Nimfa

1

Desigur, Halatul Alb are multe cuvinte. Îmi tot turuie întruna despre „nimfomania” clasică. Care este deja la un pas de mine! Că sunt „nimfoman”. Că sunt un bătrân lunatic... Și s-a strecurat chiar, cu o lipsă de politețe directă, „satir bătrân”. La bătrânețe, cică, se mai întâmplă așa ceva. (dacă acum nu te tratezi!... O iei din loc... Ah, ah! Este periculos!...) Dar lasă-l să trăncănească... Funcționează!... Medicul are dreptul să-și folosească cuvintele sale învățate. Dar pe bune nu cedez în fața lor... Viața este un capital. Am trăit-o... Îmi pot permite o ruină moale, liniștită.

Halatul Alb, desigur, este liniștit și-i inspiră orientat pacientului o teamă, chiar ea diluată, dar rezistentă. Aura unor temeri. Pacientul stă jos... A împietrit... Cu medicul este pacient, așa se obișnuiește, de o parte și de alta a mesei. Chiar pe părți diferite!... Pe pereți sunt diagrame... Tablouri... Chiar pictură... Totul pentru a produce mai mult din această teamă rezistentă, dialuată de politețe. Dar pacientul sunt eu. Și-mi șoptesc că sunt doar neadecvat. Și că este ușor cazul meu. Cel mai ușor!... Și nu pot fi hipnotizat de tablourile de pe pereți.

Totuși ce războinic gândesc eu acum, când stau în cabinetul lui! Stând în fața Halatului Alb... Chipurile, în aceste minute îmi mențin o apărare grandioasă... Mii și zeci de mii de bătrâni care stau în cabinete și mor acum de spaimă. Sărmanii!... Trebuie să reziști... Suntem oameni. Trebuie să ne luptăm pentru conștiința noastră. Pe frontul nostru care se întinde la nesfârșit... Să rezistăm, pentru că lupta... Și las să spună medicii cândva că acest Piotr Petrovici Alabin a fost numai un bătrân, dar ce mai bătrân!

— Și ultima întrebare pentru azi, Piotr Petrovici... Începutul... Concret, de unde, cum a început?

Deja de trei zilă mă întreba.

— Ce să înceapă? (Deodată deveneam tâmp. Obosisem...).

— Lucrul despre care vorbim.

Și eu era cât pe ce să întreb la rândul meu — da, da... este clar... deci despre ce vorbim?

— Lucrul despre care vorbim de trei zile. Lucrul pentru care, Piotr Petrovici, ați venit aici la noi.

Am tăcut... Eu?... Pentru ce?... Păi eu nu sunt bolnav. Cazul meu, dumneavoastră, doctore, ați spus aceste cuvinte, este cel mai ușor... Și dacă este să vorbim cinstit, am venit aici, la dumneavoastră (la secția de psihologie și psihiatrie) dintr-o oarecare curiozitate întârziată de bătrân. Din curiozitate... Ei, și ca să mai fiu și eu în mijlocul oamenilor. Un bătrân vrea să stea cu oamenii!

Ei, și ca să săp puțin în mine. Să discutăm despre una, despre alta. (Parțial dintr-o simplă prevedere).

Vocea medicului Nedopliosov deveni puțin mai dură:

— Lucrulpentru care ați venit aici, temându-vă. De unde și cum a început.

Eu, nu știu de ce... de oboseală... am, spus:

— Nu mai țin minte.

El începu să râdă:

— V-ați închis?... Înțeleg, Piotr Petrovici... Prima ispită a unui bătrân... Prima! Este ca și cum întreabă un psihiatru o femeie despre primul soț... Se pare că ea știe tot, nu a uitat nimic. Dar nu-i vin cuvintele... Un fapt paradoxal și, în același timp, obișnuit!

Și doar într-adevăr cuvintele nu-mi veneau. Și chiar parcă nu-mi aduceam bine aminte.

— Și totuși, Piotr Petrovici, concentrați-vă... Niște detalii, vă rog. Orice fleac... Înțelegeți: prima dumneavoastră experiență are o concentrare puternică, chiar superputernică de cunoaștere a propriei personalități. Cunoaștere codificată. Pe care nici dumneavoastră, nici eu nu putem s-o identificăm imediat sau s-o ghicim... dar dacă treptat... pas cu pas...

Se înțelege, un psiholog-psihiatru putea să strângă pacientul. Las să-l strângă... Cineva spunea undeva despre acest Nedopliosov... Îl lăudau la televizor. Sfătuia... Și apoi nepotul meu Olejka (mai bine zis, un prieten isteț al lui Olejka al meu) a căutat pe internet. Și l-a descoperit — tot o coincidență, întâmplătoare, tot pe acest medic de elită.

Pe atunci beam ceai. Olejka mânca un măr. „Bunicule, poate te interesează?, spuse el, râzând. Psihiatrul Nedopliosov. Ai auzit?... Se ocupă de bătrâni”.

Olejka, desigur, a râs. Și (pentru că era tânăr) m-a tachinat puțin. Și eu am prins ideea.

L-am rugat să-mi arate tot textul. Și imediat m-a atras. Interesant!... Miturile grecești ca niște concentrate ale psihicului uman, este ceva la modă! Și uite, un doctor oarecare, Nedeoplisov, compara afecțiunea cunoscută a bătrânilor cu comportamentul și mai cunoscut al satirului din diferite mituri. Chiar al acelui satir... Bătrân și urât, care din tablourile marilor pictori se uită deja secol de secol la o nimfă adormită. La Nedopliosov frumusețea mitului se transforma în bunătate și, așa cum mi se părea, parțial chiar și prin iertarea pasiunilor cotidiene inevitabile. Oare asta este prost? (Milostenia grosolană precreștină. Dar nu numai).

Și alături — ceva ridicol. Tot felul de contracții și adaosuri, cum se obișnuiește, din partea cititorilor activi. Foșgăiala de pe internet... Răsfățul... Dar este curios faptul că și neterminații, dar și intelectualii, lalolaltă cu ei, râdeau în voie de litera io din numele tinerei celebrități. Exista și medicul Nepoliasov. Și Nedoplisov. Și Nedoplakov. Și chiar Nedopisov și Nedopihov. Râdeam.

Desigur, mă impulsiona însemnarea: În interesul unor cazuri consultația mediculuiși activitățile sunt gratuite.

Nedopliosov spunea:

— O să mai vorbiți, Piotr Petrovici... Neapărat o să mai vorbiți... Nu azi și nu mâine, dar totuși o să iau în vizor primul caz, fără să pun presiune pe el. Fără asediu. Doar suntem aliați, nu?

Am dat din cap.

