Martie

Niște pete amorfe: ocru și plumb, pe margine rugină, o serie de linii turcoaz moi, două tușe roz puternice și, scălâmb, autograful diluat cu călcâiul în noroi. Nicio lumină, niciun volum. Cu un pas înapoi, am privit și mai atent studiul meu și în câteva clipe am putut să disting dincolo de groapa făcută mușuroi nuanțele argintii ale zăpezii umede, un nămete cărunt, alb de pergament, puțin atins de azuriu, var și cenuși, prispa, al potecilor de furnici ornament (mai degrabă ghicit, care licărea), până și umbra unui cui. Dar mai sus începea apa mare, formațiuni libere și schimbări de culoare, privirea s-a cufundat și doar prin minune, printre fâșioare, s-a agățat deodată de pălăriuța de oțel: o lucrare, este un perete acoperit de scânduri — pe toată latura. Apoi cu teamă, pe pipăite, țopăind, sărind, de-a lungul unor crăpături albastre, pe marmura ferestrei și pe jgheabul de zinc, până la burlanul scund din care în cascadă cade în pântecele întunecat al unui butoiaș de fier, cu o adâncitură neagră, găurită. Un șuvoi a pornit abil, viclean, zigzagat printre pietrele ce se transformă în pietriș într-o clipită și în zăpadă veche, pământoasă... Acum și aici, când mi-am văzut amintirea în viitor, mi-a părut rău că coloritul, factorii artistici — toată lumea răsunătoare este mai în detaliu pe vizor. Cu cât este mai departe, cu atât este mai periculos. Pentru a nu aluneca în altă lipsă de formă, lipicioasă, unde numele se pierde și lumina abia licărește, ne vom unifica nu cu clipa, ci cu vizibilul păstrat în memorie. Din două tablouri care este mai real? — dacă prezentul este orb, viitorul vede bine. Și ochiul va termina de desenat acea roz pată? Ce-i asta: o fundă, un batic aruncat, cu buline?