M-am trezit prima din somn...

M-am trezit prima din somn. Afară plutea o lună uriașă. Dar, de fapt, dăm înapoi, vă rog să mă scuzați, totul la punctul de trezire. De-a lungul ferestrei mergeau oameni adormiți: spate, spate, spate. Și la zenit era un soare alb. Treceam pe lângă șirul lor, mă uitam la chipurile lor. Culoarea nenorocirii — hainele lor, dar, după ce s-au bronzat la soare, nenorocirea lor s-a acoperit de praf, precum livezile la sfârșitul lui iulie. Orbi și slabi, curgeau ba ca o hoardă, ba ca niște teutoni.

Lucea în cer chelia Creatorului și curgea sudoare ca o ceară de pe chipul lui. Totul își schimba conturul, se topea. „Dacă o să adorm, îmi spuneam, uite așa ar merge ea, oaia, cu capul supus spre cel care o prinde, repetând: ... distrugere, despot, tiranie”.

Simțeam greutatea tonelor de cer și-mi dădeam seama că vina este somnul celor nevinovați, că se supără pe poporul meu nu un Dumnezeu moale, ci i s-a inserat un cip cu sentimentul vinovăției și el crede că răspunde de Adam și Eva, de Babilon, de Gomora și Sodoma, de războaie și stihiile de afară, de țarii criminali, la fel și de țarii omorâți, de al Treilea Reich, GULAG, Stagnare, Gazprom, de Ucraina asta, de maternitatea unde s-au născut. O, Doamne, Doamne, Doamne!

Și voiam să strig: stop joc! S-a schimbat ziua care a fost ieri, uitați de păcatele părinților care vi s-au inserat sub piele! Purificați-vă! Ura!!

Dar ei mergeau, fiecare avea o gaură în piept: mă rog, puteai să bagi degetele acolo.