Din ciclul Dirijabile

Cimitirul sătesc

Când îmi părăsesc casa cu bucătăria uriașă, terenurile de sport și labirintul
                                                                                                          de dormitoare
și merg agale pe drumul de unde, jumătate de secol acum,
a fost adusă într-o brișcă nava noastră spartă, bucată cu bucată, —
                                                                                                    fuga pusă picioare
a foselor poplitee pe muntele deschizăturilor, — sunt mereu cuprins de fum.

Sunt tremurătoare mișcările cailor, drumul lor este o amăgire, o treaptă de vierme.
Așa că iată a ieșit din lucrările mele sfioase, iată...
Un proiect sec din mintea mea a apărut în patru labe,
așa ar fi putut să se ridice în fund o cutie de chibrituri căzută.

Cum își imaginau moartea colegii mei? Ca o ieșire din cerc, hoață?
Credeau că o să fie aduși înapoi când au pierdut înălțime?
Că bolta cerului o să-i lase să treacă, cum vin fluierând față în față
două trenuri de pasageri pe un pod lung, care se conturează în noapte?

Nu, cu pălăriile lor legate cu șnururi sub barbă
se uitau într-o parte, unde explozia languroasă încă se afla în direcția
păpușii de exercițiu, pe spate, întinse în mijlocul râului, într-o groapă...
Și șopârle cu limba pe buze au fost strivite pe mal de un perete.

Pe câmp crinoline spuneau că, fără să mai ajungă la zenit,
dirijabilul șlefuit a împietrit — nu văzuse Meduza din nori.
Bronzul biciclistelor este iodat, am putea spune că sunt culegătoare de nuci,
au rămas așa mult timp în rochiile sport și pe frunte cu ochelarii de melchior.

Îmi aduc aminte de aparatul lui D´Esquiveli, de acea scară la spate strânsă,
elicoidală, pe care a încurcat-o cu elicea când pe stâncă s-a urcat.
Cum se evaporă soluția de curățat sticlă, așa s-a dus și dinastia șerpilor zburători.
Aeroplanul se rotește în același loc, li se șterge noroiul pe parbriz.

Acum din fotografiile cafenii este greu să ne reprezentăm culoarea azurie,
clară, a gondolelor lor de sărbătoare și panglicile în vânt,
dar este clar că dirijabilul lor este ca un praf, combinezoanele lor sunt în straturi.
Amprentele lor spre ziuă s-au umplut cu apă, când au adunat trupurile
                                                                                                        de pe pământ.

Natura se se formează dincolo de terminațiile nervoase. În întuneric este suspendată
o vale, nu este pe potriva noastră. Cu cât merge mai departe zoomul obiectivului,
cu atât mai aproape și insistent este detaliul. Cu atât căderea sensului este mai
                                                                                                                 ireversibilă.
Și fiecare atom cu ochi holbați este impenetrabil, împingându-se la nimereală.

Este o seară liniștită. Verbul este liniștit. Și este în colaps illexul cel mai prevăzător.
Și foșnetele, ca la ora de desen, reproduc pavilionul urechii.
Un gândăcel se mișcă la orizont: nimeni nu va îndrăzni să-i numere vreun picior,
nimeni. Un podar a ridicat vâsla deasupra apei, dar de mișcat nu a început.

O oaie mică, venind direct, pe niște copite ușoare, din stâna îndepărtată,
aleargă pe ceruri cu capul întors spre coadă
și începe să meargă în vârful picioarelor, se învârte ca un titirez,
                                                                       încercând să-și vadă în oglindă spatele.
O, unde este acum Parmigianino, pentru a-i lungi gâtul în vară?

La cimitirul de un verde chimic un monument, de campanie, nesigur, mi-am ridicat.
Pe pereți un balon cu aer am schițat.
Ghicesc după umbre — pe suprafețele plate ale cortului sunt aruncate,
ca un instrument pliant, unde 36 de dispozitive în unghi sunt deschise.

Clești, pile, cuțite de conserve, și azurul se îndoaie pe tăișul cocoșat,
un burghiu manual, pete albe pe unghii, deschizătoare de sticle, cârlige...
Unul va tăia elicea în arc, altul din frânturi Bilbao va forma.
Dincolo de o pală a elicei, umflându-și cupolele, universul prefiră
                                                                                             ale mâinii sale intenții.

