Un an de minune și tristețe

(fragment de nuvelă)

<...>

Părea că tocmai adormisem, dar mama deja mă scutura de umăr și-mi împletea părul >de pe cap.

— Scoală! Au venit după tine! La pescuit!

În trecut nu m-aș fi trezit niciodată așa de devreme, dar acum, chiar dacă nu mă trezisem de tot, am sărit în sus și am început să-mi trage grăbit pantalonii.

Dar în dimineața aceasta Baikalul era cu totul altul și chiar era imposibil de crezut că ieri de la mal până hăt, la infinit, era o întindere netedă, luminoasă, fără nicio încrețitură, și oare este posibil așa ceva, doar este o mare, și cel mai mic vânt ridează suprafața apei, iar, când se termină vânticelul, încrețiturile încă mai sunt prezente multă vreme în direcția lui, ca o săgeată de un albastru închis. Azi așa era. Tot Baikalul era albastru închis, dar pe albastrul acesta, ca niște pene ascuțite dinspre sud spre nord, se vedea o încrețitură și mai închisă la culoare, așa a fost la început, când am ieșit pe mal.

— O să fie kultuk*! Bine!, spuse Iurka, iar fratele lui, mecanic de film, dădu din cap aprobator.

Am mers pe culmea căii ferate și, când mergeam așa, Iurka mi-a povestit multe lucruri despre Baikal, pe care trebuia să le știe oricine, chiar dacă locuiește la Moscova, pentru că un alt Baikal nu mai există nicăieri și nu va mai fi.

— O să fie kultuk!, repetă Iurka.

Și știam deja că în curând se vor ridica valuri din sud și asta este bine pentru pescuit, asta înseamnă că unda o să gonească peștii spre malul nostru și că va veni și lipanul adus de val, adică un lipan care este foarte mare și trăiește la adâncime, și se apropie la mal în timpul undei, pentru că unda lovește țărmul și scoase de sub pietre icrele de strunghil, chiar ale acelor peștișori pe care ieri Svetka i-a prins cu mâna. Masculul de strunghil se bagă sub o piatră care nu este prea bine fixată de fundul apei, se întoarce cu burta în sus și depune icrele pe piatră, și asta se întâmplă chiar la mal, ca alți pești mari să nu le poată mânca. Pescarii adună icrele astea, le sărează, le presează și cu ele pescuiesc lipan. Nu se pot mânca aceste icre. Nu sunt gustoase. Sunt amare.

Am tot mers așa pe jos și nu puteam să înțeleg de ce mergem când în jur este apă și malul este la fel de pietros.

Celălalt mal nu se vedea, acolo erau întinși numai nori grei sau unii pufoși, aproape pe apă, sau așa ți se părea. Iar lângă malul nostru începu să pleoscăie ceva, nu era prea clar, pentru că nu erau valuri, doar o încrețitură ușoară, de un albastru închis, alerga de colo, colo: când de-a lungul malului, când se îndepărta de el; uneori totul în jur se acoperea de un vălurit întunecat, și atunci deja nu mai era albastru, mai degrabă un cenușiu închis, aproape negru, dar imediat ce se potolea vântul, că apa devenea din nou albastru deschis și nu mai voiam o altă culoare decât aceasta, pentru că și cerul era identic cu apa, nici el nu putea să aleagă o culoare permanentă în dimineața asta și el își schimba culoarea când de la albastru închis, când își zburlea penele norilor albi întinși de-a lungul liniei orizontului.

Ne-a ajuns din urmă un tren și, cât timp a trecut pe lângă noi, am stat chiar pe marginea taluzului, puteai să atingi cu mâna vagoanele ce treceau în fugă și huruiau.

Calea ferată mergea pe o fâșie îngustă și pietroasă de-a lungul malului deasupra căruia până la cer atârnau aproape drepte, ca sculptate, stâncile. Cât timp trenul ne ținuse la marginea taluzului, am ridicat capul în sus, încercând să-mi dau seama de înălțimea stâncilor și mi se părea că înălțimea lor are mulți kilometri, pentru că nu se vedeau vârfurile: erau acoperite de pereți pieziși de stâncă ce atârnau deasupra lor.