— Odihniți-vă vreo zece minute. Și după aceea mergeți la clasă.

Nedopliosov aruncă în joacă spre marginea biroului hârtia unde notase despre mine. Unde tocmai completase rubricile și coloanele după ce pipăise pacientul.

M-am sculat:

— Doctore... Mi s-a spus că trebuie să vă ajut să puneți un tablou.

— Da, da. Nedopliosov nu-și lua ochii din altă hârtie. Vă rog să-o faceți acolo, vă rog. Asta o să vă ia zece minute. Toate cele cincisprezece minute sunt acolo..., iar după aceea mergeți în clasă.

M-am ridicat și m-am dus la ușă. De fapt, ieșisem deja, eram la intrare, am apăsat butonul ușii ce se desachidea, când medicul m-a strigat repede din spate, chiar în clipa în care ieșeam:

— Piotr Petrovici, dar totuși... Un răspuns imediat... De ce ați putea lega prima dumneavoastră întâmplare?... O asociere. Imediat! Orice cuvânt... Primul care se nimerește, ă?

— Borjomi, răspunsei eu repede.

— Minunat. Borjomi ca localitate sau apă minerală?

— Apa.

— Mergeți, mergeți. Asta este tot.

Mergeam pe coridor. Ce insistent!... Mi-a smuls informația!... Probabil Nedopliosov acum a tras din nou spre el foaia de hârtie a mea și probabil a scris într-una din casetele goale:Borjomi. Băutura.

Pe coridor l-am văzut pe Cijov, cel mai simpatic dintre cei patru bătrâni ai noștri. Este învățător.

Apropiindu-mă de el, am spus că sunt gata să muncesc pentru gloria medicinei moderne, sunt gata să ajut, dar unde este pictura? Unde este tabloul?

— Nu știu. Îl aduc... Sau deja îl duc.

— Cam mult îl duc. Cred că se uită la el.

Voiam să glumesc puțin:

— Se uită la el, sunt sigur... Îl pipăie. Apucă ușor nimfa de fund.

— Una pictată? pufni el.

— Da, pictată... Și de ce nu?

Dar starea mea sufletească nu-i place lui Cijov. Profesorul ia în serios activitățile noastre de aici. Este cam prea serios față de Nedopliosov. Cam prea serios față de viață. Lui din când în când, în opinia mea, îi lipsește ușurătatea bătrânească. (Galopul părului alb! Nebunia bătrânească!... Astea nu sunt pentru Cijov).

Dar se poate ca el și Nedopliosov să-și ispășească un fel de muncă obștească, se sprijină reciproc. Profesorul nu-l poate disprețui pe medic.

— Pentru mine medicul dumneavoastră este interesant. Este talentat. În orice caz, este original, începe Cijov (ghicind ca un profesor mersul gândurilor mele reduse). Nu-mi place la el doar cuvântul fript „nimfoman”... Știți, el introduce cuvântul în mod activ în circuit... Ați văzut aticolul lui?

— Nu.

— Păcat.

Cijov vrea să vorbească. (Când ajunge la medici, fiecare este singur. Și de aceea bătrânii apreciază în mod deosebit contactele pe coridoarele spitalului. Un surogat al unei prietenii rapide).

— Și de сe nu l-ați citit?... Păi pe dumneavoastră, Piotr Petrovici, nu vă deranjează cuvântul „nimfoman”?

— Mm.

— Îmi dau seama... Vă puteți obișnui. Dar când îl scrie asta totuși îți zgârie ochii. De ce cu „a”?.. Este interesant cum va arăta acest cuvânt în engleză... Doar în rusă toate cele asemănătoare sunt cu „e”... „sportsmen”, „biznismen”, „gentlemen”...

Vocea lui a atins cote înalte:

— Voiam să-l întreb pe Nedopliosov. Chipurile, mă interesează... Cele scrise, chipurile, vorbesc de multe..., dar m-am speriat și am tăcut. Deodată o să spună că „gentlemen” este despre cu totul altfel de oameni.

Aha, aha! Și noi glumim puțin. Trebuie să-l susținem pe profesor:

— Da, zis. V-ați dat seama la timp. În privința gentlemanului.

Dar suntem deja trei. Vine pe coridor un altul de-ai noștri, Dibîkin. Și spune imediat cu voce de bas:

— Ei, ce-i cu voi, isteților?

Putem să nu răspundem. Dibîkin este cam tâmpit, nu poți avea nicio discuție cu el.

Stau unul lângă altul — un cuplu contrastant. Cijov este delicat. Cijov este înalt, slab, cu o bărbuță mică căruntă și cu ochelari. Seamănă cu Cehov, deja de la Ialta. Totul este clar. Profesorul, desigur, știe și despre sine, și despre Cehov... Și probabil cultivă această asemănare. Așa că el este uman, moale, omenos. Dibîkin este un munte în comparație cu el. Un bătrân puternic, uriaș. Noi (toți cei patru) suntem niște bătrâni destul de puternici, dar Dibîkin, grosolan, uriaș, este cu totul altceva. Un ghem de mușchi.

Ghemul acesta de mușchi și-a adus aminte în sfârșit:

— Să mergem, să mergem la intrarea de serviciu, isteților!... Ha, ha, ha. Tabloul este acolo. A venit tabloul!

Râde în hohote din când în când... Ce-o fi așa de amuzant?

Mergem spre intrarea de serviciu. Tabloul chiar că este acolo. A fost descărcat și lăsat chiar lângă ușă. (Auzim zgomotul unei mașini care pleacă). Lângă mașină sora medicală Arișa și al patrulea bătrân al nostru, Kliușkin. Este un bătrân nervos. Își agită mâna rănită, bandajată:

— Ce faceți acolo?... Hai, hai, nimfomani. Trebuie să-l ducem... Tot aștept, aștept, nu este nimeni!

Venim. Ne uităm să vedem cum îl luăm. Apuc de jos și dintr-o parte.

— Wouters... Copie după copie, îmi spune încet profesorul Cijov.

Profesorul vrea să știe toți. Iluminist... Și el apucă din partea de jos a ramei.

L-am ridicat.

Dimensiunea ramei e mare, rama e grea. Arișa, după ce ne-a organizat, merge alături și ne impulsionează cu comenzi scurte: „Ține-l mai drept!” Și încă: „Atenție la colț!” Și încă: „Mai ușor, mai ușor. Doar nu este pian!” Dar după aceea tace. Mâinile noastre s-au acordat și acum comandă Cijov, făcând-o pe profesorul, la școală avea de-a face cu tablourile nu o dată. Și noi, de fapt, știm tot. La dracu cu comenzile! Bătrânii au experiență câtă vrei! Iar să pui pe peretele de pe coridor un tablou, unde locul este marcat și principalul cârlig, greu, este deja fixat, nu este așa o șmecherie.