Adesea baloanele lor cu aer nu s-au comportat cu virtuozitate deasupra
                                                                                           periferiilor și au aterizat.
Balonul face gălăgie sub membrana sa, strâmbându-se în lateral.
Ia în brațe aparenta coloană vertebrală. Înăuntru pedalele în unghi așezate
se împing și uite — balonul este întins și prin el stratonautul trece.

Stând smirnă în automobile — în picioare, și străzile sunt acoperite de manifeste,
acolo o hidrocentrală de ghips pentru perforarea cerului și a filmului
                                                                                          a început să fie măcinată.
Printre călăreți, fotografi, copii sunt și Vasenko, Fedoseenko, și Usîskin este.
Și în întâmpinarea sintagmei „și niciun dar” profilul fiecăruia de margini este ridicat.

De ce chirurgi cu ochi albaștri au intrat în dreapta în trupul de platină fină, 
în stânga sunt maeștri cu balsamuri, iar în frunte bagheta mată de hipnotizator? 
Au vrut să-l readucă pe navigatorul aerian la manșă, 
dar el a căzut, s-a prăbușit, s-a agățat de hamuri ca niște celule ale dispozitivelor.

În altă țară în alte vremuri ar fi apărat armade înșirate
ale unor nave de linie inactive, așteaptă să fie vândute cu bani puțini, iar el,
                                                                                                    de niște câini însoțit,
întins un proiector pe întinderile plate și jaluzelele Nevadei le-ar fi lăsat,
unde în magazii deschise fuzelajele cu un lac oval la un loc ar fi prinse.

Dar poate că el este un alergător pe acoperiș, toți vin după el și vântul
                                                                                                    jos îngustează bălțile,
le înarmează cu arcuri, iar el, atârnând, trage într-o parte, de margini,
                                                                                                           bolta cerească?
În liniște și-a croit dirijabilul și nu a fost descoperit în titlurile filmelor.
Și umflându-și curelele din elastic, reflexele celor sensibili le-a introdus în schiță.

Se minuna. I-a scris lui Nicola Tesla: „Planetele o să se vadă. Membranele
umflate de morți o să explodeze — când face bucla bobina va da rateuri.
Cine va lega direct pământul de cer, dacă nu un aviator mort?
Un miner pe vine, în abataj, parcă este semnul fulgerului de pe panourile electrice.

Reliefuri, uriași, plăci, altare, dar, dacă te întorci — ei lucrează cu coatele,
țâșnind și alergând în sus mai repede decât niște maimuțe posace;
cine nu a trecut de selecția naturală încet, încet va trage în jurul său sârma ghimpată
și se va vedea curentul lipicios, ca nu mai sară gardurile.

Dar totuși lumina încăpățânată va țâșni din adâncuri și balonul se va îndrepta,
ca atunci când sufli într-o țeavă boțită,
ghemul se va desface, le va arăta tuturor limba și ca o unitate se va răsfira
și după norii lăsați dedesubt calculăm drumul”.

Nu putem toți să-i prindem pe Jacques și Joseph, deși în capul lor nu este mai
                                                                                                 puțină credință, totuși,
în faptul că fumul de trabuc care a umplut plicul îl va trage spre tavan.
— Hârtia nu este pentru litere, scrieți pe pietre, meloanele dându-și jos,
                                                                          au început să zboare montgolfierii.
Manufactura s-a redus la gravuri. Boreu suflă un vers pe o placă de mormânt.

În curte sunt cam cincizeci de butoaie cu pilitură de fier.
                                                                                   Și sfârâie amoniacul obraznic,
de aceea toți poartă măști. Acidul roade metalul pe dos, șerpuind în țeavă.
Există hidrogenul care simte mai acut pericolul, decât Orfeu în cercul bacchantelor.
Și un om gol le arată specialiștilor schema pe persoana sa:

o funie întinsă de la încheietura mâinii pân-la cot. Cuprinde gâtul.
                                                                                            Este întărită de două ori
cu un nod simplu. Coboară spre celălalt cot. Este trecută
peste încheietură și mijloc. Nodul al cărui capăt mobil vine înapoi
în întâmpinarea celui de bază. În celula aceasta a corpului plutești liber, se spune.

Nu o dată am remarcat că de la golurile lui a sărit în sus un stadion în zbor
                                                                                              și mulțimile năvăleau
sector după sector, când el își amintea ceva și fața și-o ridica.
Nu o dată am remarcat că din oraș, spre dimineață, el cu un balon cu aer se întorcea.
Odată stătea desculț pe cer, își învârtea dirijabilul pentru a intra în terminal.

