Locotenentul meu

(fragment din roman)

Primul bombardament

Spaima adevărată, o spaimă feroce, m-a ajuns, când eram încă tânăr, în război. Era primul bombardament. Eșalonul nostru de voluntari fusese trimis la începutul lui iulie 1941 pe front. Trupele germane se deplasau rapid spre Leningrad. Peste două zile eșalonul a ajuns în stația Batețkaia, la vreo sută cincizeci de kilometri de Leningrad. Voluntarii au început să fie dați jos și imediat a tăbărât asupra noastră aviația germană. Nu știu câte avioane de vânătoare erau. Pentru mine cerul s-a întunecat de la avioane. Cerul curat, de vară, cald, începuse să urle, să tremure, sunetul tot creștea. Niște umbre negre zburătoare ne-au acoperit. >M-am rostogolit de pe terasament, >m-am dus în tufa cea mai apropiată, m-am întins cu fața în jos, mi-am băgat capul în buruieni. A căzut prima bombă, pământul s-a cutremurat, apoi bombele au început să cadă grămezi, exploziile făceau ca bubuitul să fie continuu, totul tremura. Avioanele veneau în picaj, unul după altul se îndreptau asupra țintei. Iar ținta eram eu. Toate încercau să mă nimerească, veneau spre pământ asupra mea, astfel încât aerul fierbinte al elicelor îmi ridica părul.

Avioanele urlau, bombele, în cădere, începeau să urle și mai tare. Urletul lor mi se înfigea în creier, îmi pătrundea în piept, în burtă, îmi întorcea pe dos măruntaiele. Țipătul plin de furie al bombelor zburătoare umplea tot spațiul, nu mai lăsa loc pentru bocete. Urletul nu se oprea, îmi stârnea toate sentimentele și nu mă puteam gândi la nimic. Groaza mă înghițise total. Bubuitul exploziei suna ca o ușurare. Mă strângeam și mai mult în pământ, ca schijele să treacă mai sus șuierând. Am învățat să fac acest lucru de frică. Când șuieră, ai o secundă să-ți tragi sufletul. Să-ți ștergi sudoarea lipicioasă, sudoarea specifică, mizerabilă, puturoasă a fricii, să ridici capul puțin spre cer. Dar de acolo, din albastrul însorit, imperturbabil, se năștea un urlet nou, încă jos, vibrant. De data aceasta crucea neagră a avionului a căzut exact pe tufa mea. Am încercat să mă strâng, să reduc cumva din trupul meu uriaș. Simțeam că silueta mea este observabilă în iarbă, cum îmi ies picioarele înfășurate în zdrențe, cocoașa pe care o făcea cuta mantalei pe spinare. Bulgări de pământ îmi cădeau în cap. Un nou raid. Sunetul avionului în picaj mă strivea și mai mult. Ultima clipă a vieții mele se apropia odată cu sosirea acestui urlet. Mă rugam. Nu știam nicio rugăciune. Nu am crezut niciodată în Dumnezeu, știam, prin toate studiile mele superioare nou-nouțe, prin toată astronomia, legile minunate ale fizicii că Dumnezeu nu exisată, și cu toate acestea mă rugam.

