verdeață plină de sevă între dinții mari ai pietrelor.
Sicriul este coborât lângă groapă, pe niște taburete din lemn.
Un protoiereu cu barbă albă, cu mâna ridată tremurând, cu o linguriță de argint strălucind, presară în formă de cruce țesăturile cu pământ roșcat.
Palmele palide ale răposatului sunt eliberate. În afară de ele nu este nimic. De parcă omul a fost acoperit cu var. Și fața i-a fost acoperită cu var. Vrei să ridici acest aér, această acoperitoare de bumbac și să te uiți pentru ultima oară: ce faci acolo? Dar nu se poate. Se crede că preotul, în timpul slujbei de înmormântare, i se prezintă lui Dumnezeu și nu trebuie să i se vadă fața.
O cruce de aramă este pusă în degetele lui acoperite de promoroacă, o evanghelie de aramă pe piept.
Un nămete în toiul verii.
Nu am avut noroc, singur, singurel, dar la Sretenski, așa cum se întâmplă de regulă în familia unui preot, copii sunt de ajuns: doi băieți și două fete, la un an diferență unul de celălalt, s-au născut unul după altul.
Eu am 12 ani. În vacanța de iarnă am fost trimis aici, într-un sat din Vologda, unde tatăl lor este paroh al bisericii lângă care se află o mare casă de lemn, iar în jur se vede neagră o pădure e brazi.
Tot aici au venit și Ohapkinii din Iaroslav: tata, mama, doi băieți și o fată.
Ziua ne batem și ne agităm lângă o cetate de zăpadă, pe malul râului înghețat Șarjenka.
Această cetate minunată a fost construită piatră cu piatră, șlefuind cu grijă intrarea și locurile de tragere, de către cel mai mare dintre copiii Sretenski, adolescentul uriaș Nikita, despre care se spunea că are „mâini de aur”. Indiferent de vreme, era mereu fără mănuși, cu niște palme umflate de speriat, care, din cauza crăpăturilor, păreau niște gogoșele cu brânză cu o coajă rumenă, uneori cu sânge de merișoare.
Toți îl ajutam: făceam mingi de zăpadă, adunam și bătătoream zăpada, mergeam de asemenea în locurile unde, în mijlocul gheții, era apă fumegoasă, pe care o aduceam la mal. Din căldări o turnam în stropitori și stropeam în mod egal suprafețe mari.
Nikita a devenit sculptor (în pricipal, la cimitir) și ebenist, îi place să bea serios și comenzile îi vin întruna, pentru că este bun la ceea ce face.
Iar el îi pusese la o parte pe cei trei voinici, cu degete goale de maestru modelându-i din zăpadă, și i-a întărit cu apă. Aceste siluete frumoase, identice, care semănau cumva cu el, le pictase cu guașă sora lui, Dusia. Voinicii stăteau siguri, păzeau liniștea gheții de pe râu, cu armura aurind, cu scuturi, săbii, coifuri la fel de rumene și cu ochi albaștri, cu trei bărbi: neagră, galbenă și albă ca zăpada.
Dusia-Evdokia, care desena din tinerețe, a devenit novice într-o mănăstire buriată îndepărtată, unde pictează și restaurează icoane. Ea a pictat și cetatea, fără să-i pară rău de culori, în tonuri purpurii și aurii, făcând două globuri aurii lipite pentru totdeauna de zidul cetății ca o aluzie la cupole (nu au pus cruci, ar fi fost prea mult).
Uite, înăuntrul acestei cetăți se apărau Sretenski, vlăstare ale unui vechi neam duhovnicesc. Iar Ohapkinii și eu, ai căror părinți erau preoți de primă generație, încercam să cucerim cetatea.
— La luptă! Pentru Rusia!, striga Petiunia răgușit, cel mai mic din Ohapkini, care năvălise înainte și se năpustise de-a berbeleacul spre poartă, prin foc, la picioarele adversarului care pălise de tot.
A fost alungat.
— Bătălia este cu noi!, striga el răgușit.
— Dumnezeu!, îl controlă sever Mașa, scuturându-și vata de zahăr din fular și căciulița amuzantă roz care semăna cu un cozonac glazurat, dar după puțin timp el începu din nou să turuie îndemnul să greșit.
De fapt, tot el făcea cruci mari înaintea fiecărei bătălii, agitând o nuia goală ca pe o cădelniță pe care, după vreun alt minut, o transforma într-o armă și striga amenințător: „Ne rugăm toți lui Dumnezeu!”, răspunzând singur cu o polifonie pufoasă ce înfățișa un cor.
Asta se întâmpla în râsetele aprobatoare comune, până ce ne-a pârât veninoasa Liza Sretenskaia (în viitor un voluntar super activ; ea caută plină de râvnă și găsește din fericire oameni considerați dispăruți). Atunci adulții l-au ocărât pe Petiunia și pe noi toți.
„Rugăciunea nu este un joc, prostuțule, oare nu știai?”, îl întreba mămica lui, încercând să fie moale și să-l privească în ochi cu o durere acută, el dădea din cap vinovat și aprobând și de acum înainte când pornea la luptă șuiera și bodăgănea ceva sub nas, se vede că în mintea sa tot cânta niște rugăciuni despre victorie.
Ne puteam aștepta de la Petiunia să slujească în biserică, dar el a făcut-o pe dos, a plecat de acasă, cânta într-un pasaj la chitara pe care, odată, într-o criză de furie, i-a rupt-o un trecător întâmplător, tatăl lui. Petiunia s-a făcut fotograf, se deplasează fără oprire dintr-un loc în altul, prin toată lumea, de parcă nu-și găsește un adăpost, umplând rețelele sociale cu cadre delicate sau brutale ale naturii sălbatice.
Dar Mitrofan din tabăra Sretenski putea să se joace fără vreun pericol de-a preotul. Am apucat să-i uit fața și mi-a rămas în minte o pată luminoasă de ceară înăuntrul căciulii cu urechi din postav.
Se remarca prin dicția sa extrem de solemnă și vocea tragică care era ajutată de niște gesturi frumoase, line. Lui Mitrofan de fapt, îi plăcea tare mult să predice, lucru care nu era interzis de nimeni.
— Dragi frați și surori!, începea el trist de pe zidul de gheață, sprijinit de picioare de ai lui. Haideți să ne amintim ce ne învață sfinții. Voi și noi suntem apropiați, nu trebuie să batem pe nimeni tare, nu trebuie să ne sugrumăm, nu trebuie să ne aruncăm cu bulgări în față...
Nici nu apucă el să termine enumerarea acestor spaime ale sale, că pe lângă el, într-un du-te, vino au început să zboare proiectile grele.
Lucrurile au mers bine pentru el: a devenit preot, paroh al unei biserici chiar în Vologda, o familie mare.
