Stanțe târzii

Acum cu pământul nu te mai poți certa — chiar din acele decenii când primul tovarăș în el se culca, iar după el, și al doilea, al treilea. Dar el s-a lăsat, privighetorii și mediului făcând rău, așa de tare, apăsat, să nu-l mai poată visa vreun Lîsenko din nou. Să fi ales o altă viață, diversă, cel care s-a trezit de dimineață s-a stropit pe cerebel ca-n aversă cu apă de la robinet de gheață sau cel căruia îi plăcea multă vreme să stea prăvălit cu o carte sau cel care-și scutura bretonul alene de parcă era ultima fiță aparte. Dar termenele s-au întrerupt chiar fără să fie împlinite de către sportivi și leneși. Iar în zona nouă eu, uite, uzat de durere, de sare, văzând ce frumoasă ești, am început să mă împac cu un rol de detectiv particular. Este adevărat, au mai rămas, neatinse adâncurile în care am încercat să ne ducem și să ieșim la lumină, îndreptându-ne spinările. Dar oare o persoană sau toate cu un sistem respirator ca al nostru poate fi tovarăș sau frate mărilor adânci albastre? Totuși azi am încredere numai în spațiul ceresc, singurului care, când am nevoie, sfios, mă împărtășesc. Ca și cum după o alergare îmi ridic capul refăcut și plasez dinainte alte repere pentru viitoarele pelerinaje de făcut.