Zdravănul de Dibîkin îl pune în cârlig, iar eu și Cijov ținem de colțurile de jos. Kliukșin, neimplicat, participa și el. Împungea cu mâna bandajată, ca un arătător, și striga la noi nervos și supărat:

— Mai la stânga! Mai la stânga!... Cijooov!... Ei, fătălăule, ce l-ai strâmbat așa?

După ce am terminat, ne retragem câțiva pași și ne uităm la ce am adus — totuși, este o pictură! Desigur, auzisem, știm de semnificația terapeutică și educativă a pânzei. Nedopliosov, în discuțiile lui, mereu ne trimitea la mituri... Frans Wouters, secolul al XVII-lea, ulei, „Satirul și nimfa”... Nimfa este pe o pajiște... Este clar, e goală, doame. Satirul, bătrân și disprețuit, se furișează cu pasul său neauzit. Uite-l deja alături. Nu este nimeni în jur. Numai pădurea.

Acum am aflat de la Cijov, este o copie după copie. Culorile sunt cam aiurite. (Galeria se află în Podolsk, din regiunea Podmoskovie). Dar pierderile nu sunt numai la culoare. Din cauza copierii și nimfa a avut mult de suferit: nimfa a slăbit. Carnea olandeză s-a lăsat și mica nimfă a primit vreo 30 de ani, este așa de junioară, că profesorul Cijov îmi face observația încet și moralizator (și în glumă): la corecturile ce se impun tabloului și denumirea ar fi trebuit să fie corectată: „nu „Satirul și nimfa”, ci „Nimfomanul și nimfeta”.

— Este o asimetrie, dădui eu din cap.

— Chiar așa. Chiar așa! Învățătorul este excitat. Nimfomanii, în intenția măicuței natură, justifică... cum să spun asta... justifică și atenuează existența nimfetelor. Ei se intersectează cu nimfetele. Pe diagonala vârstei... un echilibru asimetric...

Dibîkin, care era alături și auzea bine nu ne lasă s-o facem pe deștepții:

— Fătălăi. Ce prostii mai spuneți!

Ne uităm în tăcere... Și totuși pânza este solidă. Te inspiră. (Nu este un slide).

— Uncheșule, Dibîkin mă trage de mânecă. Ce sunteți, ca specializare?... Cu ce v-ați câștigat pâinea?

Răspund, ochind imediat în 10:

— Locuitor la casa de vacanță.

— Mm!, muge el neîncrezător.

Tăcem. Am fost impresionați. Frumusețea, ca de obicei, salvează ceva valoros în om, în acest caz salvează ceva în noi. Pentru un timp toți patru am amuțit. Toți tăcem cinstiți. Ne uităm de la distanță la rușinea noastră.

2

Trupul ei este ca laptele într-un ulcior, când ulciorul este transparent. O aluzie că trupul ei nu este alb complet. (Caracterul languros al laptelui cald. Pielița. Spuma ușoară). Și cerul nu te mai sperie, cerul a atârnat, amplu, deasupra nimfei goale și adormite. E cald... Tufișuri...

O rază — printre frunzele măslinilor — a reușit să perforeze o gaură. Și se uită. Și eu mă uit. Am plutit pe raza asta. Sunt un fir de praf care dansează în rază. Dar de la înălțime o văd pe nimfă care doarme în mărime naturală, trupul ei nu doarme niciodată. Trupul ei te cheamă. Fruntea ei joasă anunță instinctele. Dar cum să ajungă la instincte (la întunericul furiș al instinctelor ei) sărmanul satir... saltul din tufiș nu este simplu. Saltul cere mult curaj. Dacă satirul ar fi fost erou...

— Piotr Petrovici, ați adormit!, mă trage ușor medicul Nedopliosov. — Ei, na, fantazăm și noi. Dar mai întâi să vedem ce face satirul nostru... Ei?

Tânărul psihiatru Nedoipliosov este plin de optimism. Este 10 dimineața — vocea lui este proasopătă, este vioi, ofensiv, încrezător în victorie, și trebuie să ne facă pe noi, bătrânii, să credem asta. Nu este simplu, doar sunt deodată patru bătrâni. Nu sunt ofensivi... Nu sunt vioi... Nu sunt proaspeți.

— Se uită pe ascuns, răspuns. Ce să mai facă?

— Și, Piotr Petrovici, ce credeți dumneavoastră, nimfa își dă seama că acum se uită la ea un bărbat?

Dar Piotr Petrovici este încet. Pictura frumoasă mă paralizează. Chiar dacă sunt slideuri. Chiar dacă nu sunt de bună calitate. Chiar dacă sunt pe un ecran palid pe care, după oră, îl facem sul.

Nedopliosov mă lasă imediat și, cu o voce sonoră, îl smulge din Nirvana pe Kliușkin:

— Nimfa ghicește că acum se uită la ea un bărbat? Sau ea știe clar asta?

Dar nici Kliușkin deocamdată nu răspunde cum trebuie. Numai pocnește din buze. Ptiu, ptiu. Își întinde buzele și pocnește și mai sonor. Pocnește dulce... trebuie oprit. Și Nedopliosov râde:

— Am înțeles. Am înțeles... A fost acceptat răspunsul!

În clasă este întuneric, iar pe peretele alb (pe ecran) este Rubens... Satirul se furișează, nimfa goală doarme... Satirul s-a strecurat destul de aproape, deja este la doi pași, dar mai departe nu are puterea să meargă. Este frânat. A orbit din cauza trupului el alb... Între ei se află o fâșie neutră, ca o graniță. La doi pași... Tristețea satirului... Ptiu, ptiu, pocnește din buze Kliușkin.

— Schimbați racursiul!

Vocea lui Nedopliosov mă scoate din nou din semimoțăit. Clasa noastră este mică. Totuși fiecare dintre noi se află la masa lui, fiecare pe un taburet tare. Psihoprocedura de dimineață pentru cei patru pacienți — pentru cei patru bătrâni chinuiți (se presupune) de gânduri urâte. Și de vise și mai urâte... Îmi port privirea apatică... Trei (inclusiv eu) sunt lângă peretele drept. Falanga noastră dreaptă... Numai unul (Dibîkin) se află lângă fereastră. E clar, fereastra este acoperită.