Credeam că preot, poate chiar călugăr va ajunge și cel de-al doilea băiat, palid și fragil, Timoșa Ohapkin, care se juca de-a războiul fără chef și fără curaj. El strângea zăpada așa de delicat și arunca așa de sfios, că bulgării nu ajungeau la obiectiv sau se spărgeau, iar uneori, chiar în toiul luptei, pur și simplu îngheța, privea fermecat la ceva din interior. În mod clar, el studia anatomia omului, pentru că, după ce a făcut armata, a devenit chirurg.
Tare dur mai luptau copiii preotului. Dusia și Lida modelau bulgări cu viteza unor bucătărese adevărate, dar de la ele primea niște lovituri precise ca de lunetist, dureroase, de regulă la picioare, la genunchi, drept pentru care zăpada a intrat repede în cizmele de pâslă.
În armata noastră slabă sprijinul meu era Mașa, care visa concentrat, chiar ca un răpitor, cu patima secretă a entuziasmului. Îmi plăcea să-i pun piedică uriașului de Nikita care se agita în fața porții citadelei sale, și când l-am nimerit, buzele lui strânse s-au făcut roz, s-au dezmorțit și s-a întins, dând voie bucuriei. Mereu auzeai de la ea: „Vai!” sau „O!” oridecâteori aveam noroc, dar uite, când primea, tăcea și se apleca și mai hotărâtă după bulgărele de răspuns.
Mașa se îndepărtase de familie și biserică, închiriase o cameră la Moscova, lucra chelneriță la un bar de hipsteri, acolo mi-a strecurat odată o halbă de bere artizanală (plăcut-tensionată), parcă avusese o iubire nefericită, apoi s-a dus pe insula Valaam, unde a devenit învățătoare.
Dacă era prea ger pentru a face bulgări, noi, apropiindu-ne, armată de armată, ne aruncam în ochi pumni de zăpadă și în spatele gâtului, orbindu-ne violent unii pe alții cu aburul lăptos.
Iarna rusească, o porumbiță înșelător iubitoare de pace a lui Picasso, ne ducea în ciocul ei de tablă și ne înzestra din belșug cu aripi luptătoare...
Ne deosebeam în mod clar de toți. Până și înfățișarea copiilor de preot era o provocare. Părinții ne condamnaseră nu numai la destine neobișnuite, dar și la niște haine cam ciudate.
Copiii din satul vecin, care veneau să se joace de pe malul celălalt, erau îmbrăcați sărac, dar altfel, mai gătiți în sinteticele lor pestrițe. Hainele noastre aveau modele vechi, în mod accentuat nemoderne. Ordinea severă se combina dezordinea care putea fi numită un dispreț față de ceea ce este laic. Totul părea cam prea mare, mai lat și mai lung decât se cuvine, parcă se încerca să creștem mai repede pe potriva hainelor. În ambele familii copiii purtau hainele de la unul la altul, ele se peticeau, în ciuda sexului. Nikita cu mâinile goale era îmbrăcat în cojoc și cizme. Fetele aveau, sub scurte și bundițe, bluze de casă tricotate. Petiunia avea un pulovăr negru cârpit la mâneci cu fir de lână de altă culoare, din câte țin minte, bleumarin. Și nu era nicio țoală cu inscripții sau desene! Lida, care arăta a fi exemplară și nu se despărțea niciodată de fusta care o împiedica serios în lupta ei cu zăpada.
Eu purtam un coif uzat, cu niște nituri incomode, dăruit de o enoriașă de-a tatălui, rămas de la răposatul ei soț. „Piele naturală! Pentru orice fel de frig!”, se entuziasma mama.
— Ce-i asta?, întrebă unul dintre băieții din sat fluierând. O șa de iapă?
— Căciulă de aviator!, raportai eu, încercând s-o impresionez pe drăguța de Mașa în șalul ei pufos.
Ea îi întreba cu părere de rău pe copii despre viața lor, ei se împăunaseră, dar spuseseră, ca la spovedanie, fără ascunzișuri și vicleșuguri, poate simțind soarta noastră neprefăcută: „tata a murit”, „al meu a plecat”, „ai mei caută de lucru, e cam greu...”, „vreau să fiu muzician, merg la cerc după școală, avem grupul nostru, sunt la clape, iar acasă mi se spune: du-te și te fă lăcătuș, e mai sigur...”
— Mai bună este muzica!, îl aprobă Petiunia luptătorul.
Probabil că atunci a apărut la Mașa dorința de a se consacra oamenilor simpli:
— Numai să nu beți, să nu fumați, încerca ea blând să-i convingă, învățați bine, vă rog...
O întrerupse Lida, moralizator, ca stăpână a acestor locuri:
— În curând o să se deschidă aici o școală de duminică. Știți ceva rugăciuni, nu? Trebuie să veniți duminică la biserică, tata este preot, o să vă dea cărți bune.
Copiii Sretenski învățau acasă, Ohapkinii mergeau la gimnaziu.
Odată, după ce am fost la liturghie, am slujit, am cântat puțin și ne-am împărtășit, ronțăind în dinți prescurile înghețate de la ger, o luam la fugă spre cetate unde deja ne așteptau copiii.
— Ce roadeți așa?, întrebă bănuitor unul dintre ei. Dă să gust și eu!
— Nu se poate, spuse posac Nikita cel puternic.
Copiii din sat și-au făcut semne din ochi și s-au uitat la noi cu invidie și respect, de parcă mâncăm ceva fermecat, copii ai magilor...
Dar unii dintre noi îi invidiam și pe ei la ceva sau ne simțeam rămași în urma lor și, de fapt, eram de aceeași vârstă. Ei se uitau la televizor cât voiau, dădeau drumul la emisiuni necuviincioase ce țineau dincolo de miezul nopții, știau toată muzica pop și cântecele cu înjurături ale unor grupe ca „Sektor Gaza” pe care le ascultau pe casete.
Iar înjurăturile celor din sat noi, conform unei înțelegeri tacite, nu le băgam în seamă, fără să le folosim și noi. Cel care era lovit de zăpadă sau cu pumnul putea scoate ceva de genul: „Pisică sălbatică!” sau chiar „Doamne, facă-se voia ta!” Aceste scâncete îngerești răsunau într-un contrast deosebit cu felul în care, în același timp, înjurau fără nicio grijă cunoștințele noastre laice. Nu-i puteai opri...
Însă se opreau unii pe alții cu o parolă tăioasă și emoționantă, acceptată în comunitatea noastră de iarnă din Vologda: „Nu te duce!”
Odată, când Nikita a povestit o anecdotă despre un soț care a reușit să se întoarcă când soția lui și ibovnicul tocmai se așezaseră să bea ceai, eu, simțind o incompletitudine a subiectului, deodată mi-am adus aminte cu bucurie alta, auzită la școală.