Cerul mă trăda, niciun fel de diplome și cunoștințe nu puteau să mă ajute. Rămăsesem singur cu această moarte care zbura spre mine din toate direcțiile. Buzele uscate îmi șopteau: Doamne, ai milă! Salvează-mă, nu lăsa să mor, te rog să treagă pe lângă, să nu mă nimerească, Doamne... ai milă!... Într-o adîncime necunoscută se întredeschisese ceva și de acolo țâșneau fierbinte cuvinte pe care nu le știusem niciodată, nu le rostisem — Doamne, apără-mă, te implor, în numele a ce este mai sfânt... De la o explozie din apropiere trupul cuiva se umplu de sânge, o bucată se înfipse cu plăcere alături. Turnul de apă înalt, din cărămidă afumată, se aplecă încet, ca în vis, începu să cadă pe tren. Se văzu o explozie în fața locomotivei și aceasta a fost învăluit de un abur alb. Exploziile smulgeau șinele, zburau traversele, se răsturnau vagoane, ferestrele stației se luminaseră purpurii din interior, dar toate acestea se întâmplau undeva departe, încercam să nu le văd, să nu mă uit acolo, mă uitam la tulpinile verzi unde, între firișoarele de iarbă, se târa o furnică roșcată, o omidă grasă, palidă atârna de o creangă. În iarbă se desfășura viața obișnuită din timpul verii, înceată, minunată, rațională. Dumnezeu nu se putea afla în cerul plin de ură și moarte. Dumnezeu era aici, printre flori, firișoare de iarbă, gândăcei...

Avioanele tot veneau mereu, acest carusel infernal nu avea sfârșit. Voia să distrugă toată lumea. Oare trebuia să mor nu pe câmpul de luptă, ci uite așa, neînsemnat, fără să fac nimic, fără să fi tras niciun foc? Aveam o grenadă, dar nu era s-o arunc într-un avion care venea în picaj spre mine! Eram strivit de frică. Câtă frică mai era în mine! Bombardamentul tot scotea la iveală noi și noi valuri de frică, josnică, rușinoasă, atotputernică, nu puteam scăpa de ea.

Treceau minute, nu eram omorât, eram transformat într-un mucilagiu tremurător, nu mai eram om, devenisem o creatură neînsemnată, plină de groază.

...Liniștea revenea treptat. Sfârâia, șuiera flacăra incendiului. Răniții gemeau. Turnul de apă s-a prăbușit. Mirosea a ars, fumul și praful se lăsau peste tot în aerul fără nicio boare de vânt. Natura se întorcea la ale ei. Ea nu cunoștea frica. Dar eu mult timp nu mi-am putut veni în fire. Eram golit, îmi era silă de mine, niciodată nu bănuisem că sunt așa de laș.

Bombardamentul acesta și-a făcut treaba, m-a transformat dintr-odată în soldat. Și pe toți ceilalți. Frica prin care trecusem refăcuse ceva în organism. Următoarele bombardamente au fost receptate altfel. Deodată am descoperit că sunt puțin eficiente. Acționau în primul rând asupra psihicului, dar, de fapt, nu era așa de ușor să nimerești un soldat. Am început să cred că sunt invincibil. Adică în faptul că pot să fiu invincibil. Este un sentiment deosebit al soldatului care-i permite să caute liniștit un adăpost, să stabilească, după sunetul minei care zboară sau al proiectilului, locul exploziei; nu este așteptarea împăcată a morții, ci o luptă.

Am depășit frica prin faptul că ne-am împotrivit, trăgeam, deveneam periculoși pentru dușman.

În primele luni de război soldații germani cu căștile lor, mantalele verzi, cu automatele lor, tancurile, dominația din cer insuflau frică. Ni se păreau invincibili. Din multe privințe retragerea s-a explicat prin acest sentiment. Ei aveau arme minunate, dar și aureola de militar profesionist. Noi însă, voluntarii, arătam jalnic: pantaloni de cavalerist albaștri, în loc de cizme, ghete și obiele. Mantaua nu avea măsura potrivită, pe cap aveam o bonetă...

Au trecut trei săptămâni și totul a început să se schimbe. Am văzut că proiectilele și gloanțele noastre îl ajung și ele pe dușman și că nemții răniți țipă la fel, mor. În fine, am văzut că nemții se retrag. Erau primele asemenea lupte mici, dese, când fugeau. Asta a fost o revelație. De la prizonieri am aflat că noi, voluntarii, cu pantalonii noștri absurzi, le insuflam și lor frică. Rezistența voluntarilor, furia lor a oprit ofensiva hotărâtă spre linia Lug. Unitățile germane s-au blocat acolo. A trecut apăsarea pe care o resimțisem la primele lovituri năucitoare. De-acum nu ne mai temeam.