Medicul Nedopliosov este în spatele nostru, lângă proiector. De acolo ne dirijează muzica. Schimbă slideurile, schimbă nimfele. Și tot el comentează... Raza nu este strălucitoare. Ecranul este diluat, ca suprafața Lunii. (Și cu cât este mai proastă pictura, cu atât mai delicat este trupul femeii). Și satirii din tablouri se schimbă. Unii sunt oameni vii. Nu monștri, ci oameni!... Medicul Nedopliosov insistă că noi, cei patru, să încetăm să ne mai rușinăm de neajunsul nostru. Ei, există, există și așa ceva... Dragi bătrânei! Câte nu sunt pe lume!... Lăsați la o parte complexele voastre aproape copilărești. Lucrul de care vă rușinați este cunoscut de mult, de mult de lume. Nu semănați cu nebunii adevărați. Nu semănați nici măcar cu huliganii. Omenirea a trăi mii de ani și să fie era uimită de privitul pe furiș a unei muieri grase, bine făcute! Ei, ce mai nenorocire!

— Schimbați perspectiva! Schimbați mai des... Avem puține tablouri!

Medicul ne grăbește. Ne pune să ne mișcăm capul, să ne aplecăm jumătate de minut în dreapta, apoi în stânga... Ne deplasăm puțin. Ne mișcăm puțin privirea... Medicul încearcă să obțină dintr-un singur tablou efectul a zece. Dintr-un Rubens stoarce zeci de pictori de aceeași valoare cu el. (Parcă facem o gimnastică pentru bolnavi nedeplasabili. Ne sprijinim capul cu mâna dreaptă, cu cotul pe masă. Ne sprijinim capul cu mâna stângă... stați jos drept. Stați jos, lăsându-vă pe spate). Este uimitor!... Abia m-am sprijit în cot, am întors capul, și acolo deja am început să simt o adiere, alerga prin crângul de măslini! Grecesc!... Frunzele au început să tremure.. Și satirul se strecoară spre fundul alb parcă de partea cealaltă, apropiată a tufișului — uite ce de curaj are!... Totuși, ce proaspăt devenise Rubens. La nimfa adormită devine cel mai atrăgător nu pântecele, abia acoperit de muselină, nu fundul lăptos, ci sânul... stâng... Cât de puternic cheamă el privirea bătrânului!... Și-i tremură, tremură genunchii ei albi...

— Păi ăsta este Marsias!... Ați auzit, domnilor, de acesta?... Un satir din Frigia, Marsias. Chiar dacă ați auzit, o să mai auziți o dată despre el. Merită asta, Marsias al nostru...

Nedopliosov râde.

— Priviți ce modest mai este, doar este expert în privința asta... Cum se uită la nimfă... Ce sfios este. Ce tulburat! Cine s-ar putea gândi că acest satir liniștit va stârni un uragan așa de mare în viața sa?! O asemenea furtună!

Marsias vine în fiecare zi să se uite pe furiș la tânăra frumoasă. Printre crengile de salcie se uita cum se scălda..., dar imedicat ce ea, goală, ieșea din apă, Marsias, rușinos, fugea într-o parte. Satirul îndrăgostit nu îndrăznea. Se rușina. Era bătrân... Și numai de pe o movilă mai departe, ascunzându-se, o studia pe nimfă. Cum se întindea să se odihnească... Cum adoarme...

O dată, pe movila asta, Marsias s-a împiedicat și s-a lovit dureros la piciorul din cauza unui obiect. Desigur, țineți minte, dacă știți, în iarbă era un flaut.

Aha! Iată ce o atrage la ea!... Satirul s-a așezat pe movilă și a început să cânte. Și a început să cânte cu talent..., dar nimfa nu s-a trezit și nici nu a venit la el. Există asemenea femei. Dormea și mai tare... I se părea că în stufăriș cântă vântul... Și mai dulci erau visele fetei de la această muzică minunată.

Însă la această muzică plină de inspirație au dat fuga din așezările apropiate oamenii ce locuiau acolo. Acești muritori, acești săteni (greci antici simpli) erau entuziasmați de melodiile lui și strigau întruna că, prin muzica sa, satirul i-a depășit pe toți... pe toți!... L-a făcut de râs și pe Apollo! Oamenilor le place să compare inspirația cu divinul. Și faptul că comparația cu zeii este periculoasă, pe oamenii agitați asta nu-i interesa.

Satirul Marsias s-a hotărât nu imediat. Ezita... Dar voia așa de mult ca nimfa să vină la flautul lui cântător, la triumful său. Și el a spus „da”, a fost de acord să se ducă la serbarea lui Apollo, unde el, un satir simplu, să cânte în onoarea zeului. Și poate mai bine ca zeul însuși.

Dar nimfa nu și-a făcut apariția. Sau, spun unii, a apărut, dar, atrasă de o petrecere mare și zgomotoasă, se învârtea undeva mai departe. Când aici, când acolo... Totul o interesa! Când bătrânul Marsias, cu ochii holbați, sufla sunetele fermecate, ea nici nu a venit mai aproape... Dar a venit Apollo. Zeul a apărut în toată frumusețea sa. Îl iritaseră zvonurile despre măiestria unui satir. A pus mâna pe flaut și a început să cânte. Apoi a luat lira și a început din nou să cânte. Se înțelege, el a învins. El a învins, dar nu a devenit mai bun... Enervat de cutezanța amatorului, zeul, chiar imediat după victoria sa, a dat tuturor de știre că a smuls pielea de pe Marsias și pentru mulți ani a agățat-o într-un copac. Nu numai că o flutura mereu vântul. Mai era și durerea umilinței. O durere sofisticată! La cel mai apropiat sunet al flautului cuiva pielea sărmanului satir tresărea chinuitor... Fremăta.

Și nimfa, în acest timp, unde s-ar fi aflat, imediat era cuprinsă de somn. Și adormea.

Medicul Nedopliosov vrea să ne contopim cu acel crâng de măslini de pe ecran. Ca să observăm cu cât mai mult sentiment și, în același timp, liniștit (fără teama de strigăte și ocări de la cei din jur) să observăm fata adormită... Medicul ne injectează, ne insuflă în subconștient o bunătate mare, originară: marea permisivitate a miturilor grecești. (Bunicul Freud ar fi fost și el mulțumit. Și este clar de ce. Cu ulei de măsline, dar kașa este la fel).

Și nu avem de ce să ne tulbure diferența de vârstă dintre bătrânul satir și tinerețea nimfei. Așa a fost și așa este. S-a întâmplat de multe, multe ori... Și la dracu cu fățărnicia! (Mai ales femeile de peste 50 de ani). Timp de secole pictorii au fost uimiți de subiectul nimfelor. Au fost cutremurați de ele! Nu și-au putut abține penelul! Și astfel încât penelul acesta se mișcă singur pe pânză. Penelul abia apuca să țină pasul cu imaginația lor... Penelul trăgea cu ochiul!