După aceea am mai mers puțin și în curând, printr-o adâncitură de piatră, am coborât de pe taluza chiar pe malul acoperit de pietre uriașe. În două locuri deasupra apei ieșea două traverse fixate de mal cu pietre. Locul acesta se numea lavă. Aici era o groapă, adică de la ultima piatră imediat, fără nicio pantă, era o adâncime de opt, zece metri. În asemenea locuri aproape de mal venea lipanul în timpul valului. Aici se prindea cel mai bine.

Când am coborât la apă, valul deja începuse. Este adevărat, nu erau valuri înal­te, veneau unele după altele în liniște, fără grabă, veneau direct spre mal, parcă pieziș, și valul lovea mai întâi malul numai cu o parte, de parcă se agăța de el, iar când capătul celălalt, vizibil al lui atingea și el malul, aici, la picioarele noastre, deja al doilea val cădea pe pietre, aruncând în sus printre pietre pumni de stropi strălucitori.

Iurka și fratele lui au scos niște undițe uriașe, ascunse între pietre de la pescuitul precedent. A lui nenea Vitia avea șapte metri, a lui Iurka era de cinci și jumătate. Undițele erau făcute din câteva bețe unite prin niște țevi de fier. Punându-și peste umăr geanta cu momeala de icre, amândoi, ridicând undițele la cer, au urcat pe traversele înguste, umede, pe care și fără undiță era greu să-ți ții echilibrul, au pus momeala în cârlige și au aruncat firele cât mai departe au putut. Cu undițele sprijinite în șold, au împietrit în această poziție, cu ochii fixați pe plutele cu pene lungi, de gâscă. Plutele se legănau pe valuri, se aplecau când înainte, când înapoi, și de câteva ori am tresărit și am țipat — mi se părea că mușcă, dar pescarii stăteau ca niște statui din piatră, fără cea mai mică mișcare, puteai crede că au uitat de ce au venit aici.

Lipanul este un pește nobil, nici nu se compară cu bibanul sau carasul care, ca niște proști, înghit viermii imediat până în stomac și trag pluta și firul, de parcă îi spun pescarului că, cică, ți-ai făcut treaba și hai, trage! Lipanul mai întâi încearcă să dea jos cu coada momeala din cârlig și abia după aceea, dacă este foarte flămând, o gustă cu buzele. Atunci pluta tremură foarte puțin și trebuie să poți s-o retragi imediat. Dar dacă încerci s-o retragi cu finețe, ca să nu-i rupi buza, ca lipanul să nu apuce să dea drumul momelii din gură, dacă în mână ai o undiță de șapte metri, iar firul este coborât la șase metri adâncime!

Și după aceea mai este și poziția în care împietresc pescarii pe traversă!

Capătul bont al undiței parcă este înfipt în șold, capătul cel ascuțit atârnă la un metru de plută, mâna stângă este în șoldul stâng, corpul este ușor aplecat în spate și în toată această poziție, în afară de pregătirea pentru a trage în sus, mai este și un fel de vitejie, și ușurință, și calm, și chiar un fel de desconsiderare, și o indiferență pe chip. Și în același timp traversa, oricât de bine ar fi fost fixată de mal cu pietre, oricum tremură sub picioare și valurile îți lovesc picioarele, și dacă a mușcat, atunci trebuie să smulgi, să tragi, să prinzi lipanul cu mâna stângă, lipind undița de corp, să scoți peștele din cârlig, să-l arunci în geantă sau pe mal, să pui momeala și din nou să arunci firul, agitând undița uriașă, și în tot acest timp să nu-ți pierzi echilibrul, să nu-ți alunece piciorul, să nu lovești cu undița în apă. Lipanul este sperios. Icrele stau puțin în cârlig și, dacă smulgi din greșeală undița, zboară din cârlig și trebuie să pui altele!

După ce am studiat vreo zece minute pescarii, am început să-i respect plin de emoție. Și după alte câteva minute am început să moțăi, sprijinit cu cotul de o piatră, și am visat că din apa dintre pietre ieșise un pește uriaș și, cu gura căscată, a spus tare: „Ai adormit, pescarule!” și începu să râdă în hohote.