În timpul Blocadei priceperea militară era comparată. Soldații noștri, flămânzi, prost dotați cu proiectile, au menținut pozițiile în tot timpul celor 900 de zile în fața unui dușman sătul, bine înarmat, având deja o stare de spirit superioară.

Mă folosesc de experiența mea personală, cred că aproximativ același proces de eliberare de frică s-a întâmplat peste tot și pe celelalte fronturi. În război frica este mereu prezentă. Ea îi însoțește și pe soldații cu experiență, ei știu de ce trebuie să te temi, cum să te comporți, știu că frica le ia puterile.

Trebuie făcută deosebire între frica personală și cea colectivă. Ultima ducea la panică. Așa a fost, de exemplu, frica de împresurare. Ea apărea spontan. Pârâitul automatelor germane în spatele frontului, strigătul „Ne-au împresurat!” și putea începe fuga. Fugeau în spatele frontului, goneau fără să se uite la drum, numai să scape din împresurare. Era imposibil să te abții și era imposibil să-i reții pe cei ce fugeau. Frica de masă paralizează gândurile. În timpul luptei, când nervii sunt așa de tensionați, era suficient un singur țipăt, un singur laș pentru a stârni panica generală. Frica de împresurare a apărut în primele luni de război. În cele din urmă am învățat să ieșim din împresurare, să o spargem, împresurarea nu ne mai speria.

Pentru frică este contraindicat, oricât de ciudat ar fi, râsul. Când ți-e frică nu râzi. Iar dacă oamenii râd, atunci frica trece, ea nu suportă râsul, râsul o distruge, o respinge, o anulează, în orice caz, o alungă pentru o vreme. De aceea aș vrea să redau o istorie pe care am auzit-o de la remarcabilul scriitor Mihail Zoșcenko.

Cu puțin timp înainte de a muri, la Casa Scriitorului s-a organizat o seară în cinstea lui. Zoșcenko căzuse în dizgrație, nu era editat, discursurile lui erau interzise. Această seară a fost organizată pe ascuns. Sub forma unei treceri în revistă a creației lui. Au fost invitate persoane conform unei liste limitate. Zoșcenko s-a bucurat, în ultimul timp era izolat, nu mergea nicăieri, nu era invitat nicăieri — se temeau s-o facă.

Seara a ieșit emoționant de sărbătorească. Zoșcenko povestea la ce lucrează. Se gândea la un ciclu de povestiri,O sută dintre cele mai uimitoare istorii din viața mea, pe unele dintre ele ni le-a spus chiar el. Nu citea. Nu avea manuscris. Se vede că încă nu le scrisese. Una dintre aceste istorii are o legătură directă cu tema noastră. O să încerc s-o reproduc din memorie, din păcate, cu cuvintele mele, nu cu acea limbă minunată pe care o avea numai Mihail Zoșcenko.

S-a întâmplat asta în război, pe frontul Leningradului. Un grup de iscoade ale noastre mergea pe un drum în pădure. Era toamnă târzie. Frunzele foșneau sub picioare și sunetul acesta îi împiedica să asculte cum trebuie. Mergeau așa cu automatele pregătite, merseseră deja mult și, probabil, obosiseră. Drumul o cotea brusc și la această cotitură au dat nas în nas cu nemții. Tot un grup mic de cercetași. S-au pierdut și unii, și alții. Fără comandă, nemții au sărit într-un șanț într-o parte a drumului, ai noștri, tot în șanț, pe partea cealaltă. Și un soldat german mititel s-a încurcat și a sărit în șanț alături de soldații sovietici. Nu și-a dat seama imediat de greșeală. Dar când a văzut lângă el soldați cu bonete pe care erau stele, a început să se agite, striga de groază, a sărit din șanț și, dintr-un salt uriaș, ridicând în sus fruzele căzute, a traversat tot drumul la ai săi. Groaza îi dăduse puteri, se prea poate, făcuse un salt demn de un record.