— Se întoarce un soț din delegație, începui eu, și soția și iubitul stau așa întinși...
Mi-au acoperit gura și urechile cu țipetele generale de indignare.
Copiii de preot (am văzut asta și în alte cazuri de copii, și probabil asta se vedea și la mine) erau imediat sălbatici și grosolani. Impetuoși și împiedicați. Când neînfrânați, obraznici, chiar delăsători, probabil pentru că se simțea nu așa ca restul copiilor și mult timp petreceau în mijlocul unor adulți neobișnuiți, când reținuți în mișcări și sfioși din cauza supravegherii permanente binecuviincioase.
Probabil că ei compensau lucrurile interzise cu faptul că discutau abstract orice iad. Îmi aduc aminte și acum cum Petia povestește entuziasmat despre un accident în care arseseră oameni care se chirciseră în mașină: „parcă erau niște furnicuțe”, iar Dusia despre cum îl însoțise pe tată care îi împărtășea pe muribunzi: „O bunică avea un obraz era putrezit și se vedeau dinții de aur”. În acest trap cam îngrozitor era un grotesc medieval.
Totuși cu o plăcere evidentă copiii de preot prezentau și ceva înduioșător, de exemplu, despre animale sălbatice, pești, păsări.
— Eram singuri acasă, nu era niciun adult... Locuim chiar sub acoperiș, spuse Mașa repede, râzând sonor, adăugând istoriei sale un puls crescut. În baia noastră este un coș de ventilație. Petia s-a dus acolo și deodată strigă: „Păsări!” Ne-a dat drumul și așa e, păsările cântă ca în pădure. Și ciripesc așa frumos: cip, cirip... Am dat jos plasa, ne uităm: e un puișor care se zbate în coș, iar mama lui de sus se uită și-l alină. I-am spus lui Timoșa: ia-l cu mâna, dar el nu i-a smuls decât niște pene din coadă. Atunci am adus o cutie și puișorul a căzut în ea. Pufos, cu un cioc galben. L-am dus pe balcon și imediat a zburat mama lui, a coborât la el în cutie, au ciripit despre ceva și au zburat. Apoi l-am găsit în enciclopedie, codobatură albă. Ei, cum albă? De fapt, au mai multe culori — cenușiu, negru, alb, dar aici scrie că sunt albe.
O întâmplare obișnuită, povestită de această fetiță bine făcută cu o coasă groasă, blondă nisipie și cu o clipire aurie, părea minunat și uimitor, ca o ilustrație a lui Gustave Dore din Biblie.
— Am auzit că ea este un semn de moarte, remarcă distrat Timoșa.
— Cine?, am întrebat noi.
— Pasărea, spuse el moale și nesigur. Dacă ea a intrat așa, oare nu este un semn de moarte?
— Ce prostie!, îl întrerupse surd Mitrofan predicătorul și făcu o pauză demascatoare: de ce spui numai prostii?
Se pare că el avea în vedere cuvântul „superstiție”, pe care îl redusese la acest cuvânt.
— Păsările sunt vestitori buni, îl susținu important Lida. Oare ați uitat: după potop la Noe a venit un porumbel.
— Și la noi o să fie potop, fu de acord Mașa. Acoperișul e ruginit...
Am tăcut gânditori, înghesuiți unul în altul, primind și așteptând încrezători lucruri neobișnuite.
Măicuțele, Sretenskaia, cu pomeții mari, și Ohapkina, uscățiv-delicată, vorbeau mult despre nașteri, boli ale copiilor, stareți vizionari și secretele unei hrane gustoase și sănătoase. Tăicuților le plăcea să bea câte un păhărel, discutând cu importanță despre diferite curente în Biserică, despre ierarhi demni sau mai puțin demni, despre Vaticanul îndepărtat, despre sectanții care erau peste tot și despre bandiții care au apărut prin biserici.
— Au venit la mine, așa, ca posedați. „Tu ești popa? Trebuie să-i faci o slujbă unui băiat!”, povestea părintele Vasili Ohapkin, hotărât, aproape cărunt, cu o barbă lată, sare și piper, dublă. Le-am spus direct: „Cine este? S-a împărtășit, s-a spovedit? Este tâlhar ca și voi? Nu, nu pot”. M-au luat pe sus, m-au dus la cimitir. „O să te facem praf și te îngropăm. O să faci slujba?” Dau din cap. M-au lăsat acolo...
— Uite, poate nu am dreptate, în opinia ta, protestă părintele Ioann Sretenski radiind tot, cam chel și roșcovan, semănând cu un pui dintr-o felicitare, abia ieșit dintr-un ou pascal, se mai întâmplă să sfințesc și câte un jeep. Dar mereu la început spun un cuvânt. Despre miloserdie. Poate unuia cuvântul acesta o să-i ajungă în inimă.
Seara beam ceai cu plăcinte, când de ciuperci, când de varză, cât timp cineva citea cu voce tare Anii copilăriei lui Bagrov-nepotul de Aksakov, Pelerinul fermecat de Leskov, Vara Domnului a lui Șmeliov... Cel mai des se oferea cu plăcere chiar Lida, lectura ei ieșea sârguincioasă și moralizatoare, de parcă era Psaltirea sau viețile sfinților.
Mitrofan, vânjos, la insistența mamei, recita clar, sufocându-se de plăcere și ajutându-se cu ajutorul unor gesturi ritmice:
Și acul șarpelui cel înțelept
A pus mâna însângerată
În gura mea cea înghețată
Chiar așa spunea el, „înghețată”, în loc de „moartă”, de parcă era vorba de un stomatolog care făcea vrăji asupra gurii deschise după o înțepătură a gerului.
Uneori după ceai Dusia, gătită cu o rochie de un albastru închis cu dantelărie albă, cânta la o pianină electrică — Ceaikovski sau Sviridov, dar de regulă se antrena singură. Ca să nu deranjeze pe nimeni, își punea căști și din camera ei mult timp se auzea ciocănitul pătimaș al degetelor.
Mașa cânta. După ce se îndreptase până se auzise un pârâit fin, ridicându-și sânii mici, imponderabili, cânta curat și pătunzător. Cu ochii umezi, cutremurați. Sprâncenele blonde se uneau cu un puf ușor pe șaua nasului.
Ea a cântat numai de două ori în acea vacanță. Acest „cântec popular religios”, care se așeza simplu și plin de bucurie pe auzul pregătit, ca niște fulgi de zăpadă pe pământul înghețat, prima dată au acompaniat-o care mai de care ai ei, a doua oară am cutezat și noi, ceilalți:
Vai, binecuvântat este acest drum
Pe care merg pelerinii...
Ei se duc la Rusalim
și îngerii îi conduc.
Aleluia, aleluia,
și îngerii îi conduc.