În acest moment ceva m-a lovit pe burtă, am sărit în sus și am văzut un pește la picioare. Iurka și nenea Vitia râdeau în hohote.

— Ai ratat momentul!, strigă Iurka.

— Adună vreascuri! Aprinde focul! O să-l frigem!

Și nenea Vitia mi-a arătat de unde pot să adun vreascuri.

Cât timp am făcut eu focul, au sărit, una după alta, pe mal opt pești — niște lipani mari, cum a spus nenea Vitia, câte două funturi fiecare, nu mai puțin.

Apoi nu a mai mușcat nimic. Pescarii au venit pe mal, au pus undițele pe pietre și au început să frigă peștele într-un mod nemaivăzut. Peștele era înfășurat în ziar și pus pe foc, chiar pe cărbuni, și când îl scoteau, ziarul erau doar ușor îngălbenit și din loc în loc chiar se vedeau literele. Iar peștele se dovedise a fi minunat fript, nu mai trebuia decât să-l sărezi.

Cât timp se frigea peștele, cât timp l-am mâncat, cât timp am așteptat o undă bună, nenea Vitia mi-a povestit despre Baikal. Despre unda Kultuk și despre unda barguzin, despre vântul Sarmu, care smulge copacii de pe stânci și-i aruncă în apă, despre insula Olhon care se află în nord, despre cum Baikal avusese o singură fiică, frumoasa Angara, și că aceasta fugise la logodnicul ei, Enisei, iar Baikal, de necaz, a aruncat în urma ei o stâncă care iese și acum din apă, unde începe Angara.

Ascultam și, nu se știe de ce, sufletul îmi devenea neliniștit. Mi se părea că tot ce povestește el știu deja sau le-am știut cândva și le-am uitat, dar că lucrurile nu sunt așa cum le povestește el, ci cu totul altfel, și chiar denumirile și numele sună numai asemănător, dar nu așa cum le auzisem eu odinioară. Nu puteam să-mi amintesc nimic, dar tot timpul voiam să protestez...

Apoi nenea Vitia începu să cânte un cântec:

Cândva demult, în vechime,

Anii secolelor au zburat,

Când Baikal în înălțime

Un munte albastru a ridicat.

De la el mai sunt fragmente

Până azi în apă,

Dar și praguri uriașe

undeva mai jos în față.

Celalte au fost luate

De-ale râului ape repezi,

Dar legenda-i sfânt păstrată

De pescari cu ochii umezi

Și nepoții lor o spun,

Prin ei trăiește.

Numai numele nu-l știu

De unde izvodește...

Pe atunci valurile începuseră să lovească pietrele pe care stăteam și vuietul valurilor ne făcea să vorbim din ce în ce mai tare. Malul celălalt, de vizavi, se înseninase și am văzut pentru prima oară munții care sunt mai înalți ca ai noștri, cum a spus nenea Vitia, cu cușme de zăpadă pe vârfurile ascuțite. Până la acel mal erau 40 de kilometri, dar părea că este mai mult. Se deschisese vizibilitatea și la stânga, și la dreapta. De o parte și de alta apa se contopea cu cerul sau cerul se contopea cu apa și orizontul se vedea numai ca o linie slabă, abia vizibilă.

Valurile deja nu numai că se rostogoleau, dar parcă erau împinse de cineva, le grăbea și asta le irita, iar iritarea și-o manifestau asupra pietrelor și unele asupra altelor, când se ciocneau de cioburile de piatră de pe mal. Atunci apa clocotea acolo și făcea spumă, forma vârtejuri. Pe mal vânt aproape că nu era. Vântul zbura undeva acolo, la mijloc, acolo transforma apa în valuri și de acolo le gonea spre mal.

Pescarii și-au ocupat din nou locurile pe traverse. Valurile șfichiuiau traversele, loveau picioarele mai jos de genunchi așa de tare, că nici cizmele nu te salvau. Nu mușca nimic, în ciuda așteptării și convingerii lui nenea Vitia, și după jumătate de oră, puțin descurajați, pescarii au venit pe mal, și-au vărsat apa din cizme, și-au stors cracii pantalonilor și au strâns undițele.