Când au văzut asta, soldații noștri au început să râdă, cei germani la fel. Stăteau unii în fața altora în șanțuri, cu automatele scoase și râdeau cu gura până la urechi de acest soldat tinerel amărât.

După aceea nu au putut să mai tragă. Râsul i-a unit pe toți cu un sentiment general uman. Nemții s-au târât tulburați prin șanț într-o parte, ai noștri în cealaltă. S-au despărțit fără să se tragă niciun foc.

Grădina de Vară

Înainte de a ne despărți toți trei ne-am întâlnit în spatele palatului Petrovski, în spatele unei zeițe de marmură cu fundul ei tipic pentru Roma antică. Acolo era locul nostru preferat. Acolo le stabileam întâlniri iubitelor noastre. Acolo era o umbră răcoroasă, pete de soare se mișcau alene pe iarba tăiată din Grădina de Vară.

Ben a ajuns la o unitate de artilerie antiaeriană, Vadim — la artileria de coastă. Se lăudau cu tunurile lor, amândoi aveau gradul de locotenent primit încă din timpul universității, cuburile roșii străluceau la petlițele noilor cămăși militare. Uniforma militară îi transformase. Foarte frumos era Vadim: cascheta trasă voinicește pe spate,cașcheta, cum îi spunea el, talia lui subțire strânsă cu cureaua ce avea o stea la cataramă. Curat tot, strălucitor. Ben arăta mai mototolit, civilul încă nu ieșise din el, civilă era și tristețea lui, nu putea deloc să treacă peste tristețea ce i-o producea despărțirea noastră.

Eu nu mă puteam compara deloc cu ei: cămașă militară la mâna a doua, de bumbac, în picioare aveam ghetele pe care le scâlcise altcineva, obiele și, în plus, pantaloni de călărie albaștri, cusuți în diagonală. Așa eram îmbrăcați noi, voluntarii. Peste mulți ani am găsit o fotografie veche, înnegrită, din ziua aceea. Minunatul artist fotografic Valera Plotnikov a reușit, folosind computerul și tot felul de incantații, să ne scoată pe toți trei din negura ultimei noastre întâlniri din această lume și m-am văzut cum eram îmbrăcat. Ei, și înfășișarea, și această ținută în care am fost trimis pe front. Nu mai țin minte dacă au râs de mine sau nu, mai degrabă au fost indignați: oare eu, unul care se prezintă voluntar, cum spunea Vadim, să nu pot fi echipat cum se cuvine?

Cita supărat din chemarea care ase auzea pe atunci la toate mitingurile: „Să apărați cu pieptul vostru Leningradul!” Cu pieptul, rezultă că altceva nu aveți, nu? Cu pieptul în fața automatelor, a tancurilor? Ce exprimare idioată, dar, judecând după obiele, în primul rând cu pieptul!

Am spus că zic mersi și pentru obiele, abia am reușit să scap de blindate și să mă ia la voluntari.

Adică soldat de rând la infanterie?, au întrebat ei, ce armată mai este și asta, doar este o gloată neinstruită, carne de tun. Războiul este o chestiune de profesioniști, demonstra Ben.

Mă emoționa implicarea lor. Amândoi erau pentru mine aleșii destinului. La universitate în Vadim își puneau mari speranțe. Chiar academicianul Fok, unul dintre corifeii fizicii teoretice, și le punea. Se considera că Vadim Pușkariov este destinat unor descoperiri mari. Iar Ben se remarca în calitate de matematician, protectorul lui era Lurie, și el o celebritate. Doctor docent, poate și membru corespondent al Academiei.

Mă mândream cu prietenia prin faptul că sunt admis, în mine, un inginer de rând, nimeni nu-și pusese nicio speranță... În compania lor mereu arătam neînsemnat, ei, în comparație cu mine, erau niște aristocrați. Caracterul plebeu al meu era invincibil. Dar și ei mă iubeau pentru ceva.

