Din ciclul Douăsprezece întâlniri (1949—1990)

Anul o mie nouă sute patruzeci și nouă

Dacă ai sufletul bolnav,
Du-te cu curaj pe mare
La ora când luna plutește
Ca o corcodușă prea coaptă.
Dacă ai sufletul bolnav,
În inimă ai urma unei răni smulse,
Întinde-te cu grijă lângă mare
Și ea îți va linge rana.
Numai că asta trebuie făcut
Cu precauție și pricepere
La ora când luna plutește
Ca o corcodușă prea coaptă.
Și copacii verzi,
Scufundându-se în fumul albastru,
Încep să ni se pară,
Nu se știe de ce, azurii.
Și atunci să nu te miri
Dacă din mulțimea de valuri
Va ieși pe mal o fată
Pentru a se așeza alături de tine.
Vie ca un trup pământean,
Mai frumoasă ca în basme și dorințe,
O să se uite și o să spună: „Dragul meu,
N-am nevoie de promisiuni,
N-am nevoie nici de cuvintele tale,
Cuvântul este numai o povară pentru cei ce văd.
Și ce gândești voi afla
Din ochii tăi fierbinți”.
Și atunci o să moară cicadele
Și valurile o să scadă,
Și o să vezi alături, lângă tine,
Niște buze foarte blânde...
Numai că asta trebuie făcut
Cu precauție și pricepere
La ora când luna plutește
Ca o corcodușă prea coaptă.
Și las să râdă prietenii
Că, cică, dormi așa de dulce,
Că în vis ai putea vedea
Niște lucruri și mai fantastice...
Las să râdă, las să nu creadă,
Oare este nevoie de opinia cuiva
La ora când luna plutește
Ca o corcodușă prea coaptă?



Larma abia de s-a potolit
A ușilor trântite înjurând,
Că eu din nou deja sunt grăbit
Să te văd cât mai curând.
Gonesc, alerg departe undeva,
Sunt cuprins de un vis cutezător, zic bine,
Că voi putea prinde din urmă noaptea
Și o să mă întâlnesc mai devreme cu tine.
Dar noaptea bubuie în toate felurile:
Nu promite, nu te grăbi...
Și pe zăpadă se văd urmele —
Două mici și două mari.
Le-am recunoscut. Până acum
Am mers prin Moscova înzăpezită,
Și discuția fără griji
A fost înlocuită cu un dor abia simțit.
Dar totul a dispărut — și tristețea, și râsul deodată,
Mâinile s-au împletit prima oară-n drum
Și am ieșit în zăpada curată,
Unde nu călcase nimeni până acum.
Aștept „Da...” să spui
Se întind pe zăpadă, ca rândurile într-o carte,
Cele două urme ale tale mici
Și, două mari, puțin mai departe.
Și începem pașii să-i numărăm,
Tăcem, iar zăpada ca mătasea foșnește,
Doar pe ea până acum
Nimeni încă nu pășește.
Larma abia de s-a potolit
A ușilor trântite înjurând,
Și eu alerg, și mă grăbesc
Să te văd cât mai curând.
Și noaptea bubuie în toate felurile,
Dar ninsoarea a trecut și s-a potolit,
Mulțumită că a nivelat urmele —
Două mici și două mari.



Ce mult a mai încercat
Duhul scărilor negre din bloc
Să nu mă săruți
În scara de la colț.
Ca un câine urla
Și număra treptele hăulind,
Toate scările închidea
Din aleea Merzliakovski.
Și mereu era pregătit
Să ne facă tot felul de pozne:
Să ațâțe pe noi motanii
Și pe femeia de serviciu ciupită de vărsat.
Să-i învețe pe copii putea —
Dracii, sunt prieteni cu duhul casei —
Să închidă repede becul, uite-așa,
Speriindu-te de moarte.
Stăm mână în mână,
Obraz lângă obraz lipiți,
El zăngăne prin pod întruna,
Toată noaptea n-o cruță.
Bătrâne duh al casei, dragul meu,
Azi nu mai am ce face, recunosc...
Sunt în scara de la colțul meu
Și azi aștept să mă întâlnesc cu el.
Și ca în acel an îndepărtat,
Din nou să scap în gol, după obicei,
Un băț de chibrit mușcat.
Aștept răspunsul din pod
Și trag cu urechea ușor —
Fie că nu mai este bătrânul,
Fie o fi ieșit o clipă în pridvor.