Veni dezghețul și, alături de copiii din sat, toată ziua fîăceam veseli niște mingi uriașe de zahăr, apoi nivelam movila cu picioarele, lopețile și chiar cu o bârnă.
A doua zi, când a revenit gerul, am adus din copcă apă în căldări. Ea cădea în toate părțile și treptele spre gaura neagră deveniseră cenușii și alunecoase, făcându-te să dansezi periculos.
Nikita, cu viteza lui de călău, urcă pe eșafodul înalt pe bulgării aranjați și șlefuiți sub forma unor trepte, apleca cu grijă căldarea și o turna încet pe panta netedă, abruptă. Și așa, căldare după căldare, acoperind zăpada cu o coajă din ce în ce mai tare. Se întuneca repede, noi lărmuiam înnebuniți așteptând cu plăcere și agitându-ne pumnii — „piatră-foarfecă-hârtie” — ne jucam viitoarele zboruri (erau mai puține sănii decât noi), de aceea nu am auzit imediat strigătul.
Un urlet lung de disperare de moarte...
Primul a zburat în ajutor un băiat din sat, chiar cel care nu voia să fie lăcătuș.
Alergând pe poteca de lângă mal am văzut prin amurgul albastru care conferea lucrurilor un sens de irealitate amuzantă, cum zburase spre copcă, se aplecase și cu putere împinse ceva întunecat, dar din spate îl smulse Nikita, care venise repede, pe care îl cuprinsese Mitrofan, deodată așa de abil.
Povestea despre ridichea uriașă a fost jucată în trei timpi, iar persoana întunecată salvată din copcă se dovedise a fi Lida, care se scufundase și urla. Acum o duceam acasă. Fusta ei lungă, udă, i se înfășurase pe picioare și înghețase ca niște solzi alunecoși, semănând cu coada unei rusalce.
Întâmplarea aceasta ne-a stricat restul perioadei de oodihnă, până și datul pe derdeluș își pierduse farmecul și patima.
Lida, în mod așteptat, a căzut la pat — cu tuse și febră, la biserică s-a făcut o rugăciune mixtă cu tot felul de tropare, de recunoștință și pentru vindecare, noi mergeam în casă pe vârfuri, sensibili și liniștiți, ca și cum ne-am fi primit răsplata pentru acel entuziasm gălăgios din cauza căruia era cât pe ce s-o pierdem.
Peste douăzeci și cinci de ani unul dintre noi a murit și a ieșit așa că, sunându-ne și, în principal scriindu-ne, ne-am hotărât să mergem la înmormântare.
Am luat autobuzul lângă stația de metroul „Medvedkovo” și am mers toată noaptea. Nu puteam să dorm, fie pentru că mă zguduia, fie din cauza gândurilor care-mi roiau în cap din ce în ce mai des, arzându-mi obrajii. De ce mă duceam? Nu aveam acea prietenie apropiată care era între Sretenski și Ohapkini și, de fapt, ajunsesem din întâmplare în compania lor, după aceea i-am văzut foarte rar pe unii dintre ei, de regulă pe capii familiilor care îl slujeau pe tatăl meu la Moscova. De acești fii și fiice de preoți mă lega ombilicul unei vacanțe scurte dintr-o iarnă îndepărtată. Dar ceva mă făcuse să las tot și să mă duc repede să-mi iau rămas bun de un om, deși niciodată nu am vorbit cu el cum se cuvine. Mă uitam la întunericul necunoscutului prin geamul care îmi reflecta vag fața străină, neliniștită, de parcă era cumva un portret robot, până se evaporă în câmpiile și pădurile se apăruseră, deasupra cărora se năștea din nou astrul roz. Poate că mergeam ca un fiu rătăcitor, pentru a cădea la pieptul altora la fel sau nu la fel, puțin cunoscuți și transmis alor săi, și să încerc să-mi potolesc firea de orfan care an de an mă gonise din ce în ce mai departe, cu străzi și alei dincolo de pragul cald al copilăriei în biserică. Doar noi suntem altfel, deosebiți, iar asta înseamnă, oricât ne-am fi întâlnit noi pe drumurile anilor noștri, în acești oameni pentru nimic în lume nu va fi ceva prin care ne vom recunoaște unii pe alții de la jumătate de privire. Aceasta este binecuvântarea și blestemul nostru, probabil, este un adevăr cam ridicol și înfricoșător în faptul că îi atragem în egală măsură pe demonii ispititori și pe îngerii protectori. Probabil există în noi o teatralitate de neșters a manierelor și poate un joc al vieții și concomitent o sete de sacrificiu adevărată, ciudată, veche, pătimașă și setea de slujire...
Și toate aceste cuvinte bogate, care răsunau și înțepau pe dinăuntru deodată se risipiseră și mintea mi se golise în acordul sunetului de doliu, în mijlocul femeilor care plângeau și a copiilor speriați și cei care erau înviorați de credință și nemurire și lumina unui sfârșit glorios, pentru că răposatul fusese chemat la cer înaintea altarului.
Fiecare clopot suna amplu, câte o dată, de la cel mai mic la cel mai mare, amintind de viața care creștea, apoi clopotarul a lovit concomitent toate clopotele, ceea ce însemna sfârșitul, ruptura, prăbușirea. Și iar de la capăt...
Eu, liniștit, puțin uimit de ceva, după ce m-am împiedicat de câteva ori de plăcile vechi, schimbând cu unii saluturi liniștite din cap și strângând mâini (nu toți au putut să vină), am mers târșindu-mi picioarele în urma celor trei preoți tineri și doi mai în vârstă, unul dintre care era tatăl lui nefericit.
Au coborât sicriul cu niște funii albe.
L-au acoperit repede și de sus au înfipt abil o cruce cu o tăbliță metalică neagră pe unde se vedea auriu în lumina soarelui: „Părintele Mitrofan Sretenski, 1981–2017)”.
A venit la mine prudentă Mașa, cu rochie neagră și batic negru de sub care ieșea aceeași șuviță de păr blond.
După ce ne-am îmbrățișat, am tăcut.
Și de ce să nu fie de două parale?
Sau este mai corect o rugăciune?
Uite, omul acesta pe care acum a treia oară îl poartă în jurul bisericii, într-un sicriu lăcuit decorat cu dantele albe, semănând cu un tort cu cremă — un sicriu deschis, dar sub o cârpă separată fața și sub un cearșaf restul trupului — omul acesta a murit după o exclamație chiar la începutul vecerniei.
După ce a ocolit biserica cu cădelnița și a umplut de fum de tămâie pe fiecare credincios, inclusiv soția și copiii, a urcat pe podiumul de unde predica mereu și, întors spre porțile împărătești deschise, a început ectenia cu vocea sa înaltă: „Domnului să ne rugăm!” și prin cântecul jalnic al corului, „Doamne miluiește!”, s-a legănat, a căzut și a rămas așa, acoperit de veșminte sale grele de un auriu dulceag. Slujba s-a oprit, au încercat să-l facă să-și vină în simțiri, au chemat salvarea, dar totul a fost în zadar și instantaneu: inima.