Vadim scoase din buzunar o ploscă cu vodcă, a tatălui, explică el, din timpul primului război imperialist, am băut pe rând, ne-am fotografiat. Ben avea un „Leika” mic. L-am rugat pe un trecător. Pupila strălucitoare a obiectivului s-a fixat asupra noastră, deodată de acolo veni ca o răceală, o clipă se întredeschise o negură, viitorul necunoscut care îl aștepta pe fiecare dintre noi. Vadim devenise mai serios, iar Ben ne cuprinsese, asigurându-ne că trebuie pur și simplu să-l distrugem pe dușman imediat ce trece „factorul surpriză”, o să-l distrugem cu o lovitură puternică, pentru că

...de la taiga până la britanicele mări

Armata Roșie

Este mai puternică

Decât toate!

Ne-am despărțit, convinși că nu pentru mult timp. Într-un fel sau altul o să le venim de hac.

Foarte repede ne-a cuprins dezamăgirea, s-a transformat în disperare, disperarea în furie și împotriva nemților, și a conducătorilor noștri, și totuși în interior ne păstram convingerea, posacă, obosită.

Am plecat pe aleea principală, vechii zei romani se uitau la noi, pentru ei totul fusese deja cândva — războiul, căderea imperiului, ciumă, distrugere.

În noiembrie am primit o scrisoare de la Ben de pe frontul Kareliei, comanda o baterie de antiaeriană, abia în ultimele rânduri, se vede, nu se hotăra deloc s-o facă, era vestea despre moartea lui Vadim lângă Oranienbaum, detalii nu se știu, i s-a trimis prin colegii militari de la universitate. „Dar eu nu cred asta”, încheie Ben. Pe atunci mă obișnuisem cu morțile, dar nici eu nu crezusem în asta. Tot războiul nu am crezut, nici acum nu cred.

* * *

Este ciudat și faptul că niciodată nu m-am gândit la această stranietate, o consideram o coincidență amuzantă, nimic mai mult. Iubirea mea izbucnise în iunie 1941, făcuse o oarecare flacără spre 22 iunie, în acea zi de duminică când, într-o dimineață, am pornit spre Duderhof, ne-am dus într-o poiană să ne distrăm, ne-am găsit un locșor ascuns. Avusesem, așa cum am recunoscut mai târziu, cele mai mizerabile intenții. În acei ani tineri, furtunoși nu disprețuiam nicio oportunitate de a primi de la o femeie ceea ce trebuia să dea ea. Chiar ele folosesc aceste cuvinte — „vreau”, „dau”, „nu dau”, „dau cui vreau”. Până acum >am avut de-a face cu femeile. Cine le-a luat odată fecioria nu știam, eu le primeam „desfăcute”, mai mult sau mai puțin experimentate.

Dar aici era altceva. Cu totul altceva. Simțea că este fecioară. De fapt, asta mă speria mai mult decât mă bucura. Pe atunci regulile morale încă nu era considerate niște reminiscențe vechi. Cum s-a dovedit mai apoi, frica pusese stăpânire mai mult pe mine, decât pe ea.