Cu ce sete am așteptat întâlnirile trupurilor noastre
În acele zile când am fost Catul,
Când tu ai fost Lesbia.
În orice clipă din noapte și din zi
Veneam repede la tine
Și-ți spuneam: „Vrei?”
Tu-mi răspundeai: „Vreau!” În fine
Ce ne mai mângâiam! Ne îndeplineam
Orice plăcere a trupurilor.
Sărbătoarea veselă a Saturnaliilor o țineam,
Pârâia prin Roma acoperită de omăt.
Niște lipitoare lacome eram amândoi,
Cum ne mai mângâiam! Cum ne mai mân...
În noaptea aceea la osterie de beată ce erai
Te-ai dus să te culci cu Tiberiu.
Te-am bătut, ți-am cerut iertare,
Amândoi am suferit vreme bună.
Și uite, în ultima întrupare
Pasiunea ne-a adus din nou împreună.
Chiar luna femeilor, august era,
Era Moscova, era A treia Romă,
Când, agățându-te de gâtul meu,
Ai strigat acele cuvinte lacomă.
Și, încăpățânați și duri
Am descoperit tot ce îngropat fusese.
Ca la Blok, totul s-a repetat,
Când se striga brie în acea piesă!
Din nou și ziua, și noaptea întunecoasă
Învârt discul telefonului,
Tu îmi strigi din receptor: „Vreau!”
Și va fi sărbătoarea Saturnaliilor,
Și râsete bete, și larmă, și binecuvântare.
Dar încă nu a fost întinsă masa
Și C₂H₅OH întreg este.
Tiberiu mai hălăduiește pe undeva,
Dar el va veni la sfârșitul zilei
Și o să vii și tu pentru a face acest
Dar prețios pentru mine.



Ca să nu ne plictisim când suntem separați,
În acele zile în care o să fii la Odessa,
Am decis să schimb locul cu Marea Neagră.
Marea va deveni un funcționar al cernelii,
Un capsator, un șoarece de birou,
Marea va veni la serviciu
La opt treizeci fără nicio întârziere,
Sufocându-se în pasajele subterane,
Primind oameni plicticoși în audiență,
Fremătând în fața privirii șefului,
Va fuma în locuri de fumat
Și va scrie cu un pix ieftin
În locul meu hârtii de serviciu.
Iar eu o să mă întind pe pietrișul sărat
În patul Pontului Euxin
Voi fi văzut de departe —
De la poarta Baidar până la Istanbul.
Și imediat ce o să mă vezi și tu
O să dai fuga la mine la întâlnire,
Ca eu, iubita mea, să te mângâi,
Să te întorc pe toate părțile, să te legăn, să te răsfăț, să te alint,
Ca de la tandrețe să ți se strângă inima
Și să fii soția mea.



Acolo unde pinii se prindeau
De panta de lângă mal,
Ne-am despărțit pentru totdeauna,
dar muream de râs întruna.
Și râdeam ca niște copii
Cu gura plină de râs,
Nedorind să observăm
Cum punem punct!
Fără să evităm ispita
Și simțind entuziasm,
Să repetăm un motiv
De monstruos dans!
De parcă Dumnezeu, ca alinare,
Ne-a trimis un carnaval
Și Direcția de vize pentru tine
Nu mi-a dat permisiune,
De parcă mai aveam
Nu minute — ani,
Râdeam, râdeam,
Cum n-o vom mai face niciodată.



Este deja ora cinci,
În curând, tunetul va bubui.
La etajul trei
Miroase a păpădii.
Stratul de asfalt deodată
A devenit violet ca o oglindă
Și i-a transformat pe trecători
în dame și valeți de ghindă.
Bolta cerului a plesnit.
A căzut o aversă înverșunată.
Totul să curgă a început.
Totul s-a golit pe dată.
Aleargă pieziș o pală ciudată,
Vântoase, vâltori...
Alergi descălțată
Prin piață la poarta mea.
Am rămas împietrit la ușă
Ca să aud în inima ce bate
Pașii ușori ai troheilor tăi
Ce alergau în sus pe trepte.
Ei, mai repede! Apari
Cu capul plecat ușor într-o parte,
Toată numai picături și broboane,
Păpădii și curcubee.



Anul o mie nouă sute nouăzeci

O să mor și o să mă fac o mare,
Dar tu mai stai, nu te grăbi,
Trăiește fără durere
Ani mulți și zile.
Iar eu, cuprins de un scop tandru,
Devenind stihie albastră,
În defileul armenesc
O să aștept întâlnirile cu tine.
Auzi foșnetul mării,
Vuietul valurilor bubuitor —
Este vuietul așteptării,
Pe tine te aștept așa cu dor!
Uite, tu intri treptat
În valurile mele încântate,
Ca să-ți spăl, cu o spumă pătimașă,
Picioarele cu tălpile înguste,
Ca valul să te ungă uite-așa,
În sus și-n jos, și fără milă,
Când, ca mai înainte, cum se întâmpla,
Eram mâini în mâini, împreună,
Ca eu să mângâi cum se cuvine
Colțurile dragi ale buzelor
Și, după ce le mușc tandru, alene,
Să-ți sărut sfârcurile.
Iar când vei fi ostenit,
Când o să te duci acasă de la întâlnire,
Din nou se va auzi vuit
De așteptare în urma ta.