În acea seară slujea singur. Iar la slujba de înmormântare s-au adunat cinci preoți: în rase albe ca zăpada, merg în urma prapurilor în acordul lent al clopotului, încruntându-se de greutate, uneori împiedicându-se, fără să înceteze să cânte. Cei care vin după ei sunt în mare parte în doliu.
Soarele strălucește și ai impresia că înnebunește, excitat de acest joc de culori alb-negru care te atrage și te respinge.
Cerul nordic este de un albastru ca sticla, mort. O verdeață plină de sevă între dinții mari ai pietrelor.
Sicriul este coborât lângă groapă, pe niște taburete din lemn.
Un protoiereu cu barbă albă, cu mâna ridată tremurând, cu o linguriță de argint strălucind, presară în formă de cruce țesăturile cu pământ roșcat.
Palmele palide ale răposatului sunt eliberate. În afară de ele nu este nimic. De parcă omul a fost acoperit cu var. Și fața i-a fost acoperită cu var. Vrei să ridici acest aér, această acoperitoare de bumbac și să te uiți pentru ultima oară: ce faci acolo? Dar nu se poate. Se crede că preotul, în timpul slujbei de înmormântare, i se prezintă lui Dumnezeu și nu trebuie să i se vadă fața.
O cruce de aramă este pusă în degetele lui acoperite de promoroacă, o evanghelie de aramă pe piept.
Un nămete în toiul verii.
Nu am avut noroc, singur, singurel, dar la Sretenski, așa cum se întâmplă de regulă în familia unui preot, copii sunt de ajuns: doi băieți și două fete, la un an diferență unul de celălalt, s-au născut unul după altul.
Eu am 12 ani. În vacanța de iarnă am fost trimis aici, într-un sat din Vologda, unde tatăl lor este paroh al bisericii lângă care se află o mare casă de lemn, iar în jur se vede neagră o pădure e brazi.
Tot aici au venit și Ohapkinii din Iaroslav: tata, mama, doi băieți și o fată.
Ziua ne batem și ne agităm lângă o cetate de zăpadă, pe malul râului înghețat Șarjenka.
Această cetate minunată a fost construită piatră cu piatră, șlefuind cu grijă intrarea și locurile de tragere, de către cel mai mare dintre copiii Sretenski, adolescentul uriaș Nikita, despre care se spunea că are „mâini de aur”. Indiferent de vreme, era mereu fără mănuși, cu niște palme umflate de speriat, care, din cauza crăpăturilor, păreau niște gogoșele cu brânză cu o coajă rumenă, uneori cu sânge de merișoare.
Toți îl ajutam: făceam mingi de zăpadă, adunam și bătătoream zăpada, mergeam de asemenea în locurile unde, în mijlocul gheții, era apă fumegoasă, pe care o aduceam la mal. Din căldări o turnam în stropitori și stropeam în mod egal suprafețe mari.
Nikita a devenit sculptor (în pricipal, la cimitir) și ebenist, îi place să bea serios și comenzile îi vin întruna, pentru că este bun la ceea ce face.
Iar el îi pusese la o parte pe cei trei voinici, cu degete goale de maestru modelându-i din zăpadă, și i-a întărit cu apă. Aceste siluete frumoase, identice, care semănau cumva cu el, le pictase cu guașă sora lui, Dusia. Voinicii stăteau siguri, păzeau liniștea gheții de pe râu, cu armura aurind, cu scuturi, săbii, coifuri la fel de rumene și cu ochi albaștri, cu trei bărbi: neagră, galbenă și albă ca zăpada.
Dusia-Evdokia, care desena din tinerețe, a devenit novice într-o mănăstire buriată îndepărtată, unde pictează și restaurează icoane. Ea a pictat și cetatea, fără să-i pară rău de culori, în tonuri purpurii și aurii, făcând două globuri aurii lipite pentru totdeauna de zidul cetății ca o aluzie la cupole (nu au pus cruci, ar fi fost prea mult).
Uite, înăuntrul acestei cetăți se apărau Sretenski, vlăstare ale unui vechi neam duhovnicesc. Iar Ohapkinii și eu, ai căror părinți erau preoți de primă generație, încercam să cucerim cetatea.
— La luptă! Pentru Rusia!, striga Petiunia răgușit, cel mai mic din Ohapkini, care năvălise înainte și se năpustise de-a berbeleacul spre poartă, prin foc, la picioarele adversarului care pălise de tot.
A fost alungat.
— Bătălia este cu noi!, striga el răgușit.
— Dumnezeu!, îl controlă sever Mașa, scuturându-și vata de zahăr din fular și căciulița amuzantă roz care semăna cu un cozonac glazurat, dar după puțin timp el începu din nou să turuie îndemnul să greșit.
De fapt, tot el făcea cruci mari înaintea fiecărei bătălii, agitând o nuia goală ca pe o cădelniță pe care, după vreun alt minut, o transforma într-o armă și striga amenințător: „Ne rugăm toți lui Dumnezeu!”, răspunzând singur cu o polifonie pufoasă ce înfățișa un cor.
Asta se întâmpla în râsetele aprobatoare comune, până ce ne-a pârât veninoasa Liza Sretenskaia (în viitor un voluntar super activ; ea caută plină de râvnă și găsește din fericire oameni considerați dispăruți). Atunci adulții l-au ocărât pe Petiunia și pe noi toți.
„Rugăciunea nu este un joc, prostuțule, oare nu știai?”, îl întreba mămica lui, încercând să fie moale și să-l privească în ochi cu o durere acută, el dădea din cap vinovat și aprobând și de acum înainte când pornea la luptă șuiera și bodăgănea ceva sub nas, se vede că în mintea sa tot cânta niște rugăciuni despre victorie.
Ne puteam aștepta de la Petiunia să slujească în biserică, dar el a făcut-o pe dos, a plecat de acasă, cânta într-un pasaj la chitara pe care, odată, într-o criză de furie, i-a rupt-o un trecător întâmplător, tatăl lui. Petiunia s-a făcut fotograf, se deplasează fără oprire dintr-un loc în altul, prin toată lumea, de parcă nu-și găsește un adăpost, umplând rețelele sociale cu cadre delicate sau brutale ale naturii sălbatice.
Dar Mitrofan din tabăra Sretenski putea să se joace fără vreun pericol de-a preotul. Am apucat să-i uit fața și mi-a rămas în minte o pată luminoasă de ceară înăuntrul căciulii cu urechi din postav.