Ersa o zi cu cerul albastru, albastru, plină de liliac în floare, căldura ce se pregătea să se lase, ziua mirositoare a echinocțiului de vară, toiul Nopților Albe, al sângelui clocotitor. Relațiile noastre merseseră departe și se apropiau de linia hotărâtoare. Se trece peste ea sau se refuză? Lucru pe care eu nu doream să-l fac, dar nici ea. Ea îmi ghicea intențiile, știam și eu că ea le-a ghicit, de aceea râdeam mult timp de noi. Râzând, și-a dat capul pe spate, legănându-și bretonul părului închis la culoare: „Vai, niște apă!” Dinții ei albi, egali, străluceau chemători. Plăcerea râsului mă făcea să debordez de spiritualitate. Voiam s-o cuceresc din ce în ce mai mult. Povestea noastră de dragoste ținea deja de trei luni, era puțin pentru mine. Printre cavalerii ei se numărau și niște indivizi foarte serioși. Era un nene care o ducea la restaurant, îi dădea să mănânce salată de icre, lucru cu care ea se lăuda, tachinându-mă. Era un angajat important de la laboratorul central, se înțelege, talentat, frumos. Găsind un pretext, am aruncat o privire în laborator, să-mi văd rivalul. Într-adevăr, se dovedise a fi un individ tare, mai înalt ca mine, cu părul creț, cu un zâmbet bun. Rimma nu exagera, în mod clar nu știa să mintă, chiar mă apăsa cu sinceritatea ei.

De la biblioteca de la uzină am luat o revistă americană de electrotehnică, am băgat-o în buzunarul scurtei astfel încât să iasă la suprafață coperta frumoasă și titlul. Las să vadă că nici eu nu sunt un neica-nimeni. Și la Duderhof am prins curaj — am sărit șanțul lat, stabilind un record. De undeva mi-au apărut abilitate și forță, funcționează instinctul vechi, omul își recapătă natura minunată adevărată, se cântă neobosit serenade, ciocănitorile și decojesc și ciocănesc chemările de dragoste fără să-și cruțe capul, nu numai de dragul femelelor, primăvara le umple cu forțe vitale, masculul se prezintă, își afirmă poziția, se umflă în pene.

Unitatea fericită cu natura. Avem același sânge, și noi suntem gata să cântăm, să ne rostogolim pe iarbă, să ne luăm la bătaie.

În fața ochilor noștri s-a deschis un colțișor verde ascuns, construit în mod special de un arhitect al pădurii. Ne-am culcat și a început jocul atingerilor, săruturilor, din nou al atingerilor. Dinții ei albi egali, respirația curată mi se păreau o parte a naturii pline de seve, de parcă sărutam ziua aceasta, frunzele acestea tinere, translucide.

Apoi m-am întrebat adesea: de ce alte buze, alte trupuri, la fel de frumoase, tinere, nu-mi produceau o asemenea plăcere fizică?

Teiul deasupra noastră prindea soarele în rețeaua sa verde, ziua promitea căldură, fericire. Pe neașteptate s-au auzit voci, tăioase, grosolane, le-au răspuns altele din stânga, din dreapta, se apropiau repede.

M-am sculat, am văzut capetele unor soldați cu bonete. Înaintau în șir, se opreau, înfigeau niște semne. A venit la noi un locotenent, cu un cub mic pe petliță, a spus:

— Plecați, nu puteți sta aici.

— Ce se întâmplă?, am întrebat.

— Este război, a spus el scurt și a luat-o undeva la fugă.

Nimeni nu ar fi putut inventa un motiv mai stupid pentru a ne goni. Nici ziua nu credea asta, ea mergea mai departe, cântând cu larma păsărilor.

Am mers la pas, am alergat, hohotind, ținându-ne de mână și Rimma era și mai ademenitoare.

Ne-am întors spre seară. Tenul era arhiplin. Stăteam la capătul vagonului, lipiți unul de altul, bucurându-ne de asta. În jur se vorbea despre război, bombardamente. Război cu cine, cu germanii? Mă miram, nu credeam, dar înțelegeam deja că este adevărat. Nici nu-mi imaginam ce însemna acest adevăr, dar valurile de neliniște generală ne ajunseseră în cele din urmă și pe noi.

Nu se știe cum s-ar fi dezvoltat povestea noastră de dragoste, poate s-ar fi epuizat repede, așa cum mi se întâmpla, tinerețea era însetată de noi și noi iubiri.

De la gară m-am dus la uzină. Trebuia să mă conving, să-mi dau seama de caracterul incredibil al lucrului despre care se vorbea.