După ce am aruncat în apă resturile focului, am urcat pe taluz și am pornit spre casă.

— Ce știm noi despre pește, medita nenea Vitia, este că trebuie să-l halim! Dar care sunt treburile și grijile lui, nu știm nimic! După toate regulile trebuia să muște când vine unda, dar nu a mușcat! Deci mai sunt și alte motive pe care nu le știm. Dar poate că trebuia să mai așteptăm puțin... Însă pentru noi ajunge și asta!

Și a aruncat în sus geanta cu pește și geanta i-a găzut greoaie în mâini.

<...>

Între timp a venit vremea nucilor și copiii, unul după altul, au început să dispară câteva zile de pe malul Baikalului. Apăreau cu mâinile negre de smoală, pe obraji, pe frunte și pe gât erau tot pete de smoală și, deși smoala iese repede cu gaz sau benzină, copiii nu se grăbeau să scape de urmele nucilor de cedru. Acum toate buzunarele copiilor erau pline de nuci de cedru, iar discuțiile de lângă foc, pe mal, se purtau în principal în jurul chestiunii nucilor. Unul se lăuda că lovise cedrul cu un ciocan de lemn, dintr-o lovitură au căzut două sute de conuri, iar zece bucăți l-au trosnit în cap. Treptat numărul conurilor care cădeau dintr-o lovitură a ajuns la cinci sute și copiii se uitau geloși la cefele celorlalți care aveau urme de la loviturile directe.

La unul ciocanul se rupsese când lovise, altuia noaptea i-a luat foc coliba, altuia un gluton îi furase noaptea toate alimentele, altul a descoperit urme de urs lângă colibă!

Numai eu eram în poziția de ascultător și servit de ceilalți. Toți mă serveau cu nuci și-mi cereau să le spun ale cui nuci erau cel mai bine prăjite. Și eu nici nu știam să le sparg. Copiii mușcau coaja transversal și, cât eu mă chinuiam cu zece nuci, ei mâncau un pumn.

Și uite, a venit ziua, a venit dimineața când eu, cu un sac de efecte în spate, am pornit pe o potecă îngustă din taiga ce ducea la locurile cu cedri. În fața mea mergea tatăl Svetei, nenea Serioja, Iurka și fratele lui, nenea Vitia, iar în urma mea, foarte aproape Svetka.

Poteca șerpuia, se unduia, când o lua în sus, când cobora, când dispărea la cotituri. Mergeam deja de două ore, dar nu eram obosit, eram doar bucuros pentru că nu fusese ușor s-o conving pe mama să mă lase, și nici nu m-ar fi lăsat dacă nu ar fi fost nenea Serioja. Și ce mai prostii spunea mama, încercând să submineze acțiunea: și că sunt slab și nu voi face față unei deplasări îndelungate, și că noaptea pot să răcesc, doar mergeam pentru a rămâne acolo noaptea, și că încă nu mi-am revenit după boală, multe alte cuvinte nedrepte a mai spus. Dar, oricum ar fi fost, acum mergeam pe potecă și ajunsesem așa de departe, că nimeni nu mă mai putea întoarce înapoi!

Am plecat când era încă întuneric, la început drumul aproape că nu se vedea și frigul curentului de dimineață dinspre Baikal ne făcea să mergem repede. Apoi s-a luminat, după aceea în spatele nostru a apărut soarele și larma păsărilor din jur m-a asurzit în mod neplăcut. Dar, cu cât mergeam mai departe, totul în jur devenea mai liniștit, pădurea devenea din ce în ce mai sumbră. În jur erau deja numai cedri și pe crengile lor și în vârf atârnau conuri și eu nu înțelegeam de ce treceam pe lângă ei și de ce mergem mai departe, dacă de aici puteam culege cât voiam! Am întrebat-o pe Svetka, ea a chicotit:

— Păi ăștia sunt cedri? Sunt câte zece nuci în fiecare! O săptămână să tot dai cu ciocanul!

