Mozaic

                          Ce-i inima? O grădină neprășită...
                                                                       M. Kuzmin

Nu o grădină, mai degrabă o vie
de nepătruns sau un rond de flori abandonat:
începutul pustiirii, al decăderii...
Zeul-grădinar de recoltă bucuros e,
a cultivat pentru cuvioși a cerului Grădină,
dar, fără flori, ca un câmp necosit,
sufletul este bucuros de propria cădere...

Împletire de ierburi și tufe —
o, felinarele ard în apropiere ca niște bumbăcărițe! —
mi-au blocat drumul când, fără minte,
hoinăream încăpățânat printre hățișuri... Sufletul, după ce
a adulmecat toată sarea pământului, caută alte lucruri juste:
este strâmt gardul de piatră al legii, cu chichițe,
când dincolo de el o panoramă se deschide.

Am studiat țesătura vie a frunzei trecute:
colți, vinișoare — triumf de simetrie,
o culoare fără urme de boală sterile, —
mormanul aruncat cu furcile umplute...
Marginea lipsei de rost strălucite,
sufletul nu încearcă să se rupă din a morții temelie;
și floarea, și frunza, și creanga sunt inutile.

Nici varul, nici otrava de fier și pucioasă,
nici bromul nu opresc mortificarea
care începe cu o picătură, cu un firișor, —
cu atât mai sofisticate sunt straiele lucioase
și rădăcinile coboară în negura timpului mănoasă.
Nu este cale înapoi, căința este un fel de uitare:
sufletul nu este mai mic decât cea mai mică iarbă gânditoare.

Ce fin este ornamentul ce-l are ofilirea!
Și ca o bănuială care devine ceva arhaic:
boala și perfecțiunea sunt înfrățite...
Dar dacă este așa, atunci privirea,
după ce a justificat rușinea sufletului și durerea,
n-are decât să se entuziasmeze de-al frunzelor mozaic
a cărui distrugere nu poate fi oprită