La uzină deja oamenii se înscriau voluntari. La ușa comitetului de partid și a comitetului comsomolului era coadă. Și eu am decis să mă înrolez: cum așa, este război, fără mine?

Este greu de înțeles ce era mai mult aici — vanitate, patriotism, spirit aventurier. Nu prea luam în serios războiul. Îmi imaginam ocazia fericită de a mă plimba prin Germania, de a le da o lecție fasciștilor. Spiritul meu aventurier se manifestase pe neașteptate, în forme sofisticate. Odată, când am aflat despre sosirea la Leningrad a lui Iuri Oleșa, m-am dus la el la hotelul „Evropeiskaia”. De ce, pentru ce — tocmai îi citisem romanulZavist / Invidia, eram entuziasmat și m-am decis să-i spun opinia mea. L-am convins pe prietenul meu Kostia și uite, doi studenți bat la ușa camerei lui Iuri Karlovici. Nici flori, nici tort nu i-am luat în dar, nu ne-am îngrijit nici măcar de un pretext elegant. Oleșa era cu soția, beau ceai. Poate chiar vin, nu mi-am dat seama. Din prag i-am declarat entuziasmul de cititor. Am compus pe scară un scurt discurs. Iuri Oleșa asculta tăcut, aștepta să vadă ce va fi mai departe, probabil era interesat să vadă cum vom ieși din pauză. A făcut asta soția lui care a strigat să-i invite pe „copii”.

Ce s-a întâmplat în continuare nu mai țin minte: gazda povestea ceva despre un film care trebuie să se facă după scenariul lui, ne-a întrebat fără niciun interes unde învățăm. Nu a spus nimic din ce aș fi putut cita ulterior. Această vizită poate fi considerată lipsită de har. Dar nu, totuși Iuri Oleșa devenise un om viu și i-am recitit cărțile cu tandrețe — omul acesta stângaci, mic de statură, dar ce abilitate avea în folosirea frazei, cum mai știa să citească cărțile altora.

Nu am fost luat la oaste, eram inginer la Biroul Special de Construcții al lui J. I. Kotin, principalul constructor de tancuri. M-am plâns la Comitetul de Partid, la direcție, la comitetul comsomolului. Erau multe instanțe pentru plângeri. Peste o săptămână am reușit să renunț la „blindaj”. Am fost repartizat la Divizia 1 de voluntari, 1 DNO. Eram fericit! De ce?... Iubirea ar fi trebuit să mă rețină, povestea de dragoste tocmai se aprinsese, munca la noul tanc îmi putea satisface patosul patriotic.

În a treia lună de război nu mi-am mai înțeles decizia, insistența, agitația.

Este adevărat, dacă privim lucrurile mai atent, se poate vedea că în armată se duseseră aproape toți băieții mei — Vadim, Ben, Ilia, Lionia. S-au dus, de fapt, mobilizați fiind. Kostia, ca și mine, era protejat la Institutul său de Radistică și se ținea de protecția asta cu mâinile.

— Nu am de gând să apăr țara cu pieptul meu, spunea el.

— Asta este o imagine artistică, nu trebuie s-o faci literalmente.

— Ți-au dat pușcă? Nu? Uite, de asta este vorba. Și atunci cu ce o să lupți?

Nimic nu mă putea opri, m-am prezentat în fața Rimmei în cămașa militară uzată, din bumbac, cu pantalonii mei de călărie albaștri, ghetele grele cu obiele, arătam aiurea, dar mă simțeam husar, din cavaleria de gardă. Măcar să fi avut un pistol la brâu, dar ni se dăduse numai o mască antigaz și, înainte de a pleca, o sticlă cu un amestec incendiar.

Principalul mister pentru mine era de ce m-a preferat pe mine. Un inginer începător, dintr-o familie săracă, tata în Siberia, înfățișarea așa și așa, nu cântă, nu cunoaște niciun instrument, nu este sportiv, și întreb, în ce constă secretul? Năzuința veșnică de a ne explica enigma iubirii.