— Uite, priviți ce puternici sunteți... Niște castraveciori... Ei, da, inima... Ei, da, ulcerul... Bolile sunt la locul lor. Dar când i-am spus surorii medicale Arișa (se completau fișele) câți ani are fiecare dintre voi, ea era cât pe ce să cadă de pe scaun. Unul și unul. Din regimentul de gardă.... Păi le arătați voi tuturor! Dibîkin mâine o să-l bată pe Tyson. Dar, bătrâne, ai grijă la urechi!... Și, lucrul cel mai important... Lucrul cel mai important este că sunteți longevivi! Un dar din ceruri!

Cuvântul „longeviv” ni-l întipări și mai tare. Pauză.

— Privitul ăsta pe furiș al vostru nu are nimic criminal, nici chiar imoral... Dar....

Și Nedopliosov trage în cele din urmă o concluzie practică, directă. Concluzionează. Pentru noi, pentru bătrânei... A transformat mitul în parabolă.

— Ați înțeles?... Marsias a fost pedepsit. A fost pedepsit pentru provocare. Ați înțeles, domnilor nimfomani? Puteți visa cât vreți la nimfe și să vă curgă balele... Puteți linge ecranul în filme erotice de la mizeul nopții. În tablouri... la plajă... Puteți să vă distrați din plin. Dar... — vocea psihiatrului devine mai fermă, — dar —nu insistați... Dar...nu provocați... Dar...nu intrați cu flautul vostru în patul cald al altuia.

Medicul Nedopliosov schimbă slide-ul și pe perete prinde viață o altă nimfă adormită... Și aceștia cine sunt?... De unde vin? Avem deodată doi satiri. Amândoi sunt negri la trup... Amândoi își țin respirația... Ea tușește și ei sunt loviți de adiere. Aproape că atârnă deasupra trupului ei alb (și parcă neajutorat). William Etty. „Nimfă adormită și satiri”. 1828. Galeria Națională din Londra.

O pictură pe o vază. „Athena și satirul Marsias”. Secolul al V-lea înaintea erei noastre. Aha! Dar asta este preistoria sărmanului nostru. Asta este când Marsias, dând cu piciorul în iarbă, a dat de flaut... Adică flautul genial aparținuse inițial zeiței Athena. Era un flaut străin deci!

Poussin. „Satirul și nimfa”. 1630. Și uite, aici nimfa se plictisește. Este cam plictisită. Satirul este doar la doi pași de ea și bea în voie dintr-o sticlă. Bătrânul este admis! Ce minute!... Dar apropierea de o nimfă la câțiva pași (la doi pași!) încă nu înseamnă că bătrânelul nostru a avut noroc. Nimfa pur și simplu îi permite să bea. Cine știe, poate este un satir beat, o s-o înveselească. Ca să se amuze. Să-și piardă timpul... Lasă-l, lasă-l să mai bea, să mai bea puțin, micule Eros. Las să mai bea! Ce mai țap!...

Și acolo o să mai vedem, o să mai vedem... Te uiți și la orizontul nostru, poate apare un erou, chiar cel mai prost. La marginea crângului de măslini... Un erou bărbat obosit, plin de praf... Iar țapul ăsta... satirul ăsta, o să-l gonesc atunci! Imediat îi dau una!

— Schimbați perspectiva!, urlă Nedopliosov. (Când moțăi, orice voce pare uimitor de tare).

Îmi mijesc ochii, să nu ies dintre cele permise (din granițele artei) și să nu mă prăvălesc prin pupilele mele chiar acolo, spre aceste coline însorite. Spre măslinii ondulați și spre nimfele netede, cu trupuri albe, ce dorm la umbra lor... Ce să fac eu acolo? Ce se schimbă acolo cu prezența mea?... Va fi un satir în plus.

Știu că nu sunt niciun nimfoman (a sau e, nu are importanță). Aici pur și simplu îmi manifest curiozitatea. Un caz ușor! Sunt un bătrânel obișnuit îndrăgostit. Probabil așa o să și mor. Nu-i nimic. Desigur, am auzit că mulți satiri bătrâni se conving că sunt numai iubitori. (Și eu admit asta). Las să fie așa... de ce să ne grăbim cu rezolvarea problemei? Cu a sau e, dar m-am uitat deja la multe tablouri. Sunt plin. Sunt strivit de pictori. Și uite, o să fiu total de acord că dincolo de granițele artei (la periferia sufletului) omul este neînsemnat. Omul este mic. Mărunt.

Eu sunt aici mic și mărunt... Și când văd o pictură de calitate deja nu mai vreau să pătrund în lumea asta. Deja nu mai este timp pentru manevră. Deja nu mai este spațiu pentru a te da înapoi. Sângele clocotește, dar sunt bătrân și sângele ce clocotește mă aruncă în aer, nu lumea.

J. F. J. Saly. „Satir cu ied”. 1751. Uite!... Uite unde a găsit satirul (și, odată cu el, și nimfomanul care s-a săturat de privit tablouri) un suflet înrudit!... Uite cu cine se simte simplu — cu un mic patruped. Și ce liniștit a devenit acest satir întinerit din piatră! Ce frumos este! El este o parte a naturii. Și el este un ied. (Abia mâine o s-o vadă pe nimfă. Abia mâine..., după care se va prăbuși asupra lui un burduf întreg de suferințe). Nu ar trebui să plece el din copilărie..., din micul rai al iedului.

Îl cheamă... Dar oare ea îl cheamă? (Una dintre cele trei bărbii delicate ale ei îl cheamă. Una dintre sutele ei de pliuri de pe burtă). A da sau a nu da, uite unde nu se pune problema. Pentru nimfă această neproblemă s-a întins pe secole... dincolo de lipsa de sens a răspunsului! Pentru alții se pune problema. În ochii nimfei nu este nici cea mai mică urmă de gând. Dar culorile, culorile! Dar ce banchetul al trupului! Chiar pe iarbă. Pe o iarbă de smarald. O chiflă albă, umflată din mămica Pământ.

Stă mereu culcată. Nici măcar nu așteaptă vreun erou... Este singură. Așteaptă o rază... Ploaie... O insectă... O lebădă... Orice ar putea să cadă din cer!..., dar în niciun caz ceva pământesc, nici murdar, nici în formă de satir. Ea nu-și dă seama despre ce vorbești tu, dacă ești satir. Satirul este un om al străzii pentru ea. Un om al străzii longeviv... La satiri nu sunt clădiri (rimează). La satiri nu sunt menhiri. Și ce altceva?... Nu sunt zefiri?... Asta este în ordine. Aici zefir este cât cuprinde, și pe câmpia mare, și în crângul de mlaștini... Și în tufe, în tufe, în tufe...

