În fața tabloului Annei Arenstein „Omletă forever”

Cufundată într-un fel de negură pe jumătate,
cafetiera se apropie de masă,
ițindu-se de dincolo de orizont,
dar în același timp stând pe masă
cu toarta în dreapta, ciocul în stânga,
ontologic este prezentă toată
aici și acum și ni se prezintă aici
ca un lucru în sine, ascunzând în sine — oare cafea?
ea este este esența fenómen (sau fenomén),
adică realitatea ce ni s-a dat în prizonierat
Dar, în același timp, din punct de vedere
metafizic încă se află în apropiere
(sau departe?) și nu acum, ci înainte
cu cinci minute, cu zece, cu un secol,
este simbol, hieroglifă, semn. Mâna care
decât semnul ferm al cafetierei. Despre ea
nu știm nimic, mai bine zis,
nu știm cât nu știm despre ea.
De aceea cafetiera a lăsat impresia
că de fapt stă pe margine,
Și solnița este duală, la fel acolo
ca și aici, și în asta este toată sarea ei
pe care o conține. Și numai tigaia,
ni se pare, este pentru noi numai un lucru
așa de clar, că nici nu închide ochiul
stau lucrurile de fapt:
tigaia este dezgolită până la capăt,
însă omleta încearcă s-o acopere
ca un lucru în sine. Ea are nevoie de al treilea ochi,
dar tocmai că nu-l are pe al treilea.
nebuniei fără început și sfârșit,
mai ales că, precum Umbra tatălui,
deasupra ei atârnă un simbol groaznic
ce-i rănește prin sine pupila nebunească —
o arătare transparentă a furculiței, un semn groaznic
„A fi sau a nu fi?” arde în ochii ei,
dar întrebarea nu se mai pune așa.
Nefericita nu poate înțelege și, încordându-se,
așteaptă ca din hău, de departe
să se întindă tainic Mâna
                       O, groaznic, groaznic, groaznic!