Încă o elegie
Oare tu să fii? îmi spusei coborând
din tramvaiul 37 în stație
acolo unde tocmai fusesem, unde pavajul strălucind
de la ploaie încă mai fumega, de la cronologie
mă abțin, despre ce sezon vorbim era luna mai,
oare tu să fii? deasupra celor ce stăteau jos privirea-ți trecu
și a prins-o pe a mea și tramvaiul 37
după ce porni, frână și impermeabilul tău albastru se desfăcu,
descoperind gâtul de copil și eu am coborât
trezindu-mă în același timp, parcă mergând
oare tu să fii continuam să repet și încercând
în întuneric să dau de validol, nemaiștiind
nici starea vremii, nici în ce zi eram, nici an,
tu dormeai așa de depărtat și liniștită, că să te ating mi-era teamă
— studiosus, am strigat în urmă, ești un mocofan,
să mergi în același tramvai și să te depărtezi,
tramvaiul o ia tot timpul într-o parte
spre Lefortovo, și tu, ca de obicei, la dreapta,
și pentru cineva din beznă răsună un clopoțel
sau ce-i acolo, un mobil? — n-are importanță, gură cască, nu sta așa,
pe șine, dacă nu știi viitorul! — abia trezit
așa îmi și spusesem repede, și tu erai alăturea, alăturea,
necunoscuta din 37 — soție ești? — soția,
și mai era ceva ce nu poți prinde cu vorba, cu privirea
ageră n-o poți surprinde, dar prezentă era
ca un fel de semn al inevitabilității, nu, o veste pentru amândoi
și sufla spre sticlă, și un număr născocea
egal cu cinci piataci sau doi oboli,
căci trecuse timpul elegiilor romane-neromane, iar sorocul
de prezentare cu fiecare dimineață este mai scurt cu o noapte,
dar când văd fața ta și și tâmpla căruntă
cu o vână ce se zbate, draga mea, crezi, la o parte
se dă totul — oboseală, ani, nevroză,
sistolele bătrâneții din ce în ce mai mari, boala —
totul se duce, numai mirosul părului tău
desfăcut provocator la îndemână, pentru a-l
tăia pe ascuns ca semn de carte pentru zile negre
într-o carte-amuletă scumpă, doar ea, aroma,
ține ceea ce adia acolo, și fie c-ai pune-o oriunde
cartea asta, o inspiri până la spasme, o freci cu mâna
ca pe un testament, și deși ai citit-o nu o dată, două ori,
învățând-o vers cu vers, oricum este un mister
ea însăși și desigur încă mai este și acel final
până la care semnul de carte nu va ajunge niciodată,
pentru că nu există final, de fapt, nu sunt cuvinte,
este un fel de depresie, creier ce sfârâie în gol:
ne-am întâlnit cam târziu? dar totuși ne-am întâlnit, dar învinge
iubirea, cum a scris tov. Stalin, și așa mai departe,
și este o singură speranță că la noi conducătorii nu sunt închiși
și vor fi lăsați de moarte bună în patul lor să moară,
cum să nu fie un avantaj, dacă nu ar fi acea gaură fatidică înainte
Doamne, zic, oare ești aci, oare
ne dai o șansă, uite, au obosit puțin și Parcele tale, iată,
să toarcă pe neobservate tortul — și aici ce este, oare nu au greșit?
Dar prietena mea este cu mine, să n-o trezești în zori cată,
În zori doarme așa de dulce, și tramvaiul a trecut
din tramvaiul 37 în stație
acolo unde tocmai fusesem, unde pavajul strălucind
de la ploaie încă mai fumega, de la cronologie
mă abțin, despre ce sezon vorbim era luna mai,
oare tu să fii? deasupra celor ce stăteau jos privirea-ți trecu
și a prins-o pe a mea și tramvaiul 37
după ce porni, frână și impermeabilul tău albastru se desfăcu,
descoperind gâtul de copil și eu am coborât
trezindu-mă în același timp, parcă mergând
oare tu să fii continuam să repet și încercând
în întuneric să dau de validol, nemaiștiind
nici starea vremii, nici în ce zi eram, nici an,
tu dormeai așa de depărtat și liniștită, că să te ating mi-era teamă
— studiosus, am strigat în urmă, ești un mocofan,
să mergi în același tramvai și să te depărtezi,
tramvaiul o ia tot timpul într-o parte
spre Lefortovo, și tu, ca de obicei, la dreapta,
și pentru cineva din beznă răsună un clopoțel
sau ce-i acolo, un mobil? — n-are importanță, gură cască, nu sta așa,
pe șine, dacă nu știi viitorul! — abia trezit
așa îmi și spusesem repede, și tu erai alăturea, alăturea,
necunoscuta din 37 — soție ești? — soția,
și mai era ceva ce nu poți prinde cu vorba, cu privirea
ageră n-o poți surprinde, dar prezentă era
ca un fel de semn al inevitabilității, nu, o veste pentru amândoi
și sufla spre sticlă, și un număr născocea
egal cu cinci piataci sau doi oboli,
căci trecuse timpul elegiilor romane-neromane, iar sorocul
de prezentare cu fiecare dimineață este mai scurt cu o noapte,
dar când văd fața ta și și tâmpla căruntă
cu o vână ce se zbate, draga mea, crezi, la o parte
se dă totul — oboseală, ani, nevroză,
sistolele bătrâneții din ce în ce mai mari, boala —
totul se duce, numai mirosul părului tău
desfăcut provocator la îndemână, pentru a-l
tăia pe ascuns ca semn de carte pentru zile negre
într-o carte-amuletă scumpă, doar ea, aroma,
ține ceea ce adia acolo, și fie c-ai pune-o oriunde
cartea asta, o inspiri până la spasme, o freci cu mâna
ca pe un testament, și deși ai citit-o nu o dată, două ori,
învățând-o vers cu vers, oricum este un mister
ea însăși și desigur încă mai este și acel final
până la care semnul de carte nu va ajunge niciodată,
pentru că nu există final, de fapt, nu sunt cuvinte,
este un fel de depresie, creier ce sfârâie în gol:
ne-am întâlnit cam târziu? dar totuși ne-am întâlnit, dar învinge
iubirea, cum a scris tov. Stalin, și așa mai departe,
și este o singură speranță că la noi conducătorii nu sunt închiși
și vor fi lăsați de moarte bună în patul lor să moară,
cum să nu fie un avantaj, dacă nu ar fi acea gaură fatidică înainte
Doamne, zic, oare ești aci, oare
ne dai o șansă, uite, au obosit puțin și Parcele tale, iată,
să toarcă pe neobservate tortul — și aici ce este, oare nu au greșit?
Dar prietena mea este cu mine, să n-o trezești în zori cată,
În zori doarme așa de dulce, și tramvaiul a trecut