Depun mărturie: la bar automatele l-au transmis în lanț și lângă bibliotecă
                                                                                                         l-au aruncat.
Și am visat închisori de campanie, ridicate în stepă un, doi.
din sârmă ruginită, și carcasa sucită a dirijabilului care râul a barat,
și rețeaua ca o cămașă de zale în apă mică, cu drumurile cele mai scurte
                                                                                             pentru peștișori. Dormi.

Nu o dată am remarcat: ieșea din casă, țeapăn și, în același timp sfios,
cu un sul de schițe și un etui de lemn pe o curea.
Și ierburile, ca niște afișe uriașe, smulse din pionezele de sus,
se îndoiau în fața lui și el șoptea, oprindu-și privirea asupra crăpăturilor
                                                                                   în peretele ce se deschidea.

Deodată el a dispărut, nu l-am mai întâlnit și nu l-am mai găsit,
o fi coborât pe trepte pe pământ,
tot privind drumul, sau în hoteluri, prefirând zilele.
Dar verticala s-a ridicat ca o armonică, ca o mașină care a călcat pe zebră și apoi

s-a ascuns. Conform lui Ioan, el este în urma sa și înainte.
Nu i-am mai căutat urmele, fenomene de lumină proprii nimbului,
până când odată, vara, la San Francisco, unde în barul „Trandafiri și ciulin”,
pe ziarul de dimineață laminat am fost serviți cu un pește portocaliu,
între coastele acestei creaturi oceanice am văzut un necrolog obișnuit.
O reînhumare. Mormântul este gol. Este cercetat. S-au luat probe de pământ.

Fie ca locatarul să fi fost alocat cerului, ca nimeni să nu-i deranjeze nici semnul,
                                                                                                       nici rămășițele.
A căpătat în mine nu numai un prieten, aș spune, un agent de încredere.
Am apreciat și raza, și unghiul șifonat de întoarcerea greutății —
                                                                                          deplasarea în alte lumi,

unde galerii de dirijabile liniștite, încă necusute pe margini, și pânze
flutură de la respirație, ne-au scăpat în iarbă.
Și plăcerea planării ne pătrunde tâmplele, peisajul — cu o membrană celulară,
unde în turnul cu un telefon deconectat aud prin iederă o bufniță de deșert.



Un hangar în amurg

Coarnele hangarului s-au înfipt în câmp.
Șocul înălțimii, unde substanțele sunt desfăcute.
Se cască sectorul lobului frontal
al dirijabilului din cealaltă lume.

Suntem mai ușori ca aerul și cădem liber
pe orizontală. Umplem cute, colțuri.
Pustiu de-a lungul, ca ferestrele în gară.
Și dirijabilul plutește și de sub pântece se aprind luminițe.

Cine și-a ascuns ziua sub o cască de sudor
creierul care se murdărește așa de ușor? În buzunare sunt băgate
instrumente căzute în dizgrație. Hangarul
a început să se descompună peste tot. Și roboții, înțepenind, susțin pachete instabile.

Hangarul a ars, s-a dus. Dar totuși ceva se mișcă în hambar
de la o zonă la alta, de aici până aici.
— Ce-ți învârți așa capul? Ce mergi cu picioarele în sus?
— Caut fețe de sfinți.



Orar

Picături mari de ploaie deasupra mării, precum jos mânerul unei șurubelnițe.
Într-o aglomerare ușoară conacul și panorame fără granițe clare.
Impermeabilul ei lung printre copaci își schimbă în mers nuanțele.
Are ceva de șablon militar, la cotitura elipselor și a genelor.

— M-am săturat, spune ea, să fiu o roată în praf, gajul unei loterii.
Întâmplarea mă ridică și, anticipând, mă ține pe o osie nemișcată.
Răsfoiesc Istoria dirijabilelor — membrane uriașe cad pe genunchi,
spărgându-se pe pământ, legănându-se și explodând, numai să scoți sfinții pe dată.

Sunt scoși sfinții. Tobele loteriei se învârt. Catastrofele
sunt mărețe, dacă se evaporă sunetele și se acoperă găurile negre.
Geodezii se uită fix unii la alții, în buzunare au trotilul fasonat...
Pur și simplu întinzi mâna în față și oprești Soarele.