Pe drum am întâlnit multe lucruri interesante, necunoscute, de neînțeles, dar mergeam „cu treabă” și nu aveam timp să ne oprim și să căscăm ochii. În mod deosebit mă uimeau furnicarele uriașe și cedrii căzuți, scoși din rădăcină.

De multe ori poteca se bifurca, la o asemenea bifurcație nenea Serioja, fără să se oprească, mi-a strigat:

— Vezi?

Și arătă spre poteca ce o lua la stânga.

Am ajuns la o colibă mare făcută din crengi și nuiele. Am băut repede niște ceai și a început munca. Ne-am împărțit în două echipe.

Iurka și fratele s-au dus într-o parte, iar eu cu Svetka și tatăl ei în alta. Nenea Serioja a pus jos cu toporul un mesteacăn mare, cu un fierăstrău mic a tăiat o bucată de un metru, în mijloc a făcut o gaură oblică și în gaura aceasta a băgat un băț lung. A făcut ciocanul. Era așa de greu, că nici nu-l puteam ridica.

Eu și Svetka am luat câte un sac, iar nenea Serioja a pus ciocanul cu mânerul pe pământ în fața primului cedru, a dat într-o parte ciocanul și a lovit trunchiul. Și au început să cadă conurile din cedru! Unele zburau șuierând, cădeau de-a lungul trunchiului, ricoșau de crengi în toate părțile.

— Adună!, strigă Svetka.

M-am dus repede spre copac, am început să pipăi pe pământ, am găsit, cum necum, cinci conuri. Nenea Serioja a mai lovit odată și atunci m-a trosnit așa de tare pe spinare, că, după ce am țipat, am căzut pe mușchi. Svetka murea de râs! Și când m-am dus la ea, în sac avea deja cincizeci de conuri.

Uf, ce mai muncă grea a fost! Nenea Serioja tot lovea întruna și eu alergam sub copaci, mai mult călcam conurile în picioare, le îndesam în mușchi, în loc să să le culeg. Svetka nu se temea de nimic, se năpustea să adune conurile când tocmai zburau din copac. Conurile te loveau în cap și pe umeri, ea țipa, șuiera, râdea în hohote, iar eu nu puteam pricepe de ce n-o doare. Eu am fost lovit de trei ori și capul îmi bubuia, mâna mă durea așa de tare, că nu puteam s-o ating, iar coloana vertebrală parcă îmi plesnise...

De la aplecatul permanent tot spatele îmi amorțise și gemea, și picioarele la fel, se cufundau în mușchi și în mușchi dădeam de pietre, picioarele fie se înțepeneau, fie se răsuceau, fie alunecau.

Am vărsat conurile într-o grămadă, dar tot lovind sector după sector, ne îndepărtam tot timpul într-o direcție și nu înțelegeam cum vom mai găsi apoi grămezile.

Când deja se părea că nu mai pot face niciun pas, nenea Serioja a spus ca eu și Svetka să mergem la colibă și să facem de mâncare. Și când Svetka a strigat „Să mergem!”, eu am clipit din ochi — habar nu aveam în ce direcție s-o luăm. Svet­ka m-a condus așa de bine, de parcă mergea prin sat și se dovedise că era foarte aproape, pentru că mersesem în cerc în jurul colibei. Cât timp noi am pregătit prânzul, nenea Serioja și nenea Vitia au început să care conurile la colibă. Aduceau câte un sac, îl vărsau și plecau din nou.

Am mâncat supa Svetei așa cum nu o mâncasem niciodată pe cea a mamei, tot nu-mi venea să cred că o să mâncăm pe săturate. Apoi m-am întins pe spate și am adormit imediat. M-au trezit, m-au ridicat și am pornit imediat să muncim. Cât de ciudat ar fi, după masă munceam mai ușor, deja mai și învățasem puțin cum se face, învățasem să observ unde cad conurile, să le găsesc repede, să mă feresc de lovituri, deși nici măcar Svetka nu le putea evita.