Se remarca prin dicția sa extrem de solemnă și vocea tragică care era ajutată de niște gesturi frumoase, line. Lui Mitrofan de fapt, îi plăcea tare mult să predice, lucru care nu era interzis de nimeni.
— Dragi frați și surori!, începea el trist de pe zidul de gheață, sprijinit de picioare de ai lui. Haideți să ne amintim ce ne învață sfinții. Voi și noi suntem apropiați, nu trebuie să batem pe nimeni tare, nu trebuie să ne sugrumăm, nu trebuie să ne aruncăm cu bulgări în față...
Nici nu apucă el să termine enumerarea acestor spaime ale sale, că pe lângă el, într-un du-te, vino au început să zboare proiectile grele.
Lucrurile au mers bine pentru el: a devenit preot, paroh al unei biserici chiar în Vologda, o familie mare.
Credeam că preot, poate chiar călugăr va ajunge și cel de-al doilea băiat, palid și fragil, Timoșa Ohapkin, care se juca de-a războiul fără chef și fără curaj. El strângea zăpada așa de delicat și arunca așa de sfios, că bulgării nu ajungeau la obiectiv sau se spărgeau, iar uneori, chiar în toiul luptei, pur și simplu îngheța, privea fermecat la ceva din interior. În mod clar, el studia anatomia omului, pentru că, după ce a făcut armata, a devenit chirurg.
Tare dur mai luptau copiii preotului. Dusia și Lida modelau bulgări cu viteza unor bucătărese adevărate, dar de la ele primea niște lovituri precise ca de lunetist, dureroase, de regulă la picioare, la genunchi, drept pentru care zăpada a intrat repede în cizmele de pâslă.
În armata noastră slabă sprijinul meu era Mașa, care visa concentrat, chiar ca un răpitor, cu patima secretă a entuziasmului. Îmi plăcea să-i pun piedică uriașului de Nikita care se agita în fața porții citadelei sale, și când l-am nimerit, buzele lui strânse s-au făcut roz, s-au dezmorțit și s-a întins, dând voie bucuriei. Mereu auzeai de la ea: „Vai!” sau „O!” oridecâteori aveam noroc, dar uite, când primea, tăcea și se apleca și mai hotărâtă după bulgărele de răspuns.
Mașa se îndepărtase de familie și biserică, închiriase o cameră la Moscova, lucra chelneriță la un bar de hipsteri, acolo mi-a strecurat odată o halbă de bere artizanală (plăcut-tensionată), parcă avusese o iubire nefericită, apoi s-a dus pe insula Valaam, unde a devenit învățătoare.
Dacă era prea ger pentru a face bulgări, noi, apropiindu-ne, armată de armată, ne aruncam în ochi pumni de zăpadă și în spatele gâtului, orbindu-ne violent unii pe alții cu aburul lăptos.
Iarna rusească, o porumbiță înșelător iubitoare de pace a lui Picasso, ne ducea în ciocul ei de tablă și ne înzestra din belșug cu aripi luptătoare...
Ne deosebeam în mod clar de toți. Până și înfățișarea copiilor de preot era o provocare. Părinții ne condamnaseră nu numai la destine neobișnuite, dar și la niște haine cam ciudate.
Copiii din satul vecin, care veneau să se joace de pe malul celălalt, erau îmbrăcați sărac, dar altfel, mai gătiți în sinteticele lor pestrițe. Hainele noastre aveau modele vechi, în mod accentuat nemoderne. Ordinea severă se combina dezordinea care putea fi numită un dispreț față de ceea ce este laic. Totul părea cam prea mare, mai lat și mai lung decât se cuvine, parcă se încerca să creștem mai repede pe potriva hainelor. În ambele familii copiii purtau hainele de la unul la altul, ele se peticeau, în ciuda sexului. Nikita cu mâinile goale era îmbrăcat în cojoc și cizme. Fetele aveau, sub scurte și bundițe, bluze de casă tricotate. Petiunia avea un pulovăr negru cârpit la mâneci cu fir de lână de altă culoare, din câte țin minte, bleumarin. Și nu era nicio țoală cu inscripții sau desene! Lida, care arăta a fi exemplară și nu se despărțea niciodată de fusta care o împiedica serios în lupta ei cu zăpada.
Eu purtam un coif uzat, cu niște nituri incomode, dăruit de o enoriașă de-a tatălui, rămas de la răposatul ei soț. „Piele naturală! Pentru orice fel de frig!”, se entuziasma mama.
— Ce-i asta?, întrebă unul dintre băieții din sat fluierând. O șa de iapă?
— Căciulă de aviator!, raportai eu, încercând s-o impresionez pe drăguța de Mașa în șalul ei pufos.
Ea îi întreba cu părere de rău pe copii despre viața lor, ei se împăunaseră, dar spuseseră, ca la spovedanie, fără ascunzișuri și vicleșuguri, poate simțind soarta noastră neprefăcută: „tata a murit”, „al meu a plecat”, „ai mei caută de lucru, e cam greu...”, „vreau să fiu muzician, merg la cerc după școală, avem grupul nostru, sunt la clape, iar acasă mi se spune: du-te și te fă lăcătuș, e mai sigur...”
— Mai bună este muzica!, îl aprobă Petiunia luptătorul.
Probabil că atunci a apărut la Mașa dorința de a se consacra oamenilor simpli:
— Numai să nu beți, să nu fumați, încerca ea blând să-i convingă, învățați bine, vă rog...
O întrerupse Lida, moralizator, ca stăpână a acestor locuri:
— În curând o să se deschidă aici o școală de duminică. Știți ceva rugăciuni, nu? Trebuie să veniți duminică la biserică, tata este preot, o să vă dea cărți bune.
Copiii Sretenski învățau acasă, Ohapkinii mergeau la gimnaziu.
Odată, după ce am fost la liturghie, am slujit, am cântat puțin și ne-am împărtășit, ronțăind în dinți prescurile înghețate de la ger, o luam la fugă spre cetate unde deja ne așteptau copiii.
— Ce roadeți așa?, întrebă bănuitor unul dintre ei. Dă să gust și eu!
— Nu se poate, spuse posac Nikita cel puternic.
Copiii din sat și-au făcut semne din ochi și s-au uitat la noi cu invidie și respect, de parcă mâncăm ceva fermecat, copii ai magilor...
Dar unii dintre noi îi invidiam și pe ei la ceva sau ne simțeam rămași în urma lor și, de fapt, eram de aceeași vârstă. Ei se uitau la televizor cât voiau, dădeau drumul la emisiuni necuviincioase ce țineau dincolo de miezul nopții, știau toată muzica pop și cântecele cu înjurături ale unor grupe ca „Sektor Gaza” pe care le ascultau pe casete.