Nava se mișcă împreună cu Pământul deasupra norilor, fără să plece din loc,
din locul de sub Soare. Și aici am o casă de vacanță cu spioni, Gjel și tură.
Fac farmece deasupra proiectului — ce să mai fac, și în arest la domiciliu, pe loc?
ca dirijabilul funerar, cu kilometrii lui, să ardă ca o urnă.

Am visat că mi s-a dat o pâine (un obiect în formă de pâine rotundă) ca aerul
                                                                                                                     mai ușurat,
înăuntrul lui este un stadion și în toiul jocului — un milimetru de cereale amar.
Alerg prin nisip, îl arunc în cerul întunecat filigranat.
— Ai grijă, acolo este o mulțime de oameni, chiar în faza de somn dacă ești asigurat...

Iar dimineață hălăduiesc, ca al unui mormânt uranian paznic,
iau probe și le compar cu tabelele, fac yoga: mă privesc în lumină.
Unde s-a dus astrul? Ca un compas în degetele lui Copernic
atârn deasupra realității neutre, tulburând unghiurile planetelor.

În casa mea spălată în gravuri baloane care se strecoară prin vetre și crăpături,
aeronauți zboară pe catargul de acostare, dar ea este în spatele lor mereu.
O furtună adevărată. Și o mulțime de plante a căror denumire nu o știu...
Mâncăi vicleni ai Soarelui — un șarpe zburător și-al apei zeu.

Poate că m-am agățat de o greblă în straiele mele greoaie,
poate că am dat drumul computerului nu cu mâna dreaptă, ci stângă.
Poate că am aranjat cărțile nu așa cum vrea natura?
Turnul reflectat s-a dedublat în iaz, ca un șiret tăiat.

Dar iată însemnarea mea din caiet: soarele nu a trecut
de linia orizontului. Imaginile nu s-au repetat. Timpul la pământ era.
O parte a copacilor s-a cufundat în întuneric, o parte spre lumina goală
                                                                                                   pe interior a ieșit,
s-au înmulțit furioase prostioarele, dar s-a format o barieră care mă apăra.

Și în căutarea zorilor s-a retras de-a valma fauna,
creaturi din proteine și piatră și-au părăsit locurile îndestulate.
Din Sahara a venit o creatură știrbă cu urechi, ca o casetă,
și ți se năzar temperaturi albe pe o bucățică de calotă glaciară.

Este pur și simplu ca în clasă, din manualul lui Piorîșkin: vagoanele
au frânat, dar un bagaj alunecos a continuat drumul alături de pasagerul său.
Și până ce s-au separat miezul și conturul în două zone alb-negre,
dirijabilul pus pe traiectorie a dispărut în noapte.

Și de la jumătatea nocturnă a planetei deja se vedeau nu prea clar
comandanții lui Navin, soarele obosit, naiv de pe frunțile cetățenilor tăiați.
Pe tabloul de bord cădeau cu fața în sus săgeți. La suprafață pe bord
se răceau plăcuțele. Și dirijabilul se zgribulea.

Și ea credea că este una din răsuflătoarele cerului.
Trei zile a rătăcit în beciuri: a băut și a scris pe tăblițe.
Și i se păreau (îngrozitor, absurd, gelos, sărit de pe fix)
abordări ale mirajelor, mirajul abordajelor roia dirijabilul lipsit de curent



Un zmeu de hârtie

Vântul fierbinte, o coardă supărătoare,
un zmeu ciufulit, de semnalizare,
plutește pe lângă o fereastră de la Ierihon.
În urma lui vine o sfoară roșie.

Respirând, separeurile lui
îi ascund pe cei fără minte și orbi
care lipesc cutii sfioase
și îndeasă în ele obrajii vântului.

Trag de liniștită ipotenuză,
zmeul este când întins, când strâns,
strecurându-se în sus, de la o ecluză la altă ecluză,
țâșnind printre parseci și eoni.

Se învârte pe cerul alb și tânjește,
vâslind cu lopețile spre sine și mai departe.
Transformând pe pipăite un pătrat
de un milimetru în unități.

Se încăpățânează când vine spre el din nor
o altă oaste.
Și timpul se împiedică de ceva,
când știi că nu poți trage primul.

Și tremură ca niște capse puse pe margine,
trecând fără niciun semn negru printre noi
în adăposturile celor omorâți din greșeală...
Unuia i-a înfipt un con în față,

când, timp de un minut, i s-a năzărit,
să se transforme într-un bolovan de titan
și el pe hârtie și-a imaginat
un cioc până în pământ și cu pene un volan.