Înainte de lăsarea serii ne-am dus din nou să pregătim masa și din nou asta a fost pentru mine la țanc, obosisem incredibil!

Bărbații cărau conurile și se adunase o movilă mare. Apoi au tăiat copaci uscați și i-au adus la colibă. Era nevoie de foc pentru toată noaptea, pentru că toată noaptea trebuia să prelucrăm conurile. Din cort a fost scoasă o pânză mare de cort și a fost întinsă pe jos. Tot de acolo au scos niște tăvi de fier cu găuri de diferite dimensiuni — era sita. Au făcut focul.

Încă mai devreme am observat un trunchi mare de copac în care fuseseră făcuți niște dinți. În acești dinți se punea câte un con, era lovit cu o scândură mică, tot cu dinți și dintr-o mișcare se mărunțea conul. Și uite așa trebuia să facem cu tot muntele de conuri. Apoi mai trebuia să cernem conurile prin cele trei site și în cele din urmă să le prăjim la foc, în niște tăvi care nu aveau găuri.

Bărbații și Iurka mărunțeau conurile și eu și Svetka umpleam sitele și cerneam nucile. Munceam așa de intens, că nici nu am observat cum a început să se întunece, cum a venit noaptea. Muntele de conuri părea că nu scade deloc! Dar totuși, când s-a redus, Iurka a venit și el la cernut și mi-a fost mult mai ușor. Primele tăvi cu nucile curate se aflau deja la foc și mi s-a încredința să le amestec, ca nucile să nu se ardă, dar ele se ardeau, pocneau și-ți aruncau coaja fierbinte drept în față.

— Uite, acum o să știi cum se obțin nucile!, spuse nenea Serioja. A doua oară n-o să mai vrei să vii!

— Ba vreau!, am răspuns el, dar nu eram așa de sincer.

Totul are un sfârșit. A venit și sfârșitul muncii noastre. Nucile curate și prăjite au fost puse în oale și saci de efecte. Eu am primit patru oale, spunându-mi-se că nu pot duce mai mult. Și Svetka primise patru. Iar Iurka șase, și asta era supărător. Nu eram mai slab ca Iurka, și cum să mă compari cu Svetka? Dar nu am protestat.

Dar uite, sacii lui nenea Serioja și ai fratelui lui Iurka erau îngrozitori, nici nu-ți venea să crezi că cineva îi putea ridica de jos!

— Și acum să dormim până nu mai putem!, anunță nenea Seriojs.

În colibă erau plăpumi, chiar dacă vechi, dar întregi, și jachete groase, chiar și căciuli. Nopțile în taigaua din Baikal sunt reci, știam deja asta.

Cei mari s-au aranjat lângă foc, iar noi trei am fost instalați în colibă. Iurka s-a dus imediat acolo, dar eu și Svetka am rugat să ne mai lase puțin să stăm la foc.

Noaptea era foarte întunecată. Și abia acum, uitându-mă mai bine în jur, am simțit ce ciudat este totul în jur! Focul lumina numai poiana și lumina se termina la doi pași, mai departe în jur totul era plin de umbre înfricoșătoare, de foșnete, sunete necunoscute și neliniștitoare. Pe fundalul cerului se vedeau sau se ghiceau vârfurile cedrilor și aveai impresia că ele atârnă deasupra capului, gata în orice moment să se prăvălească în capul tău ca niște monștri vii ai nopții. În întuneric și se părea că este mișcare, cineva se furișa sau mergea în jur — tare mai voiai să te apropii de foc și să te ascunzi în el.

— Ți-e frică?, întrebă în șoaptă Svetka.

Am pufnit, de parcă puțin îmi păsa.

— Mie mereu mi-e frică noaptea!, recunoscu Svetka și imediat am fost de acord că sunt puține lucruri plăcute.

Toți dormeau deja, dar noi am mai stat și ascultat sunetele nocturne și ne-am uitat la foc, mie de fapt îmi era cam frică să mă duc în coliba întunecoasă și am spus că o să rămân aici. Îmbrăcat cu scurta vătuită, m-am culcat lângă lemnul dințat și în curând am adormit.