Faptul că era fecioară era o dovadă a iubirii ei, în orice caz, însemna mult. Virginitatea și a bărbatului stârnește sentimentul, ce nu se poate compara cu nimic, de curățenie, în orice caz, am reținut acea noapte. Am trecut de pe patul ce scârțâia pe jos, în camera vecină dormau mama mea, sora; faptul blestemat că se auzea totul mă împiedica să jubilez, să urlu, să fornăi, să nu mă abțin, să mă dedau iubirii, așa cum o fac animalele. Dar oricum, și abținerea aceasta era plăcută, și cerul nopții, cu căutarea neliniștită a proiectoarelor, și vântul ce pătrundea pe fereastra deschisă. Începutul iubirii, ramura ce urcă se ridica brusc spre stele, în infinit, părea că așa va fi mereu.

Ultimele săptămâni petrecute în oraș înainte de a fi trimis pe front, formarea diviziei, antrenamentele în parcul Șeremetievski, cartelele pentru alimente, bombardamentele — totul trecea razant, pe lângă, fără să împiedice, să ne alunge relațiile.

Peste tot era lipsă de experiență — în război, în iubire, la cartelele de alimente. Nimeni nu făcea rezerve de alimente, nimeni nu se gândea la evacuare. Și totuși noi nu pluteam cu capul în nori, ne-am dus la oficiul stării civile. Eu i-am propus. Nu i-am propus mâna și inima mea, ci am propus să ne căsătorim. Am făcut o propunere pur de afaceri. Era septembrie 1941, a treia lună de război, nemții se apropiaseră de Pușkin. Știam că această căsătorie nu avea viitor, nici eu nu aveam, pe atunci mă convinsesem deja că nu este simplu să învingem Germania și în acest război infanteria nu are nicio șansă de scăpare. În acel prim an un soldat trăia pe linia frontului în medie patru zile. Rimma va avea măcar amintirea primei sale iubiri din tinerețe pentru un tânăr soldat, uneori va ofta când își va aminti, și tot așa, o poveste de felul acesta siropoasă.

Îmi făcea plăcere să-i dau certificatul de căsătorie, o sumă ridicolă, dar oricum...

Oficiul stării civile de pe Ceaikovski era închis, se duseseră în adăpost. În cel de pe Vladimirski nimerise un proiectil. Ne-am dus în piața Stacek. Eram gata să mergem de la un oficiu de stare civilă la altul, să ne căsătorim de două ori, de trei ori, să așteptăm pe scări... În cele din urmă am obținut ce am vrut, ea a primit ștampila în buletin, în livretul meu militar nu se cuvenea să se pună ștampilă.

Orașul nu mai avea flori. Pe Nevski, în cafeneaua „Nord”, pe o mulțime de bani ni s-au dat prăjituri cu magiun, cafea și câte un pahar de vin. Chelnerița, când a aflat că ne serbăm căsătoria, ne-a adus câte un ecler. Rimma umplea goliciunea mesei, fericirea ei, ochii ei, râsul. Era suficient să te uiți la ea. Pentru o femeie actul căsătoriei înseamnă mult. Pur și simplu o admiram, glumeam, îi spuneam că trebuie să învețe să facă blinele și kulebiaka.

Nu ne făceam niciun fel de plan de viață împreună, eu mă întorceam pe front, ea la uzină. Era o zi caldă, avea o rochiță albastru deschis de vară, un decolteu adânc, un medalion mic de aur avea pe gâtul bronzat. Și un baticuț de mătase, de un albastru închis, sau o eșarfă. Deodată mi-am dat seama că ea, în afară de tată și mamă, este singura ce va păstra oarece amintiri despre mine, prin ea o să mai rămân o vreme în lumea asta. Ea va aștepta, voi putea să-i duc dorul în linia întâi.