În șoaptă (pentru a nu-i deranja pe alții):

— Piotr Petrovici.... Schimbăm locurile, a?

Este Cijov. Profesorul vrea să schimbe capital perspectiva. S-a agățat de asta. Să stea pe scaunul meu.

Dar eu dau din cap și-i spun tot în șoaptă: nu. Chipurile, perspectiva este și ea o măsură. Eu, chipurile, pentru perspectivă, mă mulțumesc prin aceea că-mi mijesc ochii. (Dar de fapt pur și simplu moțăi. Mi-e lene).

Cijov se uită fix la Kliușkin — acela îl înțelege imediat și fac schimb de locuri. Bravo! Îmi imaginez cum a început din nou să acționeze pentru ei crângul de măsline. Cum s-a împrospătat în locul lor puțin nimfa cea grasă de care ne-am săturat. (Nedopliosov vede că s-au schimbat, dar nu comentează, deci este de acord). Apoi Cijov se duce repede la Dibîkin, iar își schimbă locurile... Se străduiește! Un schimb dublu asta înseamnă o perspectivă dublă. Un profesor bun este ca un elev bun.

Cum este el? Cum este în viață, profesorul acesta Cijov?... Un director vesel?... Sau poate este prof de chimie la clasele mari? La clasele mari profesorul de chimie este neapărat jucăuș, uneori chiar manierat — face experimente... Este interesant, l-or fi bătut pe Cijov tații fetelor? După ce fetele din clasa a X-a s-au plâns de el? ... Imaginația mea nu merge mai departe de faptul că de vreo trei ori Cijov a fost alungat din școală. Totuși sărmanul e gata să predea în continuare, e gata să meargă cât mai departe. Să schimbe școala aceasta cu alta... Pentru că-i place profesia. Calea!... Undeva la periferie ar fi putut să se instaleze. În Podmoskovie... Și de acolo o să-l dea afară din școală!... Și ca pensionar care a fost închis va fi alungat. Cip-cirip a venit, cip-cirip a plecat!... Și l-ar fi dat afară de tot, dacă vreun profesor nu va trebui să lipsească toată vara, să se ducă într-o tabără școlară îngrozitoare postsovietică. Și el o să se ducă. Neapărat... Și mai departe?... Corturi albe... Vine noaptea caldă, liniștită. Așa de caldă, așa de văratică! Ce plăcute sunt serile din Rusia... („Dacă este să vorbim în limbaj curent, cazul dumneavoastră nu este cel mai interesant. Nu ați fost bătut, mi-a spus chiar de la prima întâlnire Nedopliosov. Și doar clienții mei în principal au urme de lovituri”. În limbaj curent? Pot să-mi imaginez tot felul de elemente de groază la brutalul Dibîkin. Dar Cijov... Cum ai putea să bați pe unul ca Cijov, înalt, slab, cu o față bonomă, cu o bărbuță moale, simpatic, cum ai putea să-l pocești pe Cehov? Care nici n-a apucat să-și dea jos lornionul de pe nas. Ce ticăloși!

Taberele de elevi vara sunt o chestiune deloc glorioasă, extrem de plictisitoare și rareori cineva dorește să se ducă acolo. Și el a dorit... Călătorie în afara orașului. În aceste bârloguri jalnice de placaj și în corturile făcute pe fugă. Îi este frig. Foame. Burta îi face figuri. Ulcerul (de la hrana comsomolistă din tinerețe) dă de știre... Dar se duce. O să mănânce ce i se va da. Cip-cirip va înfuleca tot!... Totuși în continuare îmi imaginez cum greutate, cu extrem de mare greutate cum el, care semăna cu Cehov, se strecoară noaptea printre corturi... Lună... Toți dorm... directorul este moralist, nu se grăbește. Îngheață puțin stând mult timp în deschizătura cortului, ar trebui să plece acum... Se uită la o elevă din clasele mai mari, mai matură. Fetița doarme. Probabil că se și preface... Nu, nu, este blând, numai întinde mâna și dă jos un fir de iarbă de pe umărul ei fragil... Ce porcărie, desigur, să gândești așa ceva despre el! Știu că este o porcărie. Îi apreciez pe muncitorii de la școli. E ocnă.

Este intelectual, îi tremură mâinile de obidă, nu din cauza răfuielii. Cijov, bătut, îmi spun, nu este deloc furios... El strigă, strigă schelălăind, după aceea scâncește mult timp, plânge.

3

Este cald... Căldura scade din intensitate... Nimfa a adormit, descoperită, chiar la marginea pădurii, iar satirul Marsias, înnebunit de trupul ei alb, se uită dintre niște tufe. Nu este erou... satirul încă nu este ferm. Deloc! Atunci a început să meargă în cerc. (Fără să se spropie, dar și fără să se îndepărteze. Fără să-o deranjeze pe nimfa care doarme, dar și fără s-o piardă din vedere). Când se rotea așa pe la marginea pădurii, Marsias a dat de flautul care nu erau deloc făcut din trestie.

Zeița Atena făcuse acel flaut din oasele unui cerb nobil. Dimineață ea cânta numai pentru sine, iar seara, uneori, pentru toți. Și Athena nu putea pricepe deloc de ce într-o asemenea seară râd Hera și Afrodita. Se uită una la alta și chiar pufnesc în râs, iar între timp amuzamentul (muzica de flaut) era nou și, fără îndoială, minunat. Mai ales este ciudat că tuturor celorlalți zei cântecul le aducea bucurie. Mai ales variațiile — imitații ale vântului... Totuși solo-ul ei nu le plăcuse celor două frumoase recunoscute. Asta este clar. Un detaliu deloc amuzant!

Ducându-se dimineață cât mai în adâncul pădurii, Athena s-a așezat lângă un pârâu și a început să cânte pentru sine, urmărindu-și reflectarea în apă. Uite despre ce era vorba!... Devenea așa de urâtă, cu obrajii umflați și cu fața tensionată, pentru că nu avea suficient aer. Cântatul la flaut se pare că-i urâțea fața minunată divină... Athena a aruncat imediat flautul, însoțindu-l cu un blestem pentru cine îl va lua.

Și sărmanul Marsias a luat obiectul ce suna. Marsias voia numai să atragă atenția nimfei cu muzica. Nici nu-ți imagina că fusese provocat. Sătenii l-au atras așa de vicleni pe satir, invitându-l la sărbătoarea lor. Chipurile hai, hai! Chipurile, și nimfa ta este invitată... O să vină...