<...>

Toamna din Baikal nu a apucat să-și stingă toate culorile, că ele au fost lovite de ger și a nins. Desigur, zăpada s-a topit, dar ea a apucat să atace culoarea și ea a pălit în două zile.

Prin defileu tot veneau, într-un du-te vino, vânturi reci, aducând ploi și umezeală. Iar Baikalul era mereu furtunos. Acum nu mai era albastru deschis nici măcar în zilele senine, acum cel mai des era cenușiu, plumburiu, și numai când venea vântul kultuk, cu unda lui cu coame înspumate, atunci era de un albastru închis, închis.

A doua jumătate a toamnei în Baikal este cel mai trist anotimp. Ploi reci, vânturi reci, o mare aspră și neprietenoasă.

A doua oară zăpada care a căzut nu s-a mai topit și a venit iarna. Pârâul sau micul râu care curgea prin defileu s-a acoperit pe la margini cu obloane de gheață, dar că, până la ea, nu-ți venea să crezi de puterea gerului: doar apa literalmente susura peste pietre. Totuși într-o noapte a terminat de țopăit și spre dimineață, sub forma unei ghețe strălucitoare, a împietrit în mișcare, și asta era o minune — oare este ușor să-ți imaginezi că mișcarea s-ar putea opri și îngheța vreodată? Dar aici cascadele și șuvoaiele de apă au înghețat în cădere și în salturi, chiar și stropii pe pietre înghețaseră ca niște mărgăritare mari, ar pietrele s-au acoperit de o peliculă străluicitoare. Dar micul râu era alimentat și de pâraiele subterane și în curând gheața în multe locuri a început să se umfle, mai apoi vulcani de gheață au pocnit și apa a năvălit deasupra gheții. Gheața a crescut deasupra și copiii spuneau că la primăvară din loc în loc va avea un metru și jumătate grosime. Oare poți crede și așa ceva, dacă râul cel mic nu a fost nicăieri mai adânc, venea până la genunchi!

Deja peste tot în jur era iarnă, lumina albă îneca tot, cu excepția verdelui brazilor și al cedrilor de pe pante, dar și verdele acesta nu era prea viu și de fapt nu era receptat ca verdeață, ci pur și simplu ceva de culoare închisă pe fond alb.

Numai Baikalul, în ornamentul ghețurilor albe de lângă mal mai păstra încă, cel puțin, în zilele cu soare, albastrul său închis. Furtunile treeceau de la un mal la altul și de-a lungul malurilor, aveai impresia că lacului îi este frig și că este furtunos pentru a se încălzi. În locurile joase limbile de gheață se întindeau ca niște tentacule departe de la mal, dar marea încă mai avea putere să se opună gerului, gerul încă nu avea putere să facă față mării.

Pentru copii venea o nouă bucurie — patinele. Patinele erau legate cu sfoară de cizmele de pâslă, dar se dădeau cu ele, duminică, de exemplu, toată ziua, ce sfori fac față la așa ceva! Și de aceea cizma cu patină mai că nu intra în apă, după aceea un timp o țineau în zăpadă și patinele se lipeau de cizme. Era mai greu pentru picior, dar era mai sigur!

Aproape de la Stânca moartă până la malul Baikalului tot spațiul defileului, unde nu erau case, se acoperea de gheață. Mergeam până la bifurcație în jos și de acolo ne dădeam cu patinele și mai jos, uneori fără să ne oprim, uneori dând de o fisură și atunci ne ciocneam unul de altul și așa, grămadă, învârtindu-ne și legănându-ne, alunecam în jos, apoi din nou ne ridicam și zburam pe malurile Baikalului.

Și mai prindeau la un loc trei scânduri, le puneau pe patine, două în spate și una în față, cârma. Un asemenea dispozitiv se numearulevușka. Pe el se întindeau deodată câteva persoane și zburau prin defileu spre Baikal.

Seara și duminica prin tot defileul se auzea larma copiilor și acestea era timpul cel mai gălăgios și mai vesel din viața satului.

* Vânt din sud-vest ce bate pe lacul Baikal, ­n. tr.