Iar înjurăturile celor din sat noi, conform unei înțelegeri tacite, nu le băgam în seamă, fără să le folosim și noi. Cel care era lovit de zăpadă sau cu pumnul putea scoate ceva de genul: „Pisică sălbatică!” sau chiar „Doamne, facă-se voia ta!” Aceste scâncete îngerești răsunau într-un contrast deosebit cu felul în care, în același timp, înjurau fără nicio grijă cunoștințele noastre laice. Nu-i puteai opri...
Însă se opreau unii pe alții cu o parolă tăioasă și emoționantă, acceptată în comunitatea noastră de iarnă din Vologda: „Nu te duce!”
Odată, când Nikita a povestit o anecdotă despre un soț care a reușit să se întoarcă când soția lui și ibovnicul tocmai se așezaseră să bea ceai, eu, simțind o incompletitudine a subiectului, deodată mi-am adus aminte cu bucurie alta, auzită la școală.
— Se întoarce un soț din delegație, începui eu, și soția și iubitul stau așa întinși...
Mi-au acoperit gura și urechile cu țipetele generale de indignare.
Copiii de preot (am văzut asta și în alte cazuri de copii, și probabil asta se vedea și la mine) erau imediat sălbatici și grosolani. Impetuoși și împiedicați. Când neînfrânați, obraznici, chiar delăsători, probabil pentru că se simțea nu așa ca restul copiilor și mult timp petreceau în mijlocul unor adulți neobișnuiți, când reținuți în mișcări și sfioși din cauza supravegherii permanente binecuviincioase.
Probabil că ei compensau lucrurile interzise cu faptul că discutau abstract orice iad. Îmi aduc aminte și acum cum Petia povestește entuziasmat despre un accident în care arseseră oameni care se chirciseră în mașină: „parcă erau niște furnicuțe”, iar Dusia despre cum îl însoțise pe tată care îi împărtășea pe muribunzi: „O bunică avea un obraz era putrezit și se vedeau dinții de aur”. În acest trap cam îngrozitor era un grotesc medieval.
Totuși cu o plăcere evidentă copiii de preot prezentau și ceva înduioșător, de exemplu, despre animale sălbatice, pești, păsări.
— Eram singuri acasă, nu era niciun adult... Locuim chiar sub acoperiș, spuse Mașa repede, râzând sonor, adăugând istoriei sale un puls crescut. În baia noastră este un coș de ventilație. Petia s-a dus acolo și deodată strigă: „Păsări!” Ne-a dat drumul și așa e, păsările cântă ca în pădure. Și ciripesc așa frumos: cip, cirip... Am dat jos plasa, ne uităm: e un puișor care se zbate în coș, iar mama lui de sus se uită și-l alină. I-am spus lui Timoșa: ia-l cu mâna, dar el nu i-a smuls decât niște pene din coadă. Atunci am adus o cutie și puișorul a căzut în ea. Pufos, cu un cioc galben. L-am dus pe balcon și imediat a zburat mama lui, a coborât la el în cutie, au ciripit despre ceva și au zburat. Apoi l-am găsit în enciclopedie, codobatură albă. Ei, cum albă? De fapt, au mai multe culori — cenușiu, negru, alb, dar aici scrie că sunt albe.
O întâmplare obișnuită, povestită de această fetiță bine făcută cu o coasă groasă, blondă nisipie și cu o clipire aurie, părea minunat și uimitor, ca o ilustrație a lui Gustave Dore din Biblie.
— Am auzit că ea este un semn de moarte, remarcă distrat Timoșa.
— Cine?, am întrebat noi.
— Pasărea, spuse el moale și nesigur. Dacă ea a intrat așa, oare nu este un semn de moarte?
— Ce prostie!, îl întrerupse surd Mitrofan predicătorul și făcu o pauză demascatoare: de ce spui numai prostii?
Se pare că el avea în vedere cuvântul „superstiție”, pe care îl redusese la acest cuvânt.
— Păsările sunt vestitori buni, îl susținu important Lida. Oare ați uitat: după potop la Noe a venit un porumbel.
— Și la noi o să fie potop, fu de acord Mașa. Acoperișul e ruginit...
Am tăcut gânditori, înghesuiți unul în altul, primind și așteptând încrezători lucruri neobișnuite.
Măicuțele, Sretenskaia, cu pomeții mari, și Ohapkina, uscățiv-delicată, vorbeau mult despre nașteri, boli ale copiilor, stareți vizionari și secretele unei hrane gustoase și sănătoase. Tăicuților le plăcea să bea câte un păhărel, discutând cu importanță despre diferite curente în Biserică, despre ierarhi demni sau mai puțin demni, despre Vaticanul îndepărtat, despre sectanții care erau peste tot și despre bandiții care au apărut prin biserici.
— Au venit la mine, așa, ca posedați. „Tu ești popa? Trebuie să-i faci o slujbă unui băiat!”, povestea părintele Vasili Ohapkin, hotărât, aproape cărunt, cu o barbă lată, sare și piper, dublă. Le-am spus direct: „Cine este? S-a împărtășit, s-a spovedit? Este tâlhar ca și voi? Nu, nu pot”. M-au luat pe sus, m-au dus la cimitir. „O să te facem praf și te îngropăm. O să faci slujba?” Dau din cap. M-au lăsat acolo...
— Uite, poate nu am dreptate, în opinia ta, protestă părintele Ioann Sretenski radiind tot, cam chel și roșcovan, semănând cu un pui dintr-o felicitare, abia ieșit dintr-un ou pascal, se mai întâmplă să sfințesc și câte un jeep. Dar mereu la început spun un cuvânt. Despre miloserdie. Poate unuia cuvântul acesta o să-i ajungă în inimă.
Seara beam ceai cu plăcinte, când de ciuperci, când de varză, cât timp cineva citea cu voce tare Anii copilăriei lui Bagrov-nepotul de Aksakov, Pelerinul fermecat de Leskov, Vara Domnului a lui Șmeliov... Cel mai des se oferea cu plăcere chiar Lida, lectura ei ieșea sârguincioasă și moralizatoare, de parcă era Psaltirea sau viețile sfinților.
Mitrofan, vânjos, la insistența mamei, recita clar, sufocându-se de plăcere și ajutându-se cu ajutorul unor gesturi ritmice:
Și acul șarpelui cel înțelept
A pus mâna însângerată
În gura mea cea înghețată
Chiar așa spunea el, „înghețată”, în loc de „moartă”, de parcă era vorba de un stomatolog care făcea vrăji asupra gurii deschise după o înțepătură a gerului.
Uneori după ceai Dusia, gătită cu o rochie de un albastru închis cu dantelărie albă, cânta la o pianină electrică — Ceaikovski sau Sviridov, dar de regulă se antrena singură. Ca să nu deranjeze pe nimeni, își punea căști și din camera ei mult timp se auzea ciocănitul pătimaș al degetelor.
Mașa cânta. După ce se îndreptase până se auzise un pârâit fin, ridicându-și sânii mici, imponderabili, cânta curat și pătunzător. Cu ochii umezi, cutremurați. Sprâncenele blonde se uneau cu un puf ușor pe șaua nasului.
Ea a cântat numai de două ori în acea vacanță. Acest „cântec popular religios”, care se așeza simplu și plin de bucurie pe auzul pregătit, ca niște fulgi de zăpadă pe pământul înghețat, prima dată au acompaniat-o care mai de care ai ei, a doua oară am cutezat și noi, ceilalți:
Vai, binecuvântat este acest drum
Pe care merg pelerinii...
Ei se duc la Rusalim
și îngerii îi conduc.
Aleluia, aleluia,
și îngerii îi conduc.
Veni dezghețul și, alături de copiii din sat, toată ziua fîăceam veseli niște mingi uriașe de zahăr, apoi nivelam movila cu picioarele, lopețile și chiar cu o bârnă.
A doua zi, când a revenit gerul, am adus din copcă apă în căldări. Ea cădea în toate părțile și treptele spre gaura neagră deveniseră cenușii și alunecoase, făcându-te să dansezi periculos.
Nikita, cu viteza lui de călău, urcă pe eșafodul înalt pe bulgării aranjați și șlefuiți sub forma unor trepte, apleca cu grijă căldarea și o turna încet pe panta netedă, abruptă. Și așa, căldare după căldare, acoperind zăpada cu o coajă din ce în ce mai tare. Se întuneca repede, noi lărmuiam înnebuniți așteptând cu plăcere și agitându-ne pumnii — „piatră-foarfecă-hârtie” — ne jucam viitoarele zboruri (erau mai puține sănii decât noi), de aceea nu am auzit imediat strigătul.
Un urlet lung de disperare de moarte...
Primul a zburat în ajutor un băiat din sat, chiar cel care nu voia să fie lăcătuș.
Alergând pe poteca de lângă mal am văzut prin amurgul albastru care conferea lucrurilor un sens de irealitate amuzantă, cum zburase spre copcă, se aplecase și cu putere împinse ceva întunecat, dar din spate îl smulse Nikita, care venise repede, pe care îl cuprinsese Mitrofan, deodată așa de abil.
Povestea despre ridichea uriașă a fost jucată în trei timpi, iar persoana întunecată salvată din copcă se dovedise a fi Lida, care se scufundase și urla. Acum o duceam acasă. Fusta ei lungă, udă, i se înfășurase pe picioare și înghețase ca niște solzi alunecoși, semănând cu coada unei rusalce.
Întâmplarea aceasta ne-a stricat restul perioadei de oodihnă, până și datul pe derdeluș își pierduse farmecul și patima.
Lida, în mod așteptat, a căzut la pat — cu tuse și febră, la biserică s-a făcut o rugăciune mixtă cu tot felul de tropare, de recunoștință și pentru vindecare, noi mergeam în casă pe vârfuri, sensibili și liniștiți, ca și cum ne-am fi primit răsplata pentru acel entuziasm gălăgios din cauza căruia era cât pe ce s-o pierdem.
Peste douăzeci și cinci de ani unul dintre noi a murit și a ieșit așa că, sunându-ne și, în principal scriindu-ne, ne-am hotărât să mergem la înmormântare.
Am luat autobuzul lângă stația de metroul „Medvedkovo” și am mers toată noaptea. Nu puteam să dorm, fie pentru că mă zguduia, fie din cauza gândurilor care-mi roiau în cap din ce în ce mai des, arzându-mi obrajii. De ce mă duceam? Nu aveam acea prietenie apropiată care era între Sretenski și Ohapkini și, de fapt, ajunsesem din întâmplare în compania lor, după aceea i-am văzut foarte rar pe unii dintre ei, de regulă pe capii familiilor care îl slujeau pe tatăl meu la Moscova. De acești fii și fiice de preoți mă lega ombilicul unei vacanțe scurte dintr-o iarnă îndepărtată. Dar ceva mă făcuse să las tot și să mă duc repede să-mi iau rămas bun de un om, deși niciodată nu am vorbit cu el cum se cuvine. Mă uitam la întunericul necunoscutului prin geamul care îmi reflecta vag fața străină, neliniștită, de parcă era cumva un portret robot, până se evaporă în câmpiile și pădurile se apăruseră, deasupra cărora se năștea din nou astrul roz. Poate că mergeam ca un fiu rătăcitor, pentru a cădea la pieptul altora la fel sau nu la fel, puțin cunoscuți și transmis alor săi, și să încerc să-mi potolesc firea de orfan care an de an mă gonise din ce în ce mai departe, cu străzi și alei dincolo de pragul cald al copilăriei în biserică. Doar noi suntem altfel, deosebiți, iar asta înseamnă, oricât ne-am fi întâlnit noi pe drumurile anilor noștri, în acești oameni pentru nimic în lume nu va fi ceva prin care ne vom recunoaște unii pe alții de la jumătate de privire. Aceasta este binecuvântarea și blestemul nostru, probabil, este un adevăr cam ridicol și înfricoșător în faptul că îi atragem în egală măsură pe demonii ispititori și pe îngerii protectori. Probabil există în noi o teatralitate de neșters a manierelor și poate un joc al vieții și concomitent o sete de sacrificiu adevărată, ciudată, veche, pătimașă și setea de slujire...
Și toate aceste cuvinte bogate, care răsunau și înțepau pe dinăuntru deodată se risipiseră și mintea mi se golise în acordul sunetului de doliu, în mijlocul femeilor care plângeau și a copiilor speriați și cei care erau înviorați de credință și nemurire și lumina unui sfârșit glorios, pentru că răposatul fusese chemat la cer înaintea altarului.
Fiecare clopot suna amplu, câte o dată, de la cel mai mic la cel mai mare, amintind de viața care creștea, apoi clopotarul a lovit concomitent toate clopotele, ceea ce însemna sfârșitul, ruptura, prăbușirea. Și iar de la capăt...
Eu, liniștit, puțin uimit de ceva, după ce m-am împiedicat de câteva ori de plăcile vechi, schimbând cu unii saluturi liniștite din cap și strângând mâini (nu toți au putut să vină), am mers târșindu-mi picioarele în urma celor trei preoți tineri și doi mai în vârstă, unul dintre care era tatăl lui nefericit.
Au coborât sicriul cu niște funii albe.
L-au acoperit repede și de sus au înfipt abil o cruce cu o tăbliță metalică neagră pe unde se vedea auriu în lumina soarelui: „Părintele Mitrofan Sretenski, 1981–2017)”.
A venit la mine prudentă Mașa, cu rochie neagră și batic negru de sub care ieșea aceeași șuviță de păr blond.
După ce ne-am îmbrățișat, am tăcut.