Și, pentru o mai mare tensiune la sărbătoare au tras sforile și l-au ademenit la duelul creator și pe Apollo însuși cu lira sa... Și zeul a venit. Ce, zeul era laș?... În fața unui satir? Ptiu!... Și a început concertul celor două flaute. (Mai apoi, mult mai târziu, a răsunat și lira). Au cântat o zi întreagă, până la lăsarea serii. Totuși competiția nu prea putea desemna un învingător. Apăruse egalitate. După ce i-au ascultat pe amândoi, grecii, onești, s-au împărțit scandalos în numere egale.

Și uite, Apollo, nu se știe de ce rănit, a dat fugat la frații săi din Olimp... El a spus că zeii trebuie să decidă. Și a plecat de la ei trântind ușa. Nu le-a implorat voturile pentru a le număra. Nu era chițibușar... Și este clar că băieții ăștia din Olimp chiar ei, după bunul plac și fără nicio ezitare i-au acordat lui victoria.

— Tristețe celor învinși, a spus Apollo.

Și a poruncit să fie pedepsit. Să se smulgă de satir pielea de viu... Nimfa era acolo... Nu se putea uita cum este torturat și a fugit în pajiștea sa. După ce s-a scăldat în crâng, s-a culcat pe iarbă... Și între timp pielea sărmanului Marsias a fost atârnată într-o peșteră. Pentru vecie... Și uite ce au remarcat: pielea sensibilă a artistului a început să tresară în ritm, să tremure când din sat se auzeau sunete simple, deloc complicate, de flaut.

Dar pielea atârna nemișcată, când zeii cântau la flaut.

Dibîkin are un satirism manifest. Are capul mare. Este lățos... un bătrân puternic, un ghem de mușchi. Privește lumea cu o superioritate tâmpă de om puternic și concomitent cu o spaimă pătrunzătoare de copil. Își ascunde copilul din el. Pentru el toți oamenii sunt adulți.

Pentru că s-a spus să se schimbe perspectiva, mișcându-se din dreapta în stânga, Dibîkin se mișcă, dar asemeni unui copil, cu scaunul. I se pare că așa este mai simplu. De ce să se despartă de scaun și de ce să-și ridice fundul?... Este una cu taburetul. Ca o broască țopăitoare — un metru la dreapta, poc, poc... un metru în față, poc, poc... Nu-și dă seama că deplasarea lui poc, poc ne răsună tuturor în urechi.

Nedopliosov îi face observație:

— Dibîkin, dai din copite.

Și zâmbește, atenuând:

— Domnilor, avem un centaur.

Dar Dibîkin nu s-a prins. Sare mai departe. Și, făcând asta, nici nu-și ia ochii de la nimfa plinuță din slide — de la pata albă ispititoare. Acum la stânga poc, poc!... Pe bărbie are un fir de salivă.

Eu moțăi. În jurul meu sunt zei, satiri, nimfe... Fe ce să nu fie și centauri?... O cufundare mitologică profundă.

— În toate secolele centaurii stârneau oamenilor sentimentele cele mai înalte.

Nu este deloc așa, domnule Nedopliosov. Nu este deloc așa... Din anumite mituri nepopulare, CENTAURII erau niște monstruozități (din cauza jumătății omenești). Asta nu se uita. Nu toți au uitat acest lucru... Se pare că britanicul spiritual Swift nu suporta centaurii. Voia să separe hibridul absurd din nou în cele două părți. El voia adevărul. Înapoi, înapoi!... Era atras de puritatea elementelor originare. Și Swift i-a împărțit în două — i-a împărțit pe centauri în niște cai minunați și niște mizerabili yahoo.

Când a fost vorba de pielea sărmanului Marsius, puternicul Dibîkin al nostru începe să-și umfle nervos mușchii. Scrșnește din dinți încet, dar impresionant. El nu ar fi cedat. El și-ar fi salvat pielea (la propriu). Ar fi arătat tuturor care pe care. Și el l-ar fi jumulit mai apoi pe acest Apollo! Și nu se știe a cui piele ar tremura în vânt secol de secol...

Și deodată, prăvălindu-se pe jos împreună cu taburetul, centaurul Dibîkin începe să urle în toată clasa. Strigă tare. A înțeles esența mai bine decât noi:

— Lucrul cel mai important este să nu calci pe flaut!

— Piotr Petrovici... Perspectiva!

Este din nou Nedopliosov.

Răspund nu imediat.

— Piotr Petrovici!

— O schimb, o schimb... Mijesc din ochi.

— Și ce este mai departe?

Medicul Nedopliosov mă ajunge. Cu o ironie ușoară îmi continuă fraza:

— ... Și mai departe nimfa începe să vă urmărească chiar ea. Nu este așa?

Dar n-are decât să-i ironizeze în continuare... Nu mă atrage și nu mă pasionează schimbarea rapidă a perspectivei. Piață!... Nu particip! Nu fac parte din asta... În jur, cică, sunt numai escroci, piață, toți s-au ascuns, dar eu nu, doar îmi mijesc ochii. Când pe dreptul, când pe stângul. Singura schimbare pe care o fac.

Dar deja și Dibîkin și-a lăsat în pace taburetul cu care păcănea și s-a alăturat lui Kloșkin, care-și schimba locul, și profesorul Cijov. Acum sunt trei. Și ce treabă au cu mine? Uite, le-au schimbat!... Toți trei sunt fericiți. Înainte, bătrânei! Înainte, imaginație moartă! Dacă venim cu ochiul și mai aproape, și mai iute și mai abrupt, chiar o să fii stăpânul acestei poiene liniștite de măslini, al acestei ierbi adormite, al acestei femei tinere adormite. Acoperită cu ce?... Păi cu nimic, numai cu o bucățică îngustă de pânză, ușoară și care se mișcă sub picioarele ei albe umflate. Între pulpe, dacă este să fiu corect.

Ei își schimbă locurile, din ce în ce mai repede. Kliușkin îl schimbă cu Cijov, profesorul Cijov, neobosit, cu Dibîkin!... Dibîka cu Kliușkin, iar Kliușkin din nou cu Cijov!... Non-stop... Dacă privești de sus tabloul schimbărilor este și mai dinamic. De parcă un uriaș (nevăzut) joacă cu bătrânii alba-neagra.

Totuși și noua perspectivă le aduce nimfomanilor, așa cum se vede, o bucurie de scurtă durată. Aceste salturi reciproce de pe un taburet pe altul (de pe unul cald pe unul rece) s-au îndesit. Au început să licărească bătrânii mei. Să obosească. Aici, acolo... aici, acolo... Uite, numai cel care, la schimbarea locurilor, se află lângă fereastră (acolo, printr-o crăpătură, s-a strecurat o rază a dimineții) de fiecare dată întârzie... Rămâne mai mult pe scaun... dar este alungat, i se dă de înțeles că este timpul, este timpul!....

Și jucătorul uriaș, nevăzut de alba-neagra a început să joace și mai tare. Ce grăbiți au ajuns ei în mâinile lui! Ce excitați sunt! Abia schimbă perspectiva, că trec din nou la alta. (Este bine acolo nu suntem noi!)

— Piotr Petrovici, mă strigă în șoaptă Cijov.

A sărit repede și m-a atins pe umăr, cică, hai să schimbăm și noi taburetele, du-te la locul meu de la fereastră!

Eu dau din cap, nu vreau.

Iar el, insistent, și se mai și grăbește, du-te, du-te, Piotr Petrovici, aici nu vezi bine. Și e și curent. Chiar tare.

— Nu mă trage deloc.

— Trage, trage! Te trage!, face insistent presiuni pe psihicul meu bătrânul profesor.

Ce mai prostie! Toată viața (și oricine știe asta) ne trage curentul chiar de la fereastră, nu de la perete. O asemenea absurditate ar fi putut-o scoate, ar fi putut-o trânti numai Dibîkin... Și Kliușkin ar fi putut... dar în niciun caz un profesor...

Insistent, Cijov mai că nu mă ridică cu forța de pe taburet. Uite ce s-a mai înfipt în mine! Mă supun voinței străine și, fie și așa, mă duc la fereastră să schimb perspectiva. Mă trântesc pe taburetul lui Cijikov și mă uit la ecran — ei, și ce e aici nou?... Este aceeași naiadă veșnic minunată și veșnic goală... Aceeași pajiște netedă. Aceiași măslini cârlionțați în niște crânguri care nu sunt ca ale noastre... Dar uite, pentru că nu aveam ce face (și nici ce vedea) m-am uitat pe crăpătura din spațiul nostru acoperit cu draperii — pe fereastră. Mamă dragă!

În clădirea din apropiere, la parter, chiar la fereastră, dormea o fetișoară. vie!... Fata adormită, pe jumătate acoperită, cu niște obrăjori pufoși și așa de vii, că pe bărbie îi înghețase o boabă mică de salivă. Alunecată din colțul buzelor ei... Pe jumătate rostogolită... Umărul și un sân (acoperite cu cuvertura ușoară) se vedeau foarte bine. Dar extrem de clar, sărind în ochi, provocator străluceau genunchii ei albi! Ce minune!

Clădirea aceasta (cu două etaje) era, cel mai probabil, o secție de reabilitare. În spatele ferestrelor mari nespălate se putea vedea un spalier, aparate de antrenament... Chiar și un coș de baschet cu inel. Deocamdată totul era acoperit de praf și ruginea... Se spunea că-l cumpărase cineva... Se spunea că uite, acum... dar clădirea era pustie. Și fetița în casa goală erea ca un paznic de noapte, pentru orice eventualitate. De la noi, dacă socoteam, erau numai cincisprezece-douăzeci de pași. O minune adormită!... De aceea sărea Dibîkin cu taburetul spre „poziția de la fereastră”! De aceea fiecare dintre bătrânei se grăbea, se năpustea acolo. De aceea se schimbau așa de febril băloșii ăștia!... Acum mă roagă și pe mine să vin aici. Cică ai stat și tu așa de mult acolo, Piotr Petrovici!

Treaba obișnuită a zilelor noastre? Fetița păzește noaptea clădirea moartă. Ne aruncăm privirea. Pe bani, se înțelege... Deodată îmi dau seama că m-am înfipt cu mâinile, cu degetele, mai că nu și cu unghiile de taburetul de sub mine... cu degetele, până la durere! Nu voi pleca acum! (Îmi mut privirea de la fereastră spre ecranul de vizionare, de la nimfă la nimfă). Mă cuprinde o panică ușoară. Nu sunt veșnic aici. Uite, acum o să mă gonească de aici.

De fapt, nu sunt atras de acest trup viu: fetița este frumoasă, poate numai pentru că este tânără. Probabil este răcită (după natură)... Îi curge ușor nasul (de la somn). Și, la drept vorbind, nimfa vie a pierdut în fața nimfei din tablou. Dar ea, cea vie, m-a lovit, m-a împușcat în creier. S-a trezit. Acum numai eu eram acolo... În crângul de măslini. Am zburat acolo... Cu viteză!... Și abia acum nimfa de pe ecran a prins viață pe deplin. Trebuia să pătrund în pictura adevărată. Chiar așa. Să pătrund, nu să intru cu inima tremurând. În pictură trebuie să sari, să sari de pe trambulină. (Așa cum se sare cu schiurile. Pe schiurile întinse, puțin desfăcute, legănându-se și zburând în aer).

De la dublarea aceasta a vieții și picturii mi se strângea inima. Nu puteam explica setea aceasta. Rămăsesem fără putere... Iar fata adormită s-a mișcat puțin. Și ea știe. (Își schimbă perspectiva). Și cuvertura mică de pe ea și cearșaful au alunecat puțin... O, Doamne... Așa deci. Sărmana adormită... Ea... Fetița aceasta nu avea laba piciorului. La stângul.

Din fericire, colțul cuverturii îi acoperea vintrele și pântecele. Poziție clasică. Și așa de insuportabil de clar și provocator străluceau genunchii aceștia albi expuși.

Mi-a trecut prin minte un gând — căutam din priviri cârjele. Sau un băț cu un element de sprijin... Nu sunt... Nu este nimic...

Dar ochiul atent le-a găsit. Ochiul s-a lovit de... Sub patul pliant pe care dormea fetița infirmă... Era o proteză care se dădea jos. Noaptea o scotea din picior. Ieftină... Grosolană, o gheată oribilă. Șireturi... și catarame.

— Fără proteză îi este mai ușor. Sigur că-i este mai ușor... E mai ușor să dormi, pufni el compătimitor nu se știe către cine. (Către mine. Luat prin surprindere).

Și din spate deja se strecura spre mine Cijov. Deja se grăbea (ai văzut?... eliberează, eliberează locul!).

— Nu vă uitați unde trebuie!, îmi făcu el observație.

Cică, piciorul, picior, dar să te uiți, cică, la picioarele fetei trebuie s-o faci mai sus. Povestea este în îndoitură... Frumusețe... Ați văzut?... Povestea este în îndoitura genunchilor.

— Nu am înțeles... Ce?, repetai. Ce-ați spus?

— Nu eu, Gumiliov, mormăi bătrânul profesor, părându-i rău că masele sunt așa de analfabete. A spus poetul Gumiliov. Povestea este în îndoitura